Orasul si culorile (partea 25) :)

                M-am uitat la el cu ochii mari, fara sa imi vina sa cred.

            “Poftim? De ce dracu’?” am continuat sa intreb, inca uimita si oarecum speriata de hotararea lui. Daniel si Mica era impreuna de cand lumea si pamantul, mi se parea extrem de ciudata decizia lui de a se desparti de ea. Ciudata si neasteptata. Dura. Mi-am lasat capul in jos pana cand mi-a atins mainile incrucisate si am inceput sa dau din picioare inainte si inapoi, ca atunci cand eram copil.  “1, 2, 3, 4…” am inceput sa numar in gand, cautand ceva inteligent ce ar fi trebuit spus in momentul respectiv. Din nou, 5, 6, 7... nimic. Gol. Negru.

              „Da-mi o tigara.”

             Am ridicat privirea exact la timp, sa-l vad cum se intinde dupa pachet, mana lui oprindu-se insa la jumatatea drumului, parca realizand cu cine vorbea de fapt, si ceea ce tocmai cerusem. A ridicat ochii spre mine, curios, asteptand sa ma vada ca zambesc, sau sa ii spun ca glumesc. Cateva secunde mai tarziu, imi intindea si bricheta, in timp ce eu scoteam o tigara din pachet si cautam ceva cu care sa o aprind. Am simtit fumul invadandu-mi plamanii, m-am intins pe spate si am pufait lejer, lenes, gandindu-ma mai departe la cum ar fi trebuit sa abordez problema ca sa-l fac sa se razgandeasca. L-am simtit cum se intinde langa mine, pe-o parte, se sprijina intr-o mana si asteapta curios, in timp ce ma privea oarecum uimit parca de atitudinea mea si de modul in care fumam, de parca ma vedea pentru prima oara in foarte mult timp. Am zambit. 

              „Stii Daniel, daca te mai uiti asa lung la mine mult timp, o sa incep sa cred ca ai ganduri necurate.” I-am spus, continuand sa zambesc in coltul gurii, in timp ce stingeam tigara ajunsa la filtru. 

              „Si daca am?”

              „Ai?”

              „Poate..."
              „Mmmm!” am exclamat, prefacandu-ma surprinsa si nerabdatoare. 

              „Si totusi. Tigara, Mara? Ce ti-a venit?”
              „Trebuia sa strici tu momentul.”

              „Talentul meu permanent.”

              „Nu am ezitat niciodata sa te contrazic cand nu ai dreptate.”

              „Si totusi, nu ma contrazici acum.”

              „Pentru ca ai dreptate.”

              „Snap!”

           M-am ridicat putin si m-am sprijinit si eu in cot, uitandu-ma la el. L-am privit lung, si, pret de o secunda, mi-am dat voie sa-mi amintesc cum era Daniel, cand l-am cunoscut eu. Daniel cel precaut, atent si grijuliu. Partea cu grijuliu inca mai exista, dar aparent celelalte se pierdusera undeva pe drum. In timp. Abia cand am simtit cum incepe sa-mi vibreze telefonul de undeva de pe covor mi-am dat seama ca ma holbasem probabil intr-un mod penibil la el, dar, in timp ce ma intindeam sa raspund, am observat ca, aparent, acest lucru nu-l deranjase prea mult. Din contra, acum zambea si el, uitandu-se cu coada ochiului la mine si asteptandu-mi cu mult interes conversatia.

            „Serios, cine suna la 7 dimineata?! Oh, vai. Alo? Arina? Esti ok?”

            Am ascultat ingrijorata cum prietena mea imi povestea ceea ce patise, dar, pe masura ce conversatia inainta, incet dar sigur, am simtit un impuls necontrolat de a musca dintr-o perna pentru a nu rade si a o jigni. Cazuse pe scari, iar acum piciorul ei o rasplatea cum se cuvine, cu o durere extrem de rea in zona gleznei. Tipic. Am asteptat-o sa termine de povestit, si, inca zambind, am intrebat-o:

            „Siiii, cum ziceai ca ajung la tine?”

            „Razi cumva de mine?”

            „Chicoteam si eu... in gura mare.”

          "aioaso!” mi-a intors ea vorba, si i-am simtit zambetul in glas. „Mai stii sa ajungi in zona?” a continuat ea. „Ok, perfect, suna-ma cand esti aproape, si te directionez eu. Si hai mai repede, ca nu stau bine, aici pe covor.”

         Am inchis, inca razand, telefonul, si m-am indreptat rapid spre dormitor, unde am aruncat primele haine pe care le-am gasit intr-un ghizdan, iar pe urmatoarele, pe mine. Au urmat un palmier prins in varful capului, si o urma de machiaj aruncat la nimereala pe fata. 10 minute mai tarziu, il pupam pe Daniel la coltul bulevardului, cerandu-mi scuze ca a trebuit sa-l dau afara din casa fix cand se asezase cel mai comod in mijlocul sufrageriei mele, ca mai apoi sa fug ca din pusca dupa primul tramvai. M-am urcat, grabita, zarind un loc, si m-am asezat, fara sa ma uit in stanga si in dreapta. Urmatoarea miscare a fost sa-mi deschid ghiozdanul si sa-mi caut castile prin toate buzunarele existente si, aparent, inexistente din interiorul acestuia.

           „Dar serios, am compostat un bilet, doar ca nu stiu unde e...”

           Cuvintele mi-au atras atentia, asa ca m-am oprit din cautarea castilor mele, care aparent ajunsesera in Narnia, si am continuat sa ascult, fara sa ridic privirea. Controlori. Normal. M-am uitat in sus si mi-am aplecat in acelasi timp putin capul, pentru a putea vedea persoana pe care incercau sa o convinga sa coboare din transportul in comun. Si brusc, mi-a venit o idee. 

          „Vaaai, veree! Si eu care credeam ca vii pe jos pana la a doua. Uite-ti biletul aici. L-ai scapat.” am spus pe nerasuflate, ridicandu-ma de pe scaun si intinzandu-i baiatului un bilet compostat si sperand ca va intra in joc.

         „Sunteti rude?” am fost intrebata imediat, de un controlor sictirit, care acum ma cerceta din cap pana in picioare.

        „Da. Doar n-as putea sa va mint asa, cu nerusinare, nu-i asa?” i-am raspuns, pe un ton dulceag si politicos. 

          M-am uitat pe furis la tipul din fata mea, iar privirile ni s-au intalnit pentru o secunda, destul insa pentru a-mi zambi recunoscator. Era inalt, saten, cu o frizura haioasa si o alura sportiva, un zambet pisicher, si niste ochi verzi de-a dreptul superbi. Mult prea frumosi. M-am inrosit, si am plecat privirea, prinzand numai finalul propozitiei controlorului...

        „... noroc cu verisoara dumneavoastra. Data viitoare cand va vedeti cu dansa, sa ii cumparati un buchetel de Lacramioare, v-a scapat de o amenda frumusica.”

         „Cu siguranta asa voi face!” le-a raspuns oarecum in doi peri acesta, uitandu-se dupa ei in timp ce coborau scarile tramvaiului. I-am urmarit si eu, inca uimita si amuzata de intorsura pe care o luase situatia, dimineata. Cine-ar fi crezut in urma cu o jumatate de ora ca voi ajunge sa fug dupa un tramvai tocmai pentru a-l salva pe domnul „ochisori?”. Am ridicat privirea din nou si m-am uitat la el, inrosindu-ma, vazandu-l cum ma cerceteaza, amuzat. Pana sa apuce insa sa deschida gura, i-am luat-o inainte, curajoasa. Am strans bara de care ma tineam mai tare, in timp ce cuvintele mi-au iesit singure din gura:

          „Chiar o sa faci asta?” l-am intrebat, cu o urma de speranta in glas si in ochi.

          „Cu prima ocazie, daca o sa mi-o oferi.”

          „Acum eu voi fi cea care va zice cu siguranta.”

          Mi-a zambit vesel, strengaresc, intinzandu-mi mana.

         „Perfect. Multumesc! Eu sunt Victor.”

         „Mara. Si eu multumesc.”

         „Pentru?” m-a intrebat el curios.

        Dar nu i-am raspuns, ci doar le-am zambit ochilor acelora verzi. Si, brusc, ziua n-a mai parut atat de rea.