Orasul si culorile (partea a18a) :)

Am clipit buimaca si m-am uitat in sus la el.
“Hei, ma bucur enorm sa te cunosc. Stii, Bogdan vorbeste foarte mult despre tine.”
“Mda? Si ce anume ti-a spus, mai exact?” i-am raspuns eu, fara sa ma uit la ea.
“Mmm, pai, stii tu, cat de buni prieteni sunteti, terte chestii.”
“Am inteles.” am spus eu, intorcandu-mi privirea spre ea. Inca mai zambea, desi vedeam ca de data asta facea eforturi supraomenesti de a il mentine in colturile gurii. Nesiguranta incepea sa se citeasca in ochii sai frumosi, oarecum intimidati de lipsa mea de reactie in ceea ce o privea. “Pai, atunci o sa fiu draguta si nu o sa va mai incomodez cu prezenta mea, banuiesc ca aveti multe de discutat.” am continuat eu, aruncand o bancnota pe masa si luandu-mi geaca in mana.
“Deja pleci?” ma intreba Andrada, cu expresie de falsa surprindere intiparita pe chip. “Mai stai, te rog.”
“Las-o sa plece, Dadu.”
Am ridicat privirea din nou, de data asta uimita si enervata in acelasi timp. “Las-o sa plece?!! Pe bune?” i-a urlat vocea din capul meu. Nu, asta era prea mult. M-am intors imediat pe calcaie, lacrimile dand navala in ochii mei mult mai repede decat m-as fi asteptat, agatand si cana cu gluga in momentul in care am inceput sa fug spre usa. Abia cand am auzit-o lovind podeaua si facandu-se tandari mi-am dat seama ca poate exagerasem, dar nu imi pasa deloc. Am impins cu putere usa baruletului in care fusesem atat de fericita pana in urma cu cateva minute, iesind din nou afara, in frig. Mi-am tras incet dar sigur geaca pe mine, gluga acoperindu-mi jumatate de fata si facandu-ma sa arat ca un strumf nebun. Urmatoarea miscare logica a fost sa imi scot telefonul din cizma si sa incep sa caut in agenda, cu mainile tremurandu-mi din cauza enervarii si a frigului. Abia cand degetele incepura sa mi se inroseasca mi-am dat seama ca imi uitasem manusile in cafenea, dar nici moarta nu ma mai intorceam dupa ele. “A, B, C, E, wtf, de cand in alfabet E e inainte de D? AAAAh!” am tipat, scapand telefonul din mana, speriata, in momentul in care acesta incepu sa sune. M-am uitat la el cum licarea din zapada, si vazand cine apeleaza, l-am ridicat rapid si am raspuns, aproape inecandu-ma:
“Daniel? Te rog, am nevoie de tine, unde dracu’ esti?”