Sau, poate nu? Ei bine, poate ca Bucurestiul nu e tocmai Londra, dar e orasul meu. Si, chiar pot sa zic ca imi place,in mare masura. Aduce atat de multa culoare in viata noastra incat ar fi imposibil de ignorat. Un oras precum Parisul, de exemplu, mi s-ar parea plictisitor. Nu vezi nici macar un cersetor pe strada, nimic. Unde e culoarea despre care vorbeam? Totul e monoton, colorat in gri, alb sau negru.
Ok. Cine citeste ceea ce scriu eu acum sigur se gandeste, ridicand din spranceana: “Ia uite-o Doamne, asta chiar a innebunit! Cum dracu’ sa spui ca Parisul e monoton? Si despre ce culoare vorbeste tacanita asta?” Culoare, hmm. Cand spun culoare ma gandesc la situatiile penibile si totodata amuzante prin care trecem fiecare, mergand, in fiecare zi, prin oras.
Mijloacele de transport in comun spre exemplu. Metroul. Pare inofensiv la prima vedere. Dar ce te faci atunci cand, in momentul in care te apleci dupa ceva care ti-a cazut intamplator pe jos, simti o mana care te pipaie pe fund, intr-un mod accidental? Si asta e cel mai inofensiv exemplu. Ce te faci atunci cand domnul conductor uita sa mai opreasca in statie si intra cu jumatate de tren mai departe in tunel, ca mai apoi sa dea 15 minute in spate pentru a aduce metroul asa cum ar fi trebuit sa se opreasca initial? Sau, ce te faci cand dai peste o mare de oameni in pasajul de la Unirii 2, pentru ca s-au stricat scarile rulante, si lumea mai are putin si te calca in picioare? Iti spun eu ce te faci. Te obisnuiesti.
Si inca metroul nu e cel mai rau exemplu. Cu totii stim ce scumpi sunt controlorii din autobuze. Te urci in masina, compostezi, si te asezi si tu ca orice om pe scaun, stand la taclale cu cineva, sau degeaba, dupa caz. Normal, inevitabil, dupa maximum doua statii, apare si domnul nas. Ti se afiseaza in fata, iti baga sub nas o legitimatie pe care tu nu ai timp sa te uiti, iar apoi iti cere nonsalant biletul. Tu, i-l dai, normal, doar nu l-ai compostat degeaba. Si, desi omul vede ca este compostat bine, iti spune ca esti un nesimtit si ca s-a saturat sa dea peste persoane care sa composteze acelasi bilet de doua ori. In consecinta iti cere un buletin. Tu, cu tupeu, ii zici ca nu ai. Ca, de, fara tupeu nu mai faci nimic in zilele noastre. El se enerveaza si incepe sa strige la tine, tu, calm, ii spui ca nu vrei sa platesti nici o amenda si ca in nici un caz nu o sa te dai jos din masina doar pentru ca asa iti spune el. Rezultatul este ca iti ia biletul si iese pe usa la urmatoarea statie, rupandu-l in bucatele si injurandu-te ca nu ai vrut sa ii dai amenda pe care ti-o ceruse. Te bufneste rasul imediat ce el coboara si te intorci la cartea, amicul sau castile cu care esti in masina, din nou, dupa caz. Dar mai sunt si situatii mai dure in care nu prea mai merge sa te joci cu focul si trebuie fie sa platesti, fie sa te dai jos din masina, fie amandoua. Si atunci nu mai e frumos.
Dar, desi pare greu de crezut, nu toti controlorii sunt asa. Se mai intampla uneori sa stai fix in fata unuia, fara sa iti dai seama, si sa nu vrei sa compostezi biletul, desi il aveai in mana. El, logic, te vede, iar la urmatoarea statie iti pune discret biletul lui in mana, iti zambeste si coboara, fara sa iti spuna nimic, fara ca macar sa se ia de tine.
Hihi. Mai exista si cazuri in care tramvaiul de data asta leaga prietenii. Nu-i asa Cristi?
Bucurestiul meu. Cu bune si rele. Momentan imi place, m-am obisnuit cu el. O fi el gri, colorat, dar mie imi place. This is me. This is my... my oun London.
