Oare?

El ii atinse obrazul ingrijorat, cautand neincetat privirea care parca ii dadea energie de cateva luni incoace. Astepta o reactie, oricare ar fi fost aceea, insa ea intarzia cu vehementa sa apara. Ultimele raze ale soarelui se ivira si ele pe obrazul fetei, incalzindu-l si dandu-i o oarecare stralucire. Ea ridica ochii din pamant intr-un final, si, uitandu-se la el, deschise gura sa spuna ceva, dar nu mai apuca. Se apleca si-l saruta pe nerasuflate, apoi se retrase, si, inchizand ochii ofta, ceva mai usurata.
„Deci, chiar esti real. Ce bine.”
„Cum adica „sunt real”? Cris, ce-i cu tine? Nu te mai inteleg. Sunt eu, Luca. Eu! Eu, cel care iti sunt alaturi de atata timp, pe care il strangi in brate in fiecare seara, sub acelasi cer, eu! Ce se intampla cu tine?”
„Oare? Sa fie chiar asa?”
Baiatul o privi nedumerit, nestiind ce sa creada. Se simtea jignit, tradat. Fata se schimbase. Nu mai era zglobie, nu mai fugea dupa fluturi, nu mai zambea din orice tampenie. Parca nu mai era aceasi. Nu mai era ea, fata de care se indragostise. Toate-l dureau, mai ales ca nu avea nici o explicate pentru ele. Toate, si acum asta. Asta? De ce? De ce asta?
„Plangi...”
„Da?” intreba fata, stergandu-si lacrimile. „Oau, nici macar nu realizasem.”
„Sa stii ca ironia nu a fost niciodata punctul tau forte, pitic.”
„A mentionat cineva ceva despre ironie? Nu mai inteleg, Luca. Parca te-ai schimbat. Nu te mai recunosc.”
Luca deschise larg ochii, nevenindu-i sa creada.
„Vrei sa zici ca e vina mea, acum? Cum reusesti mereu sa dai vina pe mine?”
„Vina? Nu e vorba de nici o vina aici. E vorba de mine. De mine si de nesiguranta mea. De nesiguranta mea in persoana ta. Nu inteleg de ce nu pot trece de pragul asta invizibil care ma impiedica sa iti pot spune tot ceea ce simt. Parca cineva-mi taie aripile in momentul in care prind intr-un final curajul sa-ti vorbesc despre asta. Dispari. Dispari cand am nevoie de tine, cand nu ma astept, sau cand pur si simplu nu se intampla nimic. Inevitabil, mi se face dor de tine. Te caut, te caut in disperare, dar nu mai esti. Iar apoi, din neant, reapari. Reapari cu zambetul tau tipic pe buze si te astepti sa o luam de la capat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu, nu e vina ta. E vina mea pentru ca am permis atatea.”
Fata ei se afunda in palme, insa lacrimile refuzara sa mai curga din ochii sai. El o saruta pe par, apoi privi incet spre cer. Nori grei se adunasera deasupra lor, si o picatura ii ateriza brusc pe obraz. Se ridica si pleca de pe banca in tacere, lasandu-i fetei un bilet. Cristina, se ridica si ea incet, nesigura, mult prea ametita pentru a mai vedea ce se intampla in jurul sau si, plecand in directia opusa fara sa-si mai arunce privirea inapoi, il lasa sa fie, la randul sau, luat de vant.