Oraşul şi culorile (Partea a10a) :)

Soarele ieşi timid dintre nori, încălzindu-i faţa Marei, dându-i brusc senzaţia că cineva tocmai îi schimbase bateriile descărcate cu unele noi. Bucuroasă, fata începu să alerge ca un copil de 5 ani prin parcul aglomerat, ţopăind de colo-colo, sub privirile curioase ale atâtor oameni. Se întoarse şi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii albi, şi îl căută din priviri prin marea de străini. Apoi, nevăzându-l, se îngrijoră şi începu să se uite plină de speranţă în stânga şi în dreapta, aşteptându-l să apară iar din cine ştie ce loc, aşa cum îi făcuse de fapt toată ziua.
“Uuuf, mereu îmi face asta.” se văită ea. “Gata, asta e, în seara asta doarme pe preş. Ai auzit, Sebi? Am zis că dormi pe preeeş!”
“Nu ai face asta. Nu?” întrebă băiatul plin de speranţă, apărând chiar în spatele ei şi clipind galeş. Fata se întoarse şi îi răspunse, încrucişâdu-şi braţele.
“Ce e? Crezi că dacă faci ochişorii ăia, o să te iert? Doar nu crezi că o să funcţioneze? Eee! Drept cine mă iei? Eu nu…”
“Păi, nu aşa ar trebui? Cam ăsta era planul, da…”
“Nu funcţionează, îmi pare rău. Ar trebui să găseşti ceva mai bun, adică uite...”
“Dumnezeule, Mara, tu te opreşti vreodată din vorbit? M-ai înnebunit!!”
“Hmm, doar atunci când dorm, cred.”
Băiatul se încruntă. Ea zâmbi strengăreşte şi se îndepărtă fugind de el, spunând: “Hai Sebiii, nu fii molâu, prinde-măăăă!”
El rămase însă pe loc, uimit de sentimenul de copilărie pe care Mara îl emana. Era ceva despre ea, nu ştia ce, care îi plăcea extrem de mult. Avea totuşi impresia că trebuia să o protejeze cumva, să aibă grijă de ea, şi brusc, noua observaţie îl copleşi. Zâmbi văzând cum o pală de vânt îi învolbură părul şi îi umflă puţin fusta, făcând-o pe fată să şi-o ţină cu ambele mâini, râzând. Apoi, profitând de momentul ei de neatenţie, se repezi la ea şi o luă pe sus, exact atunci când ea începea să dea din picioare, nemulţumită.
“Nu e coreeect, lasă-mă jooos!!
“La la laa, nu te auuud!”
“Sebiiii, LASĂ-MĂ JOOS!!” îi urlă fata în ureche.
“Ştii că o să te ignor, nu-i aşa?” Ea dădu din cap în semn de aprobare, zâmbind descurajată. “Păi, şi atunci, de ce mai urlii ca scăpată de la zoo?”
“Eh, îmi încercam şi eu norocul,” ridică Mara din umeri.
“Închide ochii!” îi ordonă acesta. Ea îi făcu pe plac ascultătoare şi, în câteva secunde simţi cum ceva straniu se întampla. Era un sentiment foarte ciudat, ca şi cum ar fi plutit, vântul învolburându-i din nou părul scurt şi ciufulit.
“Ne învârtim?” întrebă ea curioasă.
“Nu ştiu, tu ce crezi? Ah, drace, am ameţit. Ooo, nuu!”
Brusc, senzaţia de plutire fu înlocuită de una ceva mai dureroasă decât s-ar fi aşteptat probabil, amândoi. Mara deschise ochii speriată, fără să stie ce se întâmplă şi că, de fapt, şi altcineva o mai privea, nu numai Sebi. Cât despre ei, ei bine, erau întinşi pe iarbă, amândoi buimaciţi de căzătură.
“Aah, Sebii, nu pot să cred că ai căzut peste mine!!! Parcă eşti un buldozer, zău! Mă striveşti!!”
“Hei, nu e corect, trişezi. Cine ţi-a dat voie să deschizi ochii? Închide-i imediat la loc. E un ordin, soldat!”
“Biine, bine, dacă asta te face să taci! Şi dă-te de pe mine!” protestă fata, însă închise totuşi ochii. Nu avea nici cea mai vagă idee la ce ar fi trebuit să se întâmple, dar, având în vedere că era vorba despre Sebi, orice se putea întâmpla. Şi apoi, dintr-o dată, în urma unei mişcări line, îi simţi respiraţia foarte aproape de faţa ei. Deschise un ochi şi asteptă curioasă, când…
“Ah, drăguţ moment ţi-ai găsit, oricine ai fi!” spuse ea râzând şi scotându-şi cu greu telefonul din buzunar. “Hei, e un mesaj.” Îl deschise repede, voioasă, şi citi: “Acum am înţeles. Nu pot să cred că m-am străduit atât să îmi dau seama ce fel de fată eşti. Eşti la fel ca toate celelalte. Şi eu care am crezut în tine. Te-am crezut specială. Să îmi spui cum sărută.”
Mara încremeni, lacrimile năvălindu-i încet în ochii atât de plini de fericire până atunci. Era Bogdan.