Orasul si culorile (Partea 26) :)

Am oprit apa dusului cu mana tremuranda si am deschis usa cabinei, intinzandu-ma dupa prosop. In baie era frig. Aburii dusului meu fierbinte abia acum incepeau sa se raspandeasca in incapere, odata cu iesirea mea din micuta cada, incalzind-o. Am pasit pe gresia rece in varful picioarelor, chitaind si chircindu-ma, dar zambind. Un mic fior imi urca pe sira spinarii, in timp ce imi stergeam apa ce picura din par, cautandu-mi din priviri bluza.

                “Ah, nu se poate, iar am uitat-o in camera. ARINAAAAAAAAAAAAAAAA!”

                “Bluza?”

                “Da, te rog!” i-am raspuns, dandu-mi ochii peste cap, amuzata.

                Un cap roscat aparu la un interval de cateva secunde pe usa, intinzandu-mi un tricou rosu, si razand cu gura pana la urechi. “Ma intreb oare daca o sa vina vreo zi in care iti vei lua singura bluza din camera, inainte sa intrii la dus.”

                “Probabil, dar nu in viata asta,” i-am raspunz, zambind, si intorcandu-ma cu spatele pentru a ma putea imbraca cu tricoul pe care tocmai mi-l adusese. Arina era una dintre prietenele mele de suflet, o fata plina de viata, roscata, cu niste ochi ciocolatii superbi, extrem de vii si de ageri, incapatanata pana la Dumnezeu si inapoi. I-am zambit in timp ce ieseama amandoua din baia mica si albastra, inapoi in camera de hotel in care eram cazate de vreo 2 zile, undeva pe malul marii. De cand statusem, acum cateva luni, cu ea si cu piciorul ei defect acasa aproape o saptamana, si reusisem sa nu o ucid sau sa o otravesc cu mancarea pe care i-o gatisem, Arina capatase o incredere inexplicabila in mine, incredere care se consolidase pe perioada lunilor ce urmasera.

                „Ah, am uitat sa-ti spun, a venit Victor pe la noi.”

                „Am observat,” am raspuns, surazand baiatului ce statea intins pe pat uitandu-se la televizor cu un interes extrem de viu si aparent de neclintit.

                „Desiii, la cat de prins este de meciul acela, cred ca va trebui sa te dezbraci, altfel nu te vad atragandu-i atentia. Eu ma duc la dus.”

                „Nu, nici macar asa. Ok.”

                M-am asezat si eu pe pat, urmarindu-mi prietena cum iese din camera, ca mai apoi sa imi desfac prosopul din par si sa mi-l las sa cada pe spate, raceala lui facandu-ma sa tremur cateva secunde. M-am intins incet, lenes, trosnindu-mi toate oasele, si m-am intors usor, sa ma uit la baiatul de langa mine. Am asteptat 5, 10, 15 secunde, o reactie, care, aparent, intarzia sa apara. „Uhm, Vic? Traiesti?”

                „Ha? Ce-ai zis?”

                „Alooo, planeta catre Victorrr!” i-am facut eu cu mana, asteptand oarecum sa isi dezlipeasca ochii din televizor, ca sa poata vorbi normal cu mine. Nimic, pauza. Da, probabil ca ar fi trebuit sa astept pauza ca sa primesc un raspuns coerent, m-am gandit, surazand. Saaau, hmm. Tot voiam sa fac asta de ceva timp...

                „Heeei, ce te-a apucat?! Da-te din fata televizoruluiiiii!” striga el exasperat, urmarindu-ma cum incepusem sa sar in pat, fix in fata ecranului, pentru a ii atrage atentia, ochii sai verzi studiindu-ma amuzati si intrebatori. „Te-ai tacanit?”

                „Hmmm, poate,” i-am raspuns, continuand sa sar, cu respiratia usor sacadata. „Dar pana una alta, macar am reusit sa iti atrag atentia. Ce faaaaaaaci?” I-am urmarit expresia fetei, asteptandu-l sa reactioneze la intrebarea mea stupida si la modul meu copilaresc de a ma purta, asa cum facea intotdeauna, dar, de data asta, ceva era diferit. „Heeei, de ce te uiti asa la mine? Ah, la dracu’!!!” am urlat, alunecand si scrantindu-mi glezna, intr-o margine a patului, si aterizang gratios fix peste el. Tipic. „Am cazut,” l-am anuntat eu, zambind.

                „Nu mai spune” imi intoarse el vorba, razand in hohote de expresia mea rusinata. „Te-ai lovit?”

                „Doar in orgoliu, am recunoscut eu” inrosindu-ma. M-am uitat in sus la el, asteptandu-l sa se opreasca din ras, pierzandu-ma in ochii lui verzi si calzi, parca realizand pentru prima oara cat erau de frumosi si de expresivi. Apoi, incet dar sigur, i-am simtit mainile incolacindu-se in jurul meu, tinandu-ma captiva la pieptul lui. „Deci, ce faci?” l-am intrebat, usor surprinsa de intreaga situatie care se creease.

                „Te-as putea saruta.” Imi raspunse el simplu si sincer.

                „Si eu te-as putea musca.”

                „Si ce te opreste?” ma intreba, fata lui din ce in ce mai aproape de a mea.

                „Ma opreste ceva?” i-am raspuns, simtindu-i respiratia rapida pe fata, mirosul lui invadandu-mi narile si facandu-ma sa zambesc si sa il trag mai aproape. Am inchis ochii.

                

Adio.

Marius,

Nu cred ca exista un mod mai putin dureros de a iti spune acest lucru. Stiu ca ar fi trebuit sa te anunt in fata, si in acelasi timp, sa te implic cumva in decizia mea, ca, de fapt, ar fi trebuit sa fie decizia "noastra", dar mai stiu ca tu te-ai fi agatat de absolut orice fir de speranta pentru a putea salva aceasta relatie. De fapt, aceasta nici macar nu mai este o relatie. Nu vreau sa te mai gandesti, sau sa mai iei in considerare un viitor impreuna, pentru ca nu ma mai intorc. Da, e vorba despre Adi, dar in acelasi timp, nu este vina lui. Te vei intreba daca te-am iubit vreodata. Fara indoiala, si la nebunie. Dar asta era atunci, iar noi suntem aici, acum. Plec.

Mara.

Orasul si culorile (partea 25) :)

                M-am uitat la el cu ochii mari, fara sa imi vina sa cred.

            “Poftim? De ce dracu’?” am continuat sa intreb, inca uimita si oarecum speriata de hotararea lui. Daniel si Mica era impreuna de cand lumea si pamantul, mi se parea extrem de ciudata decizia lui de a se desparti de ea. Ciudata si neasteptata. Dura. Mi-am lasat capul in jos pana cand mi-a atins mainile incrucisate si am inceput sa dau din picioare inainte si inapoi, ca atunci cand eram copil.  “1, 2, 3, 4…” am inceput sa numar in gand, cautand ceva inteligent ce ar fi trebuit spus in momentul respectiv. Din nou, 5, 6, 7... nimic. Gol. Negru.

              „Da-mi o tigara.”

             Am ridicat privirea exact la timp, sa-l vad cum se intinde dupa pachet, mana lui oprindu-se insa la jumatatea drumului, parca realizand cu cine vorbea de fapt, si ceea ce tocmai cerusem. A ridicat ochii spre mine, curios, asteptand sa ma vada ca zambesc, sau sa ii spun ca glumesc. Cateva secunde mai tarziu, imi intindea si bricheta, in timp ce eu scoteam o tigara din pachet si cautam ceva cu care sa o aprind. Am simtit fumul invadandu-mi plamanii, m-am intins pe spate si am pufait lejer, lenes, gandindu-ma mai departe la cum ar fi trebuit sa abordez problema ca sa-l fac sa se razgandeasca. L-am simtit cum se intinde langa mine, pe-o parte, se sprijina intr-o mana si asteapta curios, in timp ce ma privea oarecum uimit parca de atitudinea mea si de modul in care fumam, de parca ma vedea pentru prima oara in foarte mult timp. Am zambit. 

              „Stii Daniel, daca te mai uiti asa lung la mine mult timp, o sa incep sa cred ca ai ganduri necurate.” I-am spus, continuand sa zambesc in coltul gurii, in timp ce stingeam tigara ajunsa la filtru. 

              „Si daca am?”

              „Ai?”

              „Poate..."
              „Mmmm!” am exclamat, prefacandu-ma surprinsa si nerabdatoare. 

              „Si totusi. Tigara, Mara? Ce ti-a venit?”
              „Trebuia sa strici tu momentul.”

              „Talentul meu permanent.”

              „Nu am ezitat niciodata sa te contrazic cand nu ai dreptate.”

              „Si totusi, nu ma contrazici acum.”

              „Pentru ca ai dreptate.”

              „Snap!”

           M-am ridicat putin si m-am sprijinit si eu in cot, uitandu-ma la el. L-am privit lung, si, pret de o secunda, mi-am dat voie sa-mi amintesc cum era Daniel, cand l-am cunoscut eu. Daniel cel precaut, atent si grijuliu. Partea cu grijuliu inca mai exista, dar aparent celelalte se pierdusera undeva pe drum. In timp. Abia cand am simtit cum incepe sa-mi vibreze telefonul de undeva de pe covor mi-am dat seama ca ma holbasem probabil intr-un mod penibil la el, dar, in timp ce ma intindeam sa raspund, am observat ca, aparent, acest lucru nu-l deranjase prea mult. Din contra, acum zambea si el, uitandu-se cu coada ochiului la mine si asteptandu-mi cu mult interes conversatia.

            „Serios, cine suna la 7 dimineata?! Oh, vai. Alo? Arina? Esti ok?”

            Am ascultat ingrijorata cum prietena mea imi povestea ceea ce patise, dar, pe masura ce conversatia inainta, incet dar sigur, am simtit un impuls necontrolat de a musca dintr-o perna pentru a nu rade si a o jigni. Cazuse pe scari, iar acum piciorul ei o rasplatea cum se cuvine, cu o durere extrem de rea in zona gleznei. Tipic. Am asteptat-o sa termine de povestit, si, inca zambind, am intrebat-o:

            „Siiii, cum ziceai ca ajung la tine?”

            „Razi cumva de mine?”

            „Chicoteam si eu... in gura mare.”

          "aioaso!” mi-a intors ea vorba, si i-am simtit zambetul in glas. „Mai stii sa ajungi in zona?” a continuat ea. „Ok, perfect, suna-ma cand esti aproape, si te directionez eu. Si hai mai repede, ca nu stau bine, aici pe covor.”

         Am inchis, inca razand, telefonul, si m-am indreptat rapid spre dormitor, unde am aruncat primele haine pe care le-am gasit intr-un ghizdan, iar pe urmatoarele, pe mine. Au urmat un palmier prins in varful capului, si o urma de machiaj aruncat la nimereala pe fata. 10 minute mai tarziu, il pupam pe Daniel la coltul bulevardului, cerandu-mi scuze ca a trebuit sa-l dau afara din casa fix cand se asezase cel mai comod in mijlocul sufrageriei mele, ca mai apoi sa fug ca din pusca dupa primul tramvai. M-am urcat, grabita, zarind un loc, si m-am asezat, fara sa ma uit in stanga si in dreapta. Urmatoarea miscare a fost sa-mi deschid ghiozdanul si sa-mi caut castile prin toate buzunarele existente si, aparent, inexistente din interiorul acestuia.

           „Dar serios, am compostat un bilet, doar ca nu stiu unde e...”

           Cuvintele mi-au atras atentia, asa ca m-am oprit din cautarea castilor mele, care aparent ajunsesera in Narnia, si am continuat sa ascult, fara sa ridic privirea. Controlori. Normal. M-am uitat in sus si mi-am aplecat in acelasi timp putin capul, pentru a putea vedea persoana pe care incercau sa o convinga sa coboare din transportul in comun. Si brusc, mi-a venit o idee. 

          „Vaaai, veree! Si eu care credeam ca vii pe jos pana la a doua. Uite-ti biletul aici. L-ai scapat.” am spus pe nerasuflate, ridicandu-ma de pe scaun si intinzandu-i baiatului un bilet compostat si sperand ca va intra in joc.

         „Sunteti rude?” am fost intrebata imediat, de un controlor sictirit, care acum ma cerceta din cap pana in picioare.

        „Da. Doar n-as putea sa va mint asa, cu nerusinare, nu-i asa?” i-am raspuns, pe un ton dulceag si politicos. 

          M-am uitat pe furis la tipul din fata mea, iar privirile ni s-au intalnit pentru o secunda, destul insa pentru a-mi zambi recunoscator. Era inalt, saten, cu o frizura haioasa si o alura sportiva, un zambet pisicher, si niste ochi verzi de-a dreptul superbi. Mult prea frumosi. M-am inrosit, si am plecat privirea, prinzand numai finalul propozitiei controlorului...

        „... noroc cu verisoara dumneavoastra. Data viitoare cand va vedeti cu dansa, sa ii cumparati un buchetel de Lacramioare, v-a scapat de o amenda frumusica.”

         „Cu siguranta asa voi face!” le-a raspuns oarecum in doi peri acesta, uitandu-se dupa ei in timp ce coborau scarile tramvaiului. I-am urmarit si eu, inca uimita si amuzata de intorsura pe care o luase situatia, dimineata. Cine-ar fi crezut in urma cu o jumatate de ora ca voi ajunge sa fug dupa un tramvai tocmai pentru a-l salva pe domnul „ochisori?”. Am ridicat privirea din nou si m-am uitat la el, inrosindu-ma, vazandu-l cum ma cerceteaza, amuzat. Pana sa apuce insa sa deschida gura, i-am luat-o inainte, curajoasa. Am strans bara de care ma tineam mai tare, in timp ce cuvintele mi-au iesit singure din gura:

          „Chiar o sa faci asta?” l-am intrebat, cu o urma de speranta in glas si in ochi.

          „Cu prima ocazie, daca o sa mi-o oferi.”

          „Acum eu voi fi cea care va zice cu siguranta.”

          Mi-a zambit vesel, strengaresc, intinzandu-mi mana.

         „Perfect. Multumesc! Eu sunt Victor.”

         „Mara. Si eu multumesc.”

         „Pentru?” m-a intrebat el curios.

        Dar nu i-am raspuns, ci doar le-am zambit ochilor acelora verzi. Si, brusc, ziua n-a mai parut atat de rea. 

Orasul si culorile (partea 24) :)

M-am intins incet pe covor, in mijlocul camerei, si am privit vascul care se rotea incet deasupra capului meu usor ametit. In casa era liniste. Singurul sunet care se auzea era respiratia inceata a lui Daniel, de fiecare data cand mai tragea cate un fum din tigarea cu care se tot lupta, si care, fie era prea lunga, fie era formata din mai multe aprinse una dupa alta fara ca eu sa observ. Am zambit la gandul acesta si la amintirea promisiunii ca se va lasa de fumat in viitor. Din nefericire pentru mine, cand facusem pactul nu specificasem in care viitor. Mi-am dat ochii peste cap si mi-am intors usor fata spre fereastra sufrageriei in care ne aflam amandoi, pentru a privi cerul care tocmai incepea sa se lumineze. Era 6 dimineata. 6 dimineata si toate lucrurile care se intamplasera in seara de inainte si in noaptea care tocmai trecuse pareau atat de indepartate incat parca le traisem in alta viata. Am inchis ochii cateva secunde, doar pentru a ii deschide la loc si a vedea ca de fapt nu visasem. Sau, visasem oare? M-am ridicat repede si m-am intors pe burta, sprijinindu-mi fata in coate, pentru a-l vedea pe Daniel mai bine, si mi-am intins mana, punand-o pe a lui. Apoi, pe neasteptate, l-am ciupit cat de tare am putut.
“Aaaah, frate, te-ai tampit?! Da-mi paharul, tu chiar nu reactionezi deloc bine la bautura,” urla el, tinandu-se de brat si intinzandu-se dupa tentativa mea de cocktail.
“Aha, deci n-am visat. Hei, ce faci? Hands off the glass, mate!” i-am raspuns eu, plesnindu-l peste mana pentru a il impiedica sa faca ceea ce isi dorea. “Ce te-a apucat?” l-am intrebat, uitandu-ma la el cu ochii mari.
“Ce m-a apucat pe mine?! Dar cu tine ce-i? De ce m-ai ciupit?” imi intoarse el intrebarea, usor indignat si inca masandu-si mana vatamata.
“Mmm, mhm. Mmm, ce?” l-am intrebat eu, in mod clar neatenta la ceea ce spusese, intinzandu-ma la loc pe covor, unde statusem pana cu cateva secunde inainte. M-am intors cu spatele la el si cu fata spre fereastra, ghemuindu-ma ca un copil mic in patut si privind primele raze de soare care invadau camera si scoteau la iveala firele de praf din aer si modul in care acestea se alergau, pline de elergie, unele pe altele. Din nou, am zambit, simtind cum privirea ingrijorata a lui Daniel imi tintuieste spatele. Abia cand am ridicat mainile in aer in semn ca ma predau si am pus paharul la distanta, pentru a arata ca nu mai aveam de gand sa beau, l-am auzit cum se linisteste si se sprijina la loc de canapea, pentru a mai trage un fum lenes din tigara.
“Stii, e deja a doua oara pe noaptea asta cand facem chestia asta.” mi-a spus. Am dat din cap afirmativ, stiind ca se uita la mine cu coada ochiului si l-am asteptat sa continue. “As putea sa ma obisnuiesc cu tine si cu asta, asa.” a mai spus. M-am intors pe spate pentru a ma putea intinde mai bine, si mi-am ridicat bratele facandu-le sa trosneasca si lovind paharul in miscarea mea. “Lasa-l”, i-am spus lui Daniel, in timp ce se ridicase cu un servetel in mana pentru a sterge mizeria pe care eu tocmai o facusem si de care foarte putin imi pasa. Am continuat sa ma intind si sa ma rasucesc pe o parte si pe alta, pisicindu-ma si mormaind de fiecare data, sub privirile curioase si amuzate ale baiatului din fata mea. Apoi, cand intr-un final am gasit modalitatea perfecta de a sta, mi-am ridicat capul ciufulit si i-am zambit, ascunzadu-mi apoi fata in maini si incepand sa rad odata cu el. “Tampo, cred ca ma despart de Mica.”
Mi-am desfacut degetele pentru a lasa lumina sa intre printre ele si pentru a il privi pe Daniel, sperand din tot sufletul sa fi glumit si cu asta, ca si cu majoritatea lucrurilor pe care le spunea. Dar, vazandu-i privirea hotarata si zambetul ciudat din coltul gurii, am cascat ochii cat de larg am putut. Brusc, totul a devenit groaznic de neamuzant.

Orasul si culorile (partea 23) :)

Am simtit cum efectiv imi mi se deschide gura, de uimire.
“Ce-ai spus?”
“Eu?! Nimic.”
“Bogdaaan…”
“N-am spus nimic Mara, ce ai?”
“De ce faci asta?”
“Fac asta? Ce fac?”
“Uite, stii ce? M-am saturat sa apari cand vrei, ca apoi sa dispari la fel de brusc, sa vii sa ma scoti din casa la 4 dimineata ca sa imi spui ca ma iubesti, ca mai apoi sa nu recunosti nimic si sa incerci sa ma prostesti in fata sau sa incerci sa ma convingi ca de fapt aud lucruri, sau, si mai mult, mi-am imaginat ca ai spus asta. Stii ce? Dispari! Sau, si mai bine, nu pleca tu, pentru ca stiu ca mi-ar lua prea mult sa te conving sa o faci.”
Am tras aer in piept si am asteptat o reactie din partea lui. 10, 20, 30 de secunde… nimic. Abia cand l-am vazut cum intinde mana spre buzunar si isi scoate o tigara, mi-am dat seama ca duceam o lupta deja pierduta. Asa ca n-am mai asteptat. Desi as fi vrut din tot sufletul sa raman acolo si sa il fac sa recunoasca faptul ca de fapt chiar spusese ceea ce auzisem mai devreme si ca nu mi se paruse, m-am intors pe calcaie si am plecat spre casa, brusc realizand cat de frig imi fusese, si tanjind dupa putina caldura si dupa perna mea in forma de caracatita in care sa imi scufund fata. Infranta. Nici nu am simtit cand a inceput sa imi vibreze telefonul din cizma. Abia dupa cateva minute l-am scos si am citit.
“Ok, o sa ma mai lasi sa astept mult la usa, sau o sa te gandesti sa imi si deschizi? Imi e frig. Am ceva ce o sa iti placa.”
Era Daniel.

Orasul si culorile (partea 22) :)

Mi-am rezemat capul de perete si am inchis ochii, obosita. In bucatarie era liniste. Daniel statea la masa, cu picioarele sprijinite pe un scaun si cu o tigara aprinsa in coltul gurii, numarand cu foarte mare interes punctele negre de pe tavan si refuzand cu vehementa sa imi vorbeasca. M-am lasat sa ma preling pe peretele de care ma rezemasem cu doar cateva secunde inainte pana cand m-am asezat pe podea. Aparent inca nu avea de gand sa ma priveasca. „Ii mai dau 2 minute, maximum, iar apoi mai incerc o evadare.” mi-am spus, deschizand un ochi si uitandu-ma pe furis la el, tocmai pentru a-l vedea cum face acelasi lucru. Am zambit in coltul gurii, urmarindu-l cum se ridica si se uita pe fereastra, numai pentru a se intoarce spre mine si a ma privi pe deasupra ochelarilor, spunand:
„Siiii, cum spuneai ca trebuie sa arate tipul asta, Bogdan?!”
Am ridicat din sprancene, socata, tasnind de la locul meu, spre fereastra, ca un copil in ajunul Craciunului. Din 3 pasi am fost langa geamul larg deschis, incercand din rasputeri sa ma uit afara, in intuneric. M-am ridicat pe varfuri in speranta de a vedea ceva, peste umarul lui.
„Te-ai inrosit.”
M-am dat un pas inapoi si m-am uitat la el, curioasa. Ochii lui caprui ma cercetau putin ingrijorati si oarecum amuzati in acelasi timp, nestiind pe care sentiment sa se concentreze mai mult. Am ridicat un umar in incercarea de a parea cat mai inocenta, si am strambat din bot, nestiind ce sa spun. Daca Bogdan chiar era acolo jos, asa cum spunea Daniel, asta inseamna ca tot ceea ce crezusem eu despre el pana in momentul respectiv se dadea peste cap in ultimul hal, si nu cred ca eram pregatita sa fac fata la asa ceva. Nu. Era mult prea mult.
„Ma lasi sa ma uit pe geam, ca sa fiu sigura?”
L-am privit cum da din cap, in semn de nu, amuzata. „Bine.” am concluzionat eu, intorcandu-ma pe calcaie si mergand spre usa de la iesire. M-am incaltat si cu cealalta cizma care ramasese undeva la intrarea in casa inca de cand Daniel ma luase pe sus cu aproximativ o ora inainte, pentru a ma impiedica sa plec de una singura, in toiul noptii si m-am mai intins dupa haina, inca odata, asa cum mai facusem cu putin timp in urma. Curios lucru, faptul ca de data asta nu s-a mai straduit sa ma opreasca. Probabil a intuit faptul ca nu m-as mai fi lasat asa de usor in cazul asta, si ca probabil s-ar fi ales cu cateva muscaturi din vreme ce palmele sau pumnii n-ar fi avut nici un efect asupra lui, avand in vedere cat de mare era pe langa mine. Am descuiat usa nesigura, cu mainile tremurande, mi-am aruncat geanta pe umar si am dat sa ies din casa, incercand sa ma conving ca era cel mai bun lucru pe care puteam sa-l fac in momentul respectiv.
„Mara?”
M-am oprit si m-am intors in prag, putin uimita, asteptand. „E nevoie sa vin cu tine?” l-am auzit spunand, din bucatarie. Am ramas masca. Brusc, mi-am dat seama de cat de mult imi lipsise persoana asta. Asa, dintr-o data. N-am mai stat sa ma gandesc. M-am intors pe calcaie, m-am dus la el, si l-am pupat pe obraz. Apoi, i-am zambit cat de tare am putut, si i-am raspuns, facandu-i cu ochiul: „Stai calm, sunt mica, ma descurc si singura. Dar daca e ceva, poti oricand sa ramai langa fereastra si sa vii sa ma salvezi, promit sa urlu dupa ajutor cat de tare voi putea.” Am mai asteptat doar cat sa il vad ca zambeste, moment in care am zbughit-o spre usa de la intrare si apoi in jos pe scari, arzand de nerabdare sa vad daca Bogdan chiar era la capatul lor. Am sarit cate 3 trepte in speranta de a ajunge mai repede la parter, de unde, l-am putut vedea stand langa intrarea blocului, sprijinit de unul dintre stalpii de sustinere, si fumand incet, lenes, in timp ce se uita la stele. Am inghetat. Ce naiba faceam? Primul impuls a fost sa o iau la goana inapoi pe scari, spre siguranta, spre mancare si prietenie. Mintea mea continua sa urle cu vehementa „NU FACE ASTA!!” in timp ce picioarele ma purtau spre iesirea din bloc, incet dar sigur. Ma purtau spre el. Odata ajunsa langa usa, am apasat butonul de deschidere al interfonului si am impins-o cu putere, atragandu-i atentia. S-a uitat la mine curios, vadit amuzat de stadiul de nehotarare si de indignare de pe fata mea nedormita. Asa ca am inchis usa si m-am sprijinit de ea, uitandu-ma direct in ochii lui, si asteptand o explicatie. Un minut, doua, trei... Nimic. Am ridicat din spranceana, usor iritata.
„Ok, bun, daca tu n-ai de gand sa vorbesti, o sa incep eu. Ce cauti aici? Sau m-ai chemat afara la ora 4 dimineata doar ca sa te uiti la mine?”
L-am privit cum mai trage un fum din tigara inainte s-o arunce in zapada si sa se uite la mine cu un zambet usor sarcastic in coltul gurii. „Stii, ma asteptam ca aceasta conversatie sa inceapa altfel, avand in vedere circumstantele in care se petrece.”
L-am privit curioasa. „Despre ce circumstante vorbim?”
„Paaai, sa zicem doar ca nu as fi iesit din casa mea calduroasa pentru oricine, la ora 4 dimineata.”
„Nu inteleg la ce te referi.”
„Ce cautai cu tipul ala, mai devreme? Cine e?”
Am incercat sa imi mentin calmul. Greu.
„Ti-am mai spus ca nu te priveste.”
„Cum sa nu ma priveasca?”
„Hmm, deci stai, n-am inteles, pe mine ma priveste Andrada?”
M-am uitat la el cum incepe sa deseneze cerculete in zapada, vadit incurcat de ultima mea intrebare, si asteptandu-i raspunsul linistita.
„Nu intelegi.”
„Ai dreptate, nu inteleg.”
A ridicat ochii spre mine, pentru prima oara o unda de tristete zarindu-se in ciocolatiul lor.
„Fa-ma sa inteleg. Sa te inteleg.”
„Nu pot.”
„Ba poti.”
„Nu pot.”
„Nu vrei.”
„Nu e adevarat.”
„Ba da, si stii asta.”
„Ba nu, Mara.”
„Ba da!”
„Ba nu.”
„Ba da.”
„Te iubesc.”
„Ba da!!! Stai. CE?!”

Un alt fel de scrisoare. :)

Dragul meu,

Stiu ca poate parea neasteptat, dar da, aceasta este o scrisoare catre tine. O scrisoare catre tine, draga 2011, care tocmai te-ai decis sa ne parasesti acum cateva zile. Esti surprins sau nu-ti pasa, habar nu am, si sincer, nici pe mine nu prea ma intereseaza ceea ce vrei sau ce crezi. Voiam doar sa-ti multumesc, sa-ti multumesc din mai multe puncte de vedere pe care le voi insirui in randurile care urmeaza, cu punct si de la capat, la fel ca in clasa a3a, dar sa te si critic, pentru ca recunosc ca ai avut momente in care efectiv m-ai calcat pe bataturi extrem de rau. Asadar incepem. Voi incerca sa fiu cat mai scurta si mai la obiect posibil.

Draga 2011, iti multumesc pentru ca m-ai facut o persoana mai puternica si mai curajoasa. Iti multumesc ca m-ai ajutat sa imi infrunt fricile, si ca m-ai indemnat sa ma pun pe picioare cand credeam ca nu mai am nici un fel de baza solida sub talpile mele masura 35. Te iubesc pentru ca m-ai transformat intr-un fel de super-pitic, si ca mi-ai pus alaturi atatea persoane care sa ma ajute sa trec prin asta. M-ai invatat ca sanatatea este cel mai de pret lucru existent, si cum nu am valorificat-o suficient pana in prezent. Acum ca ai trecut stiu ca am puterea sa infrunt si sa ma vindec de orice. Iti multumesc pentru ca imi tii in permanenta langa mine parintii, ca le dai rabdarea sa ma suporte mereu, cu un zambet in coltul gurii indiferent de prostiile pe care le fac sau de tampeniile pe care le spun, si pentru ca mi-ai mai tinut bunicii in viata inca un an, asa cum te-am rugat.

Dragul meu, iti mai multumesc pentru prieteniile si experientele pe care le-am legat pe parcursul tau. Iti multumesc pentru increderea, prietenia si rabdarea cu care m-a suportat Ana pe toata durata ta, de fiecare data cand am profitat de ea ca ultima rautacioasa. Iti multumesc pentru ca mi-ai consolidat prietenia cu Maria dupa atata timp, si ca pot spune acum ca e Capitanul meu de suflet. Iti mai multumesc pentru ca ai tinut-o pe Iulia in permanenta langa mine, in timp ce incercam sa o ajut asa cum am stiut eu mai bine, si ca mi-ai mentinut vie prietenia cu Alex, desi e la mii de kilometrii distanta de mine. Iti mai multumesc ca mi-ai oferit prietenii noi si puternice in persoanele Ilincai, Denisei, Andreei, sau ca mi le-ai intarit pe cele ale Codrutei, Anei si Ioanei, si ca mi-ai aratat ca exista persoane pe care te poti baza in permanenta fara sa iti fie teama de ce ar putea spune, sau cum ar putea sa te faca sa te simti. Mai mult, iti zambesc pentru increderea pe care am capatat-o in Ovidiu, si sa iti multumesc ca m-ai lasat sa il stresez atat de mult in ultimele luni.

Tot tu draga 2011, m-ai invatat sa repronunt cuvintele „Te iubesc”, si iti multumesc pentru asta si pentru faptul ca l-ai adus pe Giulio in viata mea.

Ca sa nu mai zic, dragul meu, iti multumesc din nou, negru pe alb, pentru ca mi-ai reinodat prietenia cu Andrei, exact la momentul potrivit si in modul potrivit, cand tanjeam dupa cineva care sa-mi fie aproape.

2012, imi vreau prietenia cu Cata inapoi, altfel jar mananci.

Stiu ca poate parea ciudat pentru majoritatea dintre voi, dar simteam enorm nevoia sa fac asta, sa scriu aceste randuri, ca o retrospectiva a anului trecut. Multumesc din nou, 2011 pentru tot ceea ce ai facut in ceea ce ma priveste. Cat despre tine, 2012, sincer, chiar vreau sa vad de ce esti in stare.
La multi ani! :)