Orasul si culorile (partea a11a) :)

Mara ridică nasul din pernă, morocanoasă. Deschise ochii şi işi dădu părul la o parte din faţa nedormită, încercând din răsputeri să realizeze cât era ceasul. Aprinse lampa şi se ridică buimacă din pat, căutându-l. Pe birou, sub birou, pe pat, sub pat, în ghiozdan, oare unde putea să fie telefonul ăla?
“Gata, asta e. Trebuie, şi subliniez, TREBUIE, să îmi cumpăr un ceas de perete zilele astea. Aşa nu se mai poate. E deja a3a noapte când sunt nevoită să ies din camera ca să văd ce oră este,” se gândi fata în timp ce se indrepta agale spre baie. Ajunse apoi la bucătarie unde aprinse lumina şi privi ceasul imens de pe perete. Arăta o ora undeva intre 2:30 si 3 dimineaţa, nici ea nu era sigură. De când parinţii ei plecaseră peste mari şi ţări, avea din ce în ce mai multe probleme cu somnul. Abia dacă mai dormea nopţile, şi asta nu din cauza că petrecea sau ieşea în oraş cu prietenii ci pur şi simplu pentru că nu mai avea somn. Unii ar fi zis că e de la sesiune. Mara atunci dădea din cap cu inţelepciune şi le răspundea tuturor că aşa e, cu un zâmbet slab în colţul gurii. Dar numai ea ştia cruntul adevăr. Adevărul era că nu mai trăsese un zambet adevărat de vreo câteva zile. Şi ce să mai vorbim despre un râs sănătos? Complet inutil! Faţa i se lumină totuşi atunci când se gândi la figurile vecinilor exasperaţi de sunetul găurii în perete pe care va fi nevoită să o dea pentru a îşi pune noul ceas la ea în cameră. Cine ştie? Poate dărâma tot blocul.
“Ar merge un pahar de lapte.” spuse ea îndreptându-se agale spre frigider. Scoase cutia dar renunţă la a îşi mai turna în pahar, rezumându-se la a bea direct din cutie. “Ce pot să fac acum? Oricum nu mai pot să adorm la loc. Shit, ce mai viaţă! Poate reuşesc mâine să îl conving pe Bogdan să vină să mă ajute cu gaura aia din perete. Ah, nu, stai. Bogdan incă nu vorbeşte cu mine…”
Faţa i se lăsă în pământ iar gura de lapte ce fusese inghiţită cu doar câteva secunde în urmă refuza acum cu vehemenţă să mai coboare în stomac. Da. Aşa era. Bogdan încă nu vorbea cu ea. Şi la urma urmei, fata nici măcar nu inţelegea de ce. Totul era aşa de confuz. Pe de o parte, da, îl plăcea pe Sebi, dar Sebi era pur şi simplu prietenul acela care îi era întotdeauna alături indiferent de ce s-ar fi întâmplat sau de situaţiile în care s-ar fi aflat. Şi pe de altă parte, ea şi cu Bogdan nici măcar nu erau împreună. Ok, înţelegea că înseamnă ceva pentru el, dar din moment ce nu îi arătase niciodată concret ce anume simţea pentru ea, nici ea nu putea sta pe loc atâta timp aşteptând, nu?
“Ooof, pe cine încerc eu să conving? Mara, ascultă-te puţin. Tu realizezi măcar ce spui?” îşi spuse ea, exasperată de propriile gânduri. ”Şi dacă m-aş duce să îi cer iertare? Stai puţin. Iertare? EU?!! Pentru ce? Nu am greşit cu nimic. Nu. De data asta nu o să mişc în front. Am zis!” hotărî ea. “Şi totuşi, mi-e dor să vorbesc cu el şi să fiu permanent tachinată că sunt mai mică de înălţime sau că spun numai tâmpenii. Ah, unde dracu’ e telefonul ăla?” se agită fata. “Uhm, logic, numai în blugi nu mi-a trecut prin cap să mă uit. D’oh!” îşi dădu ea ochii peste cap, amuzată. “Hmm, dar stai, nu, nu pot să îi dau mesaj acum, aş fi prea deplasată…” îşi spuse, oprindu-se cu mobilul în mână. Se sperie însă îngrozitor şi îl aruncă pe pat în momentul în care acesta începu să vibreze şi să sune, în ciuda orei înaintate din noapte. Fata se apropie speriată de el şi se uită pe ecran. “One message received”. “Cine Doamne iartă-mă dă mesaje la ora asta?” Îl deschise curioasă şi citi: “Ştiu că probabil dormi şi că nu vei vedea mesajul ăsta decât dimineaţa poate, dar mi-e frică de faptul că, dacă nu îl dau acum, mâine nu voi mai avea curajul. Nu, nici eu nu pot să dorm. Şi da. Şi mie îmi e dor de tine. Noapte bună. Vorbim maine, pitic. Şi îmi pare rău.”
Mara rămase perplexa, uitându-se la mesaj, recitindu-l din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou. Zâmbi pentru prima oară din tot sufletul în ultima săptămână şi, punând telefonul la ureche, spune:
“Hei, Dana! Cum? Dormeai? Lasă somnul. Irina e cu tine? Bun, perfect. Auziţi? Voi credeţi că există telepatie?”

Prietenul numarul... ?

… poate ca nu reusesti intotdeauna sa fii ceea ce ei isi doresc sa fii. Nici nu ai avea cum. Dar, stii cum e, intotdeauna vor exista persoane care te vor iubi sau macar vor tine la tine intr-o oarecare masura. Sunt persoane la care nu te astepti, care rasar in viata ta cand te astepti mai putin sau fix cand ai nevoie de ele, oferindu-ti un zambet, o privire, o mana intinsa atunci cand esti prea distrusa ca sa te mai aduni de pe jos si un ras din tot sufletul cand simti nevoia sa zambesti oarecum printre lacrimi. Putem deci, avea ceva de genul acesta:
Prietenul numarul 1: este prietenul care ti-a fost intotdeauna alaturi, care te cunoaste de cand lumea si pamantul si care stie dupa voce cand nu ai chef de el, esti suparata, te uiti la un film si vrei sa fii lasata in pace sau ai nevoie de cineva cu care sa vorbesti. Este prietenul care iti spune ca ai cel putin 6 moduri diferite de a zambi, in functie de dispozitia in care te aflii si de situatia in care esti pusa. Este prietenul care a fost in stare sa te accepte din nou ca prietena atunci cand tu i-ai ranit orgoliul masculin, refuzandu-l si spunandu-i ca “vrei doar sa fiti prieteni in continuare”. Este prietenul dupa care stii ca vei plange atunci cand va pleca. Este prietenul fara de care, chiar daca suna ciudat, nu ti-ai putea imagina viata ta normala. 
Prietenul numarul 2: este prietenul acela la care ai tinut mai mult decat ai fi crezut ca e posibil. Este prietenul care a aparut fix cand aveai nevoie de el si tocmai de asta ti-a devenit incetul cu incetul atat de indispensabil. Prietenul pentru care credeai ca ai putea muta si muntii din loc, caruia credeai ca ai putea sa ii spui 1000 de nimicuri in 100 de cuvinte fara a te ingrijora ca l-ai putea plictisi sau enerva. Este prietenul cate iti lua apararea cand aveai nevoie, pe care te puteai baza oricand, sau care te ajuta si te asculta indiferent de situatie, te facea sa razi chiar si atunci cand nu voiai si te putea face sa atingi norii indiferent cat de mica erai. Asta insa pana cand, intr-o zi, prietenul se hotaraste sa plece. De ce? Nu stii, si probabil nu vei afla niciodata. Dar, dupa un timp nici macar nu mai vrei sa aflii. Inchizi ochii, inspiri adanc, apoi ii deschizi din nou. Realizezi, dupa socul de rigoare ca nu este chiar asa de rau, ca nu a meritat oarecum sa plangi si ca viata te taraste dupa ea inainte indiferent ca tie iti place sau nu. Asa ca, da, te ridici, te scuturi de praf, si pleci mai departe.
Pe drumul tau, nu dupa mult timp, il vei intalni pe prietenul numarul 3. El te va intampina cu un zambet amuzat de freza ta ciufulita si de fata ta lipsita de chef, tocmai iesita din hibernare, insa nu iti va spune nimic initial. Te va examina de la distanta pana cand, intr-un final, va gasi oportunitatea sa iti vorbeasca. Si chiar o va face. Incet incet iti va deveni din ce in ce mai simpatic, insa, din pacate pentru el, va fi aproape permanent in umbra prietenului numarul 2. Asa ca, vrei - nu vrei, vei incerca sa nu-l ranesti. El se va bosumfla, e drept, dar, dupa o perioada de timp, veti redeveni prieteni buni. Din nou, este prietenul care va fi in stare sa isi calce oarecum pe orgoliu si sa te vada din nou ca pe prietena lui, chiar daca sa zicem ca la un moment dat ai fost un pic (mai mult) nesimtita cu el.
Prietenul numarul 4: ei bine, prietenul numarul 4 nu e tocmai un prieten. Este doar un amic care s-a nimerit a fi acolo cand ai avut nevoie de el. Dar care, din pacate, nu ramane decat un amic.
Prietenul numarul 5: hmm, prietenul acesta este oarecum complicat. Este prietenul acela care ar fi in stare sa strice tot ce ati avut pana atunci pentru un impuls de moment si care chiar va face acest lucru doar pentru ca asta simte atunci. Este prietenul acela care este sincer cu tine insa ii este teama ca ar putea sa te raneasca fiind sincer cu tine tot timpul. Este prietenul pentru care esti constienta ca ai fi in stare sa te lupti dar in acelasi timp esti si mai constienta ca nu vei putea lupta niciodata de una singura cu morile de vant si ca ai nevoie si de ajutorul lui. Este prietenul acela de care te vei bucura permanent ca il vei vedea si a carei simpla prezenta te va face sa te simti mai bine. Din nou, este un prieten fara a carei prezenta nu ti-ai putea imagina viata ta aproape normala.
Si in final, am ajuns la prietenul numarul 6. Prietenul numarul 6 este sau va/poate deveni unul dintre cei mai buni prieteni ai tai, desi initial nu aveati nici o tangenta. Este prietenul acela care te face sa zambesti cand iti e greu si sa razi din tot sufletul atunci cand se pune pe sotii. Tot el iti va spune ca ai 8 nu 6 moduri diferite de a zambi si te va tachina sau mai pe romaneste, va face misto de tine cu fiecare ocazie pe care o va prinde. Este cel pe care il vei stresa chiar si fara sa vrei sa il stresezi, insa pe el nu il va deranja acest lucru, sau cel putin nu iti va spune sau arata niciodata chestia asta. Este prietenul acela caruia, chiar daca 91,5% din discutiile voastre sunt numai din randul glumelor, simti totusi ca ii poti spune orice, daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva. Este prietenul acela care va disparea cand iti va fi lumea mai draga, de care nu vei mai auzi nimic cu lunile, dar atunci cand va reveni, va fi ca si cand nu ar fi fost fost plecat deloc. Veti rade si veti glumi impreuna. Poate suna ca un cliseu, dar nu e. Dar de multe ori va fi sau deja este pur si simplu persoana potrivita la momentul potrivit.
P.S: Tu in care categorie crezi ca te incadrezi?

Oraşul şi culorile (Partea a10a) :)

Soarele ieşi timid dintre nori, încălzindu-i faţa Marei, dându-i brusc senzaţia că cineva tocmai îi schimbase bateriile descărcate cu unele noi. Bucuroasă, fata începu să alerge ca un copil de 5 ani prin parcul aglomerat, ţopăind de colo-colo, sub privirile curioase ale atâtor oameni. Se întoarse şi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii albi, şi îl căută din priviri prin marea de străini. Apoi, nevăzându-l, se îngrijoră şi începu să se uite plină de speranţă în stânga şi în dreapta, aşteptându-l să apară iar din cine ştie ce loc, aşa cum îi făcuse de fapt toată ziua.
“Uuuf, mereu îmi face asta.” se văită ea. “Gata, asta e, în seara asta doarme pe preş. Ai auzit, Sebi? Am zis că dormi pe preeeş!”
“Nu ai face asta. Nu?” întrebă băiatul plin de speranţă, apărând chiar în spatele ei şi clipind galeş. Fata se întoarse şi îi răspunse, încrucişâdu-şi braţele.
“Ce e? Crezi că dacă faci ochişorii ăia, o să te iert? Doar nu crezi că o să funcţioneze? Eee! Drept cine mă iei? Eu nu…”
“Păi, nu aşa ar trebui? Cam ăsta era planul, da…”
“Nu funcţionează, îmi pare rău. Ar trebui să găseşti ceva mai bun, adică uite...”
“Dumnezeule, Mara, tu te opreşti vreodată din vorbit? M-ai înnebunit!!”
“Hmm, doar atunci când dorm, cred.”
Băiatul se încruntă. Ea zâmbi strengăreşte şi se îndepărtă fugind de el, spunând: “Hai Sebiii, nu fii molâu, prinde-măăăă!”
El rămase însă pe loc, uimit de sentimenul de copilărie pe care Mara îl emana. Era ceva despre ea, nu ştia ce, care îi plăcea extrem de mult. Avea totuşi impresia că trebuia să o protejeze cumva, să aibă grijă de ea, şi brusc, noua observaţie îl copleşi. Zâmbi văzând cum o pală de vânt îi învolbură părul şi îi umflă puţin fusta, făcând-o pe fată să şi-o ţină cu ambele mâini, râzând. Apoi, profitând de momentul ei de neatenţie, se repezi la ea şi o luă pe sus, exact atunci când ea începea să dea din picioare, nemulţumită.
“Nu e coreeect, lasă-mă jooos!!
“La la laa, nu te auuud!”
“Sebiiii, LASĂ-MĂ JOOS!!” îi urlă fata în ureche.
“Ştii că o să te ignor, nu-i aşa?” Ea dădu din cap în semn de aprobare, zâmbind descurajată. “Păi, şi atunci, de ce mai urlii ca scăpată de la zoo?”
“Eh, îmi încercam şi eu norocul,” ridică Mara din umeri.
“Închide ochii!” îi ordonă acesta. Ea îi făcu pe plac ascultătoare şi, în câteva secunde simţi cum ceva straniu se întampla. Era un sentiment foarte ciudat, ca şi cum ar fi plutit, vântul învolburându-i din nou părul scurt şi ciufulit.
“Ne învârtim?” întrebă ea curioasă.
“Nu ştiu, tu ce crezi? Ah, drace, am ameţit. Ooo, nuu!”
Brusc, senzaţia de plutire fu înlocuită de una ceva mai dureroasă decât s-ar fi aşteptat probabil, amândoi. Mara deschise ochii speriată, fără să stie ce se întâmplă şi că, de fapt, şi altcineva o mai privea, nu numai Sebi. Cât despre ei, ei bine, erau întinşi pe iarbă, amândoi buimaciţi de căzătură.
“Aah, Sebii, nu pot să cred că ai căzut peste mine!!! Parcă eşti un buldozer, zău! Mă striveşti!!”
“Hei, nu e corect, trişezi. Cine ţi-a dat voie să deschizi ochii? Închide-i imediat la loc. E un ordin, soldat!”
“Biine, bine, dacă asta te face să taci! Şi dă-te de pe mine!” protestă fata, însă închise totuşi ochii. Nu avea nici cea mai vagă idee la ce ar fi trebuit să se întâmple, dar, având în vedere că era vorba despre Sebi, orice se putea întâmpla. Şi apoi, dintr-o dată, în urma unei mişcări line, îi simţi respiraţia foarte aproape de faţa ei. Deschise un ochi şi asteptă curioasă, când…
“Ah, drăguţ moment ţi-ai găsit, oricine ai fi!” spuse ea râzând şi scotându-şi cu greu telefonul din buzunar. “Hei, e un mesaj.” Îl deschise repede, voioasă, şi citi: “Acum am înţeles. Nu pot să cred că m-am străduit atât să îmi dau seama ce fel de fată eşti. Eşti la fel ca toate celelalte. Şi eu care am crezut în tine. Te-am crezut specială. Să îmi spui cum sărută.”
Mara încremeni, lacrimile năvălindu-i încet în ochii atât de plini de fericire până atunci. Era Bogdan.