No rules in Wonderland. :D

“Ai grija cum calci, bolovanco!”
Am suras pe sub mustati. „Ce dezastru pe picioare trebuie sa fiu” m-am gandit eu, si am pasit atenta, uitandu-ma in acelasi timp in sus la el. Am ridicat din sprancene, curioasa. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, inca sunt uimita in fiecare zi, in fiecare minut, de ceva timp incoace. In mod normal n-as fi lasat pe nimeni sa imi spuna asa, sa aiba grija de mine, sau sa imi vegheze pasii. Ranile din trecut au taiat prea adanc pentru a mai permite cuiva sa isi faca loc, dand din coate insistent, intr-un coltisor din sufletul meu. Asta pana acum. Ce are el diferit de toti ceilalti? Nu stiu. Incerc de aproape doua luni sa descopar raspunsul la intrebarea asta, si nu reusesc. Dar, de fapt, acum nici macar nu il mai vreau. L-am tot cautat cu inversunare in fiecare conversatie, in fiecare minut petrecut impreuna, in fiecare privire, suras, strangere de mana, si, ghici ce? Nimic. De fapt, ba da. Am descoperit ceva. Un „ceva” colorat si plin de viata. Nu pot defini exact ce, dar vorbim despre „ceva” care, chiar daca el nu realizeaza chestia asta, ma poate face sa calc pe nori si sa zambesc necontenit, in loc sa pasesc in baltoacele permanent prezente pe strazile Bucurestiului. Am invatat din nou sa rad din toata inima de cele mai nesemnificative si amuzante intamplari ale vietii, am redescoperit cum e sa iti fie dor de vocea cuiva, sa te pierzi in ochii celuilalt, sa vrei sa nu-i mai dai drumul din brate, ce amuzant e sa lesini de ras de la atata gadilat, si ce frumos e sa fii acceptata, iubita, respectata si protejata in permanenta, asa cum esti. Imi colorezi viata in verde si albastru de cand ai aparut (nu in roz, pentru ca nu-mi place rozul:D) si chiar daca uneori mai avem nevoie si de o guma pentru ca se nimereste sa coloram in interiorul conturului, nu conteaza. Conteaza ca mi-am gasit biletul, dus, spre Tara Minunilor. Zambesc. Zambesc si iti multumesc. Te iubesc.
Simona :)