Orasul si culorile :) (partea a15a)

“Mi-a fost dor de tine, piciule.”
Am inchis ochii speriata, incercand sa ma linistesc. “Respira adanc”, mi-am spus, “nu poate fi adevarat”. Am numarat incet, lent, pana la 10, asteptand ca in momentul in care voi deschide din nou ochii, totul sa se fi petrecut doar in imaginatia mea. Insa, la finalul intervalului propus, nu am avut incotro si a trebuit sa ii deschid. Dar logic, tipic mie, nu i-am deschis pe amandoi in acelasi timp, ci doar pe unul, uitandu-ma pe sub sprancene, uimita. Apoi, in momentul in care am realizat ca lucrurile acestea chiar se petreceau, si nu era doar imaginatia mea plina de personalitate cea care le concepea, am inceput incet-incet sa privesc mai mult neincrezatoare decat speriata, monitorul, asteptand parca sa mai apara ceva scris, spre deosebire de cu cateva secunde in urma, cand imi doream ca totul sa fi disparut, sa nu fi fost niciodata acolo. Mi-am ridicat mainile tremurande, le-am pus pe tastatura, dar nu am avut deloc idee despre ce ar fi trebuit sa urmeze. Am respirat adanc. Trebuia sa raspund ceva. Sau… chiar trebuia? Am stat si m-am gandit, din nou, cateva secunde. Cum ma puteam lasa influentata atat de puternic de doar cateva cuvinte? Curios lucru, cuvintele astea. Niciodata nu stii, nu cunosti reactia pe care ti-o vor provoca. De cele mai multe ori, doar asta sunt. Cuvinte. Cuvinte care te pot inalta la cer sau te pot infunda cu 56 de centimetrii sub pamant. Poti face orice iti doresti cu niste simple cuvinte. Daca si de data asta erau doar, doar cuvinte?
“Oare?” au tastat degetele mele, involuntar, asteptand reactia. “Oare chiar asa sa fie, Mihai?”
A urmat o pauza. “De ce trebuie sa urmeze mereu o pauza?” m-am gandit, usor iritata. Apoi, ca din senin, el a inceput din nou sa scrie, incet, fara graba, iar raspunsul a venit sec, total diferit de ceea ce asteptasem, cu sufletul la gura.
“Nu ma crezi, Mara, nu-i asa?”
“De ce faci asta, Mihai?”
“Daca nu ma crezi, atunci cred ca nici nu vei fi in statie, pe banca noastra, peste o ora, nu-i asa?”
“Mihai… De ce?”
Insa nu am mai primit nici un raspuns. Logic, niciodata nu primesc nici un raspuns. M-a ignorat. Ca intotdeauna, m-a ignorat pentru a obtine ce vrea.