Oare?

El ii atinse obrazul ingrijorat, cautand neincetat privirea care parca ii dadea energie de cateva luni incoace. Astepta o reactie, oricare ar fi fost aceea, insa ea intarzia cu vehementa sa apara. Ultimele raze ale soarelui se ivira si ele pe obrazul fetei, incalzindu-l si dandu-i o oarecare stralucire. Ea ridica ochii din pamant intr-un final, si, uitandu-se la el, deschise gura sa spuna ceva, dar nu mai apuca. Se apleca si-l saruta pe nerasuflate, apoi se retrase, si, inchizand ochii ofta, ceva mai usurata.
„Deci, chiar esti real. Ce bine.”
„Cum adica „sunt real”? Cris, ce-i cu tine? Nu te mai inteleg. Sunt eu, Luca. Eu! Eu, cel care iti sunt alaturi de atata timp, pe care il strangi in brate in fiecare seara, sub acelasi cer, eu! Ce se intampla cu tine?”
„Oare? Sa fie chiar asa?”
Baiatul o privi nedumerit, nestiind ce sa creada. Se simtea jignit, tradat. Fata se schimbase. Nu mai era zglobie, nu mai fugea dupa fluturi, nu mai zambea din orice tampenie. Parca nu mai era aceasi. Nu mai era ea, fata de care se indragostise. Toate-l dureau, mai ales ca nu avea nici o explicate pentru ele. Toate, si acum asta. Asta? De ce? De ce asta?
„Plangi...”
„Da?” intreba fata, stergandu-si lacrimile. „Oau, nici macar nu realizasem.”
„Sa stii ca ironia nu a fost niciodata punctul tau forte, pitic.”
„A mentionat cineva ceva despre ironie? Nu mai inteleg, Luca. Parca te-ai schimbat. Nu te mai recunosc.”
Luca deschise larg ochii, nevenindu-i sa creada.
„Vrei sa zici ca e vina mea, acum? Cum reusesti mereu sa dai vina pe mine?”
„Vina? Nu e vorba de nici o vina aici. E vorba de mine. De mine si de nesiguranta mea. De nesiguranta mea in persoana ta. Nu inteleg de ce nu pot trece de pragul asta invizibil care ma impiedica sa iti pot spune tot ceea ce simt. Parca cineva-mi taie aripile in momentul in care prind intr-un final curajul sa-ti vorbesc despre asta. Dispari. Dispari cand am nevoie de tine, cand nu ma astept, sau cand pur si simplu nu se intampla nimic. Inevitabil, mi se face dor de tine. Te caut, te caut in disperare, dar nu mai esti. Iar apoi, din neant, reapari. Reapari cu zambetul tau tipic pe buze si te astepti sa o luam de la capat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu, nu e vina ta. E vina mea pentru ca am permis atatea.”
Fata ei se afunda in palme, insa lacrimile refuzara sa mai curga din ochii sai. El o saruta pe par, apoi privi incet spre cer. Nori grei se adunasera deasupra lor, si o picatura ii ateriza brusc pe obraz. Se ridica si pleca de pe banca in tacere, lasandu-i fetei un bilet. Cristina, se ridica si ea incet, nesigura, mult prea ametita pentru a mai vedea ce se intampla in jurul sau si, plecand in directia opusa fara sa-si mai arunce privirea inapoi, il lasa sa fie, la randul sau, luat de vant.

DA.

Frustrare. Iritare. Nervi. Crize. Atac. Oare asta e reteta ideala, spre o viata fara riduri? Mai nou, ne lovim in ziua de azi din ce in ce mai mult de oamenii coplesiti de problemele personale, care nu au cum sa isi exprime frustrarea si tristetea altcumva decat prin diverse atacuri la adresa altora. Stateam ieri si ma gandeam. Ce rezolvi tu, ca persoana, daca deschizi gura si spui in momentul acela ce te doare, urland, in loc sa iei persoana care te deranjeaza intre 4 ochi si sa ii detaliezi problema? Ce castigi? Poate persoanele x sau y, care asista intamplator la rabufnire, nu au nici o treaba cu tine, au si ele problemele lor si clar nu vor sa le mai auda si pe ale tale. Dar de, asa e romanul. El e cel mai important, centrul universului, el trebuie sa fie ascultat atunci cand vrea sa vorbeasca, sa-si exprime naduful, sa tipe, sa urle, sa dea cu pumnul in masa si sa bata cu piciorul in pamant. Incep sa ma satur de asta, sincer. Exista o calitate pe care nu multi o mai au astazi, din pacate. Subtilitate se numeste. Ce sa zic, mai dragut e sa „facem pe superman”si sa ne traim propriul „americandrim”, asa cum zice Puya in melodiile lui, decat sa ii ascultam pe ceilalti si sa invatam sa fim ceva mai toleranti. Si totusi, poate, toleranta nu e tocmai cuvantul cel mai potrivit aici. Cred ca mai repede vorbim despre corectitudine si despre atitudinea ta, ca individ, fata de toti ceilalti, decat de o intoleranta fata de oamenii din jurul tau. Din pacate insa, uite asa ne indreptam incetul cu incetul spre o autodistrugere lenta a caracterului fiecarei persoane. Eu una inca mai sper la o lume mai buna, cu o gandire oarecum mai corecta, mai logica, si mai putin frustrata. Dar oare pentru cat timp? :)

Questions.

When we were 5 they asked us what we wanted to be when we grew up.

Our answers were things like astronaut, president or in my case a princess. When we were ten they asked again. We answered rock star, cowboy, or in my case, a gold medalist. But now that we’ve grown up, they want a serious answer. Well, how about this: WHO THE HELL KNOWS?


This isn’t the time to make hard and fast decisions. This is the time to make mistakes. Take the wrong train and get stuck somewhere, fall in love… a lot, major and philosophy because there’s no way to make a career out of that, change your mind, and change it again because nothing’s permanent. So, make as many mistakes as you can. That way someday when they’ll ask what we want to be, we won’t have to guess. We’ll know.