Orasul si culorile (partea 23) :)

Am simtit cum efectiv imi mi se deschide gura, de uimire.
“Ce-ai spus?”
“Eu?! Nimic.”
“Bogdaaan…”
“N-am spus nimic Mara, ce ai?”
“De ce faci asta?”
“Fac asta? Ce fac?”
“Uite, stii ce? M-am saturat sa apari cand vrei, ca apoi sa dispari la fel de brusc, sa vii sa ma scoti din casa la 4 dimineata ca sa imi spui ca ma iubesti, ca mai apoi sa nu recunosti nimic si sa incerci sa ma prostesti in fata sau sa incerci sa ma convingi ca de fapt aud lucruri, sau, si mai mult, mi-am imaginat ca ai spus asta. Stii ce? Dispari! Sau, si mai bine, nu pleca tu, pentru ca stiu ca mi-ar lua prea mult sa te conving sa o faci.”
Am tras aer in piept si am asteptat o reactie din partea lui. 10, 20, 30 de secunde… nimic. Abia cand l-am vazut cum intinde mana spre buzunar si isi scoate o tigara, mi-am dat seama ca duceam o lupta deja pierduta. Asa ca n-am mai asteptat. Desi as fi vrut din tot sufletul sa raman acolo si sa il fac sa recunoasca faptul ca de fapt chiar spusese ceea ce auzisem mai devreme si ca nu mi se paruse, m-am intors pe calcaie si am plecat spre casa, brusc realizand cat de frig imi fusese, si tanjind dupa putina caldura si dupa perna mea in forma de caracatita in care sa imi scufund fata. Infranta. Nici nu am simtit cand a inceput sa imi vibreze telefonul din cizma. Abia dupa cateva minute l-am scos si am citit.
“Ok, o sa ma mai lasi sa astept mult la usa, sau o sa te gandesti sa imi si deschizi? Imi e frig. Am ceva ce o sa iti placa.”
Era Daniel.