Orasul si culorile (partea a19a) :)

“Ce ti-a luat atat?” am murmurat eu, fara sa ridic fruntea de pe genunchi. S-a oprit, probabil uimit de intuitia mea, moment in care eu am intins mana in sus, asteptand ceva. Iar ceva-ul acela a venit instantaneu, exact asa cum ma asteptam. Palmele mi se incalzira imediat la atingerea paharului de ciocolata calda care imi fusese pus in maini cu doar cateva secunde inainte. Am zambit, tot cu figura ascunsa sub gluga, dar stiu ca de data asta a simtit si el asta. S-a asezat langa mine pe banca si mi-a ridicat gluga din cap, intorcandu-se cu fata in jos pentru a imi putea vedea chipul.
“De unde stiai ca sunt eu? Ai radar?”
Am ridicat din sprancene, amuzata. “Te cunosc, Daniel. Multumesc pentru ciocolata. Cum ai ghicit?” l-am intrebat eu, putin uimita de intuitia excelenta pe care o avusese. Era incredibil cat de mult inca ma cunostea baiatul asta, chiar si dupa cativa ani de pauza in prietenia noastra. Curios lucru ca se hotarase sa reapara fix in momentul asta. Curios, dar benefic. Am zambit din nou, uitandu-ma la el, in timp ce imi povestea cu extrem de mult patos o chestie atat de marunta. Aceiasi ochelari, aceiasi ochi caprui, acelasi zambet pisicher in coltul gurii in timp ce vorbea, aceleasi ticuri si modalitate de a vorbi, de parca nici nu fusese vreodata plecat. Nu se schimbase deloc. Am ramas putin pe ganduri, pierzand de mult sirul povestirii lui, insa aproband la momentul potrivit, ca sa-i dau totusi impresia ca il urmaresc. Daca el nu se schimbase pentru mine chiar deloc, oare eu cum eram pentru el? Mi-am dat seama ca poate nu mai stiam absolut nimic despre el, dar, sincer, in momentul ala chiar nu imi pasa. Aveam timp destul sa aflu, sa redescopar, sa prind din urma toata perioada pierduta.
„Mara, esti atenta?” m-a intrebat el, trezindu-ma din gandurile mele.
Am scuturat din cap exact ca in desenele animate. „Uhm? Ce ai zis?”
„Incredibil, nici macar nu m-ai ascultat! Da-mi aia!” mi-a spus, intinzandu-se sa-mi ia ciocolata calda din mana.
„NUUU, nu-mi lua ciocolataa, promit ca o sa fiu atenta, promit, promiiiiit!” m-am plans eu, ca un copil de 3 ani, batand cu cizmele in betonul inghetat.
„Stii, acum daca stau sa ma gandesc, inseamna ca esti chiar extrem de suparata din moment ce nici macar sa te concentrezi la o banala conversatie n-ai mai reusit. Ce s-a intamplat? Cine-i idiotul?”
„Nu vreau sa vorbesc despre asta.” i-am spus eu, intinzandu-i totusi paharul de ciocolata calda, doar ca sa-l vad cum se stramba la ideea de a gusta din bautura. „Stiam ca asa o sa faci daca iti ofer ceva dulce, asa ca am adus niste saratele, ca sa iti multumesc intr-un mod sarat ca ai venit sa te vezi cu mine asa de repede. Nu ma asteptam.”
„SARATELEE!” exclama el, infigandu-se un mana in punga pe care tocmai o scosesem din geanta. „Deci, cine este idiotul?” ma intreba din nou, cu gura plina.
„CHIAR vrei sa stii?” l-am intrebat eu, accentuand fiecare silaba. Mi-era oarecum greu sa vorbesc cu el despre chestia asta, putin peste mana. Dar, vazandu-l interesat, am deschis totusi gura, iar cuvintele au inceput sa curga incet dar sigur de la sine, legand parca intamplarile, si la randul ei, povestea in sine. Am urmarit cum pe masura ce vorbeam, mimica sa a trecut incet de la stadiul de amuzament la ingrijorare, iritare, si in cele din urma enervare. Abia cand am inceput sa tremur de frig am realizat ca de fapt inghetasem si ca vocea imi devenise ragusita de la cat statusem pe loc si cat de mult vorbisem. M-am strans cat de mult am putut, incercand sa fac in asa fel incat sa nu observe, in timp ce continuam sa vorbesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Proasta miscare. Logic ca n-am reusit. S-a uitat curios la modul cum imi trageam manecile de la haina cat de mult puteam, spunand cu un aer usor nonsalant, dar totusi sigur:
„Stiu ca n-ai uitat ca stau aproape. Am caldura, o patura, un hanorac si poate inca ceva cald, daca esti cuminte. Sunt singur acasa, deci n-o sa te ciocnesti de nimeni. Ce spui?”
Am acceptat fara sa crancesc. Eram oricum singura acasa, si deci nu aveam nici un fel de impunere pentru cand ar fi trebuit sa ma intorc sau pe unde nu ar fi trebuit sa imi petrec timpul, asa ca nu a contat. Am urcat scarile blocului in graba, oprindu-ma in fara usii in momenul in care am realizat ca el avea de fapt cheile, si ca era cu vreo 3 etaje mai jos, asa ca l-am asteptat mutandu-ma de pe un picior pe altul, nerabdatoare. A aparut zambind si mergand si mai incet decat de obicei, tocmai pentru a ma tachina, asa cum facea intotdeauna. Abia cand usa se deschise si am intrat in casa, dand de caldura, m-am oprit si eu din tremurat si am zambit. Din nou, nimic nu se schimbase, toate erau la fel cum le lasasem la ultima mea vizita. Primul meu instinct a fost sa fug in camera si sa verific ceva. Si asa am si facut, spre surprinderea lui.
„Ce draguuut, e inca aiciiii!” am tipat din cealalta camera, extrem de fericita la vederea ramei si a fotografiei pe care chiar eu o agatasem acolo in urma cu trei ani.
„Normal, doar nu credeai ca am dat-o jos,” mi-a raspuns el, intrand in camera dupa mine si intinzandu-mi un hanorac proaspat spalat, pe care l-am tras imediat peste cap, recunoscatoare.
„Nu ma asteptam,” am recunoscut, inca emotionata, din interiorul hanoracului.
„Tampo, e deja a doua oara pe ziua de azi cand imi spui ca nu te asteptai la ceva facut de mine. O sa incep sa cred ca ai avut o parere destul de proasta despre mine!” imi reprosa el, in timp ce eu ma cuibaream la el in pat, fara sa fi cerut macar voie, exact asa cum faceam mereu.
„Nu ca nu as fi avut-o, acum ceva timp,” am murmurat eu pe sub mustati, dar indeajuns de tare incat sa fiu sigura ca ma aude.
„Oooh, SNAP! Cred ca o meritam pe asta,” izbucni el in ras si plecand spre bucatarie, insa nu inainte de a tinti cu telecomanda spre capul meu. Am ras si eu cu el. Era asa de cald in hanoracul lui enorm, incat m-am cuibarit si mai adanc in pat, in timp ce schimbam canalele televizorului si ascultam cu interes cum Daniel demola bucataria din cealalta parte a casei, injurand de fiecare data cand scapa ceva pe jos. M-am intins sprea cealalta parte a patului si am tras patura spre mine cu putere, fara sa realizez ca de fapt ceva se misca de undeva de sub ea.
„AAAAAAAAH, ia pisica de pe mineeeee!” am urlat la vederea animalului care sarise pe mine pentru ca ii deranjasem somnul de frumusete. „DANIEEEEEEEEL!!” am continuat eu sa zbier.
„Imediat, imediat,” spuse el, venind inapoi in camera cu o cana mare de ceai cald, extrem de indulcit si luand pisica pe sus. „Multumita?” ma intreba sarcastic, aruncand pisica pe hol si intinzandu-mi bautura.
„Extrem.” i-am raspuns sec dar amuzata, in timp ce schimbam posturile in cautare de ceva interesant. L-am lasat sa se aseze langa mine pe pat, si mi-am pus capul pe umarul lui, in timp ce sorbeam incet din ceai. Da, am avut dreptate, era mult prea dulce. M-am cuibarit si mai bine in patura, punand cana pe noptiera si uitandu-ma la filmul pe care ramasese programul, in timp ce el isi butona telefonul. Era asa de cald si bine. Mai mult, era fix lucrul de care aveam nevoie in momentul asta. Prietenul meu, din nou langa mine. Clar, mult mai bine decat m-as fi asteptat. Asa ca am inchis ochii, linistita. Urmatorul lucru pe care l-am mai simtit a fost o perna pusa sub capul meu, si cum cineva ma intinde mai bine in pat. Atat. Am adormit.

Orasul si culorile (partea a18a) :)

Am clipit buimaca si m-am uitat in sus la el.
“Hei, ma bucur enorm sa te cunosc. Stii, Bogdan vorbeste foarte mult despre tine.”
“Mda? Si ce anume ti-a spus, mai exact?” i-am raspuns eu, fara sa ma uit la ea.
“Mmm, pai, stii tu, cat de buni prieteni sunteti, terte chestii.”
“Am inteles.” am spus eu, intorcandu-mi privirea spre ea. Inca mai zambea, desi vedeam ca de data asta facea eforturi supraomenesti de a il mentine in colturile gurii. Nesiguranta incepea sa se citeasca in ochii sai frumosi, oarecum intimidati de lipsa mea de reactie in ceea ce o privea. “Pai, atunci o sa fiu draguta si nu o sa va mai incomodez cu prezenta mea, banuiesc ca aveti multe de discutat.” am continuat eu, aruncand o bancnota pe masa si luandu-mi geaca in mana.
“Deja pleci?” ma intreba Andrada, cu expresie de falsa surprindere intiparita pe chip. “Mai stai, te rog.”
“Las-o sa plece, Dadu.”
Am ridicat privirea din nou, de data asta uimita si enervata in acelasi timp. “Las-o sa plece?!! Pe bune?” i-a urlat vocea din capul meu. Nu, asta era prea mult. M-am intors imediat pe calcaie, lacrimile dand navala in ochii mei mult mai repede decat m-as fi asteptat, agatand si cana cu gluga in momentul in care am inceput sa fug spre usa. Abia cand am auzit-o lovind podeaua si facandu-se tandari mi-am dat seama ca poate exagerasem, dar nu imi pasa deloc. Am impins cu putere usa baruletului in care fusesem atat de fericita pana in urma cu cateva minute, iesind din nou afara, in frig. Mi-am tras incet dar sigur geaca pe mine, gluga acoperindu-mi jumatate de fata si facandu-ma sa arat ca un strumf nebun. Urmatoarea miscare logica a fost sa imi scot telefonul din cizma si sa incep sa caut in agenda, cu mainile tremurandu-mi din cauza enervarii si a frigului. Abia cand degetele incepura sa mi se inroseasca mi-am dat seama ca imi uitasem manusile in cafenea, dar nici moarta nu ma mai intorceam dupa ele. “A, B, C, E, wtf, de cand in alfabet E e inainte de D? AAAAh!” am tipat, scapand telefonul din mana, speriata, in momentul in care acesta incepu sa sune. M-am uitat la el cum licarea din zapada, si vazand cine apeleaza, l-am ridicat rapid si am raspuns, aproape inecandu-ma:
“Daniel? Te rog, am nevoie de tine, unde dracu’ esti?”

Orasul si culorile (partea a17a) :)

M-am ridicat de pe scaun, incet, facandu-mi loc prin multime. Am ridicat privirea simtind parca oamenii din masina uitandu-se acuzator la mine, dar, sincer, nu mi-a pasat. Mi-am croit drum spre cealalta parte a autobuzului unde m-am asezat pe un alt scaun tocmai eliberat, sub ochii albastrii ai unei fetite curioase, cuibarite bine in poala bunicii sale. I-am zambit si mi-am lipit fata de geamul aburit, stergandu-l in acelasi timp cu mana pentru a putea vedea totusi ceva. Afara fulgii de zapada se fugareau unul pe altul prin atmosfera inghetata, manati incoace si incolo de un vant usor, de iarna. Am zambit din nou, in coltul gurii, la vederea unor pitici, cum se bateau cu niste bulgari uriasi de zapada si a decoratiunilor si luminilor de Craciun ce aparusera prin oras in urma cu doar cateva zile. Am inchis ochii pe fundalul melodiei lente care imi canta din casti. Tocmai incepusem sa ma incalzesc cand usile autobuzului se deschisera larg si lasara vantul de afara sa intre, stricand parca toata armonia creata pana in acel moment. M-am zgribulit toata, bagandu-mi nasul in esarfa si strangandu-ma, astfel incat sa ma incalzesc la loc. Abia ma asezasem mai bine, cand am simtit cum cineva imi scoate castile din urechi fara nici un fel de avertisment. Am deschis ochii larg, speriata la gandul ca cineva mi-ar putea fura telefonul, si m-am intors instant in scaun, gata sa ma lupt pentru el. M-am uitat incruntata la “hotul meu” ridicand mana sa-l lovesc, dar in loc sa reusesc ce-mi propusesem, am bufnit in ras la figura lui speriata, pierzandu-ma in ochii lui calzi, exact in momenul in care incepu si el sa zambeasca. Am ridicat din sprancene.

“Macar asa sa te mai vada si pe tine lumea, uriasule.”

Scuturandu-si zapada din parul sau saten, Bogdan zambi si ma lua in brate, strangandu-ma tare la piept. M-am cuibarit acolo, in geaca lui pe jumatate deschisa, ca un pisoi care tocmai daduse de caldura si nu mai voia sa plece din locul respectiv. Abia cand l-am simtit ca se uita la mine, probabil intr-un mod curios, am deschis gura si am murmurat:

“Nu comenta, e bine aici.”

L-am simtit cum chicoteste, in timp ce m-a strans si mai tare. Abia cand mi-a dat drumul, am observant de fapt cat de mult se schimbase. Era ciufulit, mai ciufulit decat inainte, si parca zambea mai mult decat imi aminteam. S-a uitat la mine curios, si apoi, mutandu-si privirea, imi lua cartea din mana si se uita la ea, cu o spranceana ridicata. Ochii i se luminara instantaneu, in timp ce o deschise si se uita pe prima pagina. “Pentru cel mai tampit si zapacit pitic din viata mea. Insemni enorm. La multi ani!” inca mai statea scris acolo, cu litere de tipar si cu doi omuleti imbratisati desenati langa.

“Amuzant, credeam ca dupa tot ce ti-am facut, o sa rupi pagina asta in mii de bucatele,” spuse el in timp ce coboram impreuna din masina, in zapada plimbata de vant, inapoindu-mi cartea.

“Eu nu sunt tu, Bogdan, ai uitat?” i-am dat eu replica, zambind.

“Trebuia sa ma astept la o replica de genul asta, asa e. Ai dreptate. Ce zici de un vin fiert?”

“Pot sa te refuz eu pe tine, vreodata?” i-am raspuns, uitandu-ma interesata cu coada ochiului la el.

Zambi.“Normal, gogoasa. Intotdeauna poti face asta. E simplu. Da, sau nu.”

“Bine, Bogdan. Da.”

M-am lasat impinsa de la spate intr-un barulet de pe marginea drumului, intr-o caldura perfecta ce imi imbujora obrajii si mai mult decat erau pana atunci. Am fugit entuziasmata pana la masa cea mai apropiata de calorifer, scotandu-mi geaca si lipindu-ma cu spatele de el, cu un zambet satisfacut pe fata. Bogdan ma urmari cu interes de la capatul celalalt al cafenelei, si abia cand ma vazu cuibarita pe bancuta de lemn, traversa si el camera, asezandu-se in fata mea. Se lipi si el de caloriferul calduros si zambi, ridicand privirea si uitandu-se la mine, facandu-ma sa ma blochez fix in mijlocul propozitiei, si sa incep sa ma balbai. Tipic.

“Nu te-ai schimbat deloc, gogoasa” imi spuse el, privindu-ma fix.

“Ciudat, am impresia ca tu te-ai schimbat extrem de mult.”

“Poate nici chiar atat de mult. Imi lipsesti.”

“Nu aveam nevoie sa aud asta, dar da, si tu imi lipsesti mie,” am recunoscut eu, aplecata deasupra canii mele de vin, incalzindu-mi mainile. Nici nu am observant cand usa se deschise, pe fundalul micii sale povestiri entuziasmate si a muzicii in surdina. Abia cand fata se apropie si ii puse mainile la ochi razand lui Bogdan, m-am uitat si eu la ea, curioasa. Era inalta, blonda, cu ochii verzi si cu un zambet superb, alb ca laptele, cimentat pe fata.” Cine era frate, straina asta perfecta?” m-am gandit eu, strangand cana mai tare, usor iritata de indrazneala ei. Insa raspunsul veni propt, lasandu-ma fara suflare, cu gura cascata si cu pulsul dat peste cap de trei ori. Am clipit buimaca, nevenindu-mi sa cred in momentul in care, el, dandu-i mainile la o parte si vazand-o, se ridica de pe banca, si o lua in brate scuturandu-i zapada din par, ca mai apoi sa o sarute, fericit.

“Heei, ce faci aici, Dadu?” intreba el, zambind. Apoi, parca aducandu-si aminte ca eram si eu acolo, se intoarse spre mine, si spuse pe nerasuflate:

“Ah, Mara, as vrea sa ti-o prezint pe iubita mea, Andrada."