Brusc, n-am mai reusit sa inghit.
“Uhm? Ce-ai zis?”
“M-ai auzit. Cine era?”
“Nu te priveste.”
“Prietenul.”
“Nu te priveste.”
“De ce nu mi-ai spus?”
“Taci.”
“Esti monosilabica.”
“Si tu esti un nesimtit.”
“Imi spui cumva ceva nou?”
“N-am realizat ca am devenit previzibila in ultimele 3 minute. Devii enervant, si nu in modul amuzant.”
“Cine mai poate deveni enervant la ora asta?”
Am ridicat ochii din podea alarmata, tocmai pentru a-l vedea pe Daniel sprijinit de usa bucatariei, cercetandu-ma din priviri. Zambetul pe care-l avusese pana in urma cu doar 3 secunde in coltul gurii disparu instantaneu la vederea stadiului de enervare si de iritare de pe fata mea. Am incercat sa ii zambesc, neajutorata, in timp ce el se intindea sa-mi ia telefonul din mana, pentru a vedea cu cine vorbesc. I-am dat peste mana teatral, ascultand in acelasi timp tacerea de la celalalt capat la undelor. Aparent si Bogdan urmarea mica noastra confruntare cu la fel de mult interes ca si Daniel.
“Acum de ce taci?” l-am atacat eu, pe neasteptate.
“E acolo cu tine, nu?”
“Si?”
“Draguta de tine.”
“Esti gelos?”
“Termina-te.”
“Stiam eu.”
“N-ai dreptate.”
“Iar tu habar n-ai despre ce vorbesti.”
“Esti asa de fraiera.”
“I-aauzi cine-a ajuns sa-mi spuna chestii d-astea.”
“Hai sa ne vedem.”
Gura de suc pe care tocmai ma pregateam s-o inghit se intoarse instantaneu inapoi, facandu-i lui Daniel un dus din cap pana-n picioare. M-am intors cu spatele, incercand sa-mi ascund zambetul ironic de pe fata, in timp ce el incepuse sa arunce cu macaroane nefierte in capul meu drept razbunare. Tipic. Circ, ce sa mai.
“Vrei sa ne vedem? ACUM?”
“Ce-are?”
“E 3 dimineata, idiotule.”
“Te rog? Vin eu oriunde trebuie sa vin.”
“De ce? Nu poate sa astepte?”
“Trebuie sa vorbim.”
duminică, 4 decembrie 2011
vineri, 2 decembrie 2011
Orasul si culorile (partea a20a) :)
“Ah, pisica idioata, dispari din pat!”
Am deschis un ochi si mi-am dat parul la o parte de pe fata. Ce dracu’? Unde eram? M-am sprijinit in cot speriata, pe moment nerecunoscand camera din cauza intunericului. Am privit uimita in stanga si in dreapta, agitandu-ma, pana cand o figura aparu langa mine pe pat, de parca s-ar fi asteptat sa ma sperii atunci cand m-as fi trezit. M-am uitat lung la Daniel, pe moment neintelegand. N-a durat mult insa pana mi-am amintit. Am vazut perna, patura si hanoracul de pe mine, si toate s-au legat de faptul ca adormisem ca busteanul cu cateva ore mai devreme. De fapt, aparent, cu mult mai multe ore inainte avand in vedere ca ceasul electronic de pe noptiera lui arata acum ora 2 dimineata, iar afara era intuneric bezna. Tipic lui, sa nu ma trezeasca. Si tipic mie, sa dorm atat. Tipic. M-am sprijinit in coate zambind, inca incercand sa imi dau la o parte bretonul din ochi, si ascunzandu-mi fata in perna in momentul in care am realizat ca el de fapt radea de mine, la lumina monitorului.
„Esti o jigodie!” i-am reprosat eu, din perna, razand la randul meu. „De ce nu m-ai trezit, perna rea?”
Am scos capul la loc din patura, asteptandu-i reactia, cu un zambet in coltul gurii. S-a uitat la mine de parca eram cel putin nebuna, asa cum facea intotdeauna, apoi s-a ridicat si s-a asezat inapoi la calculator, de parca acum ca eram treaza, nu mai avea nici un fel de grija. M-am ridicat si eu in fund, am insfacat perna si am tintit spre capul lui, tipand: „Sa nu care cumva sa indraznesti sa ma ignoooori!!”
„Auzi, dupa ce ca te gazduiesc, te hranesc, imi porti hainele si mai si dormi in patul meu, mai vrei si explicatii? N-am vrut sa te trezesc pentru ca dormeai prea adanc, parca nu dormisei de cel putin 321 de ani. Am vrut la un moment dat sa incerc sa-ti iau perna pentru ca-mi amortise spatele si-mi era frig, dar am esuat lamentabil la halul in care o tineai. Bestie.”
Am zambit oarecum rusinata. Nu planuisem de fapt sa stau decat cateva minute la el, si uite-ma cum deja dormisem pe putin 6 ore chiar fara sa vreau, intr-un pat mult prea comod. M-am ridicat deci si am inceput sa ma dezbrac de hanoracul in care dormisem, sub privirile curioase ale lui Daniel, pentru ca apoi sa i-l arunc direct in cap, si am iesit din camera, luand cana din care bausem ceaiul mai devreme si ducand-o la bucatarie, ca s-o spal. Apoi, m-am indreptat incet spre usa de la intrare, unde am inceput sa ma incalt, in liniste. A aparut langa mine, surprins, neintelegand ce voiam de fapt sa fac. Abia cand m-am intins dupa geaca, si apoi sa deschid usa, a inteles, si s-a pus intr-o parte, in fata mea, blocandu-mi iesirea din casa. Am ridicat ochii inspre el, curioasa.
„Tuu, nebuna draga, ce crezi ca faci?”
„Ma inchei la geaca, ce ti se pare ca fac?”
„Nu nu, stii ca nu la asta ma refeream. Deci, revenind. Ce dracu’ crezi ca faci?”
„Ma duc acasa.”
„Nu.”
„De ce?”
„E 3 DIMINEATA, FEMEIE!”
„Si?”
Deja incepeam sa-l enervez, stiam asta. Si ma amuza la culme.
„Sincer Mara, tu chiar crezi ca o sa te las sa pleci din casa asta pana maine dimineata? Macar daca am avut grija de tine azi, sa am grija pana la capat. Serios acum, unde naiba vrei tu sa crezi ca te duci?”
„Acasa, nu ti-am zis?” i-am raspuns, incercand sa-l dau la o parte din drumul meu. Ghici ce. Logic ca n-am reusit. Rezultatul a fost de fapt ca am fost luata pe sus cu forta, intoarsa cu capul in jos ca sa nu mai pot protesta, si dusa inapoi in camera unde mi s-a ordonat sa ma descalt si sa las deoparte orice tentativa de evadare pana in dimineata urmatoare, cand as fi fost eliberata de buna voie. M-am supus zambind, stiind ca lupta fusese pierduta fara drept de apel. Abia cand mi-am scos prima cizma am realizat de fapt cat de foame imi era, si cum nu realizasem lucrul asta pana atunci. Mi-am croit deci drum spre frigiderul lui Daniel, pe jumatate incaltata, si am inceput sa il scotocesc, in cautare de ceva comestibil, in momentul in care am simtit cum ceva vibreaza de undeva de langa glezna mea. Mi-am scos telefonul la lumina si am raspuns fara sa ma uit la el.
„Alo?”
„Mara, tu esti?”
M-am uitat intrebatoare la telefon. Ah, Bogdan. Logic. Idiotul.
„Da Bogdan, surprinzator, chiar eu. Ce s-a intamplat? Ce-i cu tine de ma suni la ora asta?”
„Eram ingrijorat.”
„Ingrijorat? De ce?” am intrebat la randul meu, cu gura plina, putin surprinsa.
„Nu conteaza.”
„Ba conteaza.”
„Bine.”
Pauza.
„Deci?” am intrebat, putin iritata.
„Cine naiba ti-a raspuns la telefon mai devreme?”
Am deschis un ochi si mi-am dat parul la o parte de pe fata. Ce dracu’? Unde eram? M-am sprijinit in cot speriata, pe moment nerecunoscand camera din cauza intunericului. Am privit uimita in stanga si in dreapta, agitandu-ma, pana cand o figura aparu langa mine pe pat, de parca s-ar fi asteptat sa ma sperii atunci cand m-as fi trezit. M-am uitat lung la Daniel, pe moment neintelegand. N-a durat mult insa pana mi-am amintit. Am vazut perna, patura si hanoracul de pe mine, si toate s-au legat de faptul ca adormisem ca busteanul cu cateva ore mai devreme. De fapt, aparent, cu mult mai multe ore inainte avand in vedere ca ceasul electronic de pe noptiera lui arata acum ora 2 dimineata, iar afara era intuneric bezna. Tipic lui, sa nu ma trezeasca. Si tipic mie, sa dorm atat. Tipic. M-am sprijinit in coate zambind, inca incercand sa imi dau la o parte bretonul din ochi, si ascunzandu-mi fata in perna in momentul in care am realizat ca el de fapt radea de mine, la lumina monitorului.
„Esti o jigodie!” i-am reprosat eu, din perna, razand la randul meu. „De ce nu m-ai trezit, perna rea?”
Am scos capul la loc din patura, asteptandu-i reactia, cu un zambet in coltul gurii. S-a uitat la mine de parca eram cel putin nebuna, asa cum facea intotdeauna, apoi s-a ridicat si s-a asezat inapoi la calculator, de parca acum ca eram treaza, nu mai avea nici un fel de grija. M-am ridicat si eu in fund, am insfacat perna si am tintit spre capul lui, tipand: „Sa nu care cumva sa indraznesti sa ma ignoooori!!”
„Auzi, dupa ce ca te gazduiesc, te hranesc, imi porti hainele si mai si dormi in patul meu, mai vrei si explicatii? N-am vrut sa te trezesc pentru ca dormeai prea adanc, parca nu dormisei de cel putin 321 de ani. Am vrut la un moment dat sa incerc sa-ti iau perna pentru ca-mi amortise spatele si-mi era frig, dar am esuat lamentabil la halul in care o tineai. Bestie.”
Am zambit oarecum rusinata. Nu planuisem de fapt sa stau decat cateva minute la el, si uite-ma cum deja dormisem pe putin 6 ore chiar fara sa vreau, intr-un pat mult prea comod. M-am ridicat deci si am inceput sa ma dezbrac de hanoracul in care dormisem, sub privirile curioase ale lui Daniel, pentru ca apoi sa i-l arunc direct in cap, si am iesit din camera, luand cana din care bausem ceaiul mai devreme si ducand-o la bucatarie, ca s-o spal. Apoi, m-am indreptat incet spre usa de la intrare, unde am inceput sa ma incalt, in liniste. A aparut langa mine, surprins, neintelegand ce voiam de fapt sa fac. Abia cand m-am intins dupa geaca, si apoi sa deschid usa, a inteles, si s-a pus intr-o parte, in fata mea, blocandu-mi iesirea din casa. Am ridicat ochii inspre el, curioasa.
„Tuu, nebuna draga, ce crezi ca faci?”
„Ma inchei la geaca, ce ti se pare ca fac?”
„Nu nu, stii ca nu la asta ma refeream. Deci, revenind. Ce dracu’ crezi ca faci?”
„Ma duc acasa.”
„Nu.”
„De ce?”
„E 3 DIMINEATA, FEMEIE!”
„Si?”
Deja incepeam sa-l enervez, stiam asta. Si ma amuza la culme.
„Sincer Mara, tu chiar crezi ca o sa te las sa pleci din casa asta pana maine dimineata? Macar daca am avut grija de tine azi, sa am grija pana la capat. Serios acum, unde naiba vrei tu sa crezi ca te duci?”
„Acasa, nu ti-am zis?” i-am raspuns, incercand sa-l dau la o parte din drumul meu. Ghici ce. Logic ca n-am reusit. Rezultatul a fost de fapt ca am fost luata pe sus cu forta, intoarsa cu capul in jos ca sa nu mai pot protesta, si dusa inapoi in camera unde mi s-a ordonat sa ma descalt si sa las deoparte orice tentativa de evadare pana in dimineata urmatoare, cand as fi fost eliberata de buna voie. M-am supus zambind, stiind ca lupta fusese pierduta fara drept de apel. Abia cand mi-am scos prima cizma am realizat de fapt cat de foame imi era, si cum nu realizasem lucrul asta pana atunci. Mi-am croit deci drum spre frigiderul lui Daniel, pe jumatate incaltata, si am inceput sa il scotocesc, in cautare de ceva comestibil, in momentul in care am simtit cum ceva vibreaza de undeva de langa glezna mea. Mi-am scos telefonul la lumina si am raspuns fara sa ma uit la el.
„Alo?”
„Mara, tu esti?”
M-am uitat intrebatoare la telefon. Ah, Bogdan. Logic. Idiotul.
„Da Bogdan, surprinzator, chiar eu. Ce s-a intamplat? Ce-i cu tine de ma suni la ora asta?”
„Eram ingrijorat.”
„Ingrijorat? De ce?” am intrebat la randul meu, cu gura plina, putin surprinsa.
„Nu conteaza.”
„Ba conteaza.”
„Bine.”
Pauza.
„Deci?” am intrebat, putin iritata.
„Cine naiba ti-a raspuns la telefon mai devreme?”
luni, 14 noiembrie 2011
Orasul si culorile (partea a19a) :)
“Ce ti-a luat atat?” am murmurat eu, fara sa ridic fruntea de pe genunchi. S-a oprit, probabil uimit de intuitia mea, moment in care eu am intins mana in sus, asteptand ceva. Iar ceva-ul acela a venit instantaneu, exact asa cum ma asteptam. Palmele mi se incalzira imediat la atingerea paharului de ciocolata calda care imi fusese pus in maini cu doar cateva secunde inainte. Am zambit, tot cu figura ascunsa sub gluga, dar stiu ca de data asta a simtit si el asta. S-a asezat langa mine pe banca si mi-a ridicat gluga din cap, intorcandu-se cu fata in jos pentru a imi putea vedea chipul.
“De unde stiai ca sunt eu? Ai radar?”
Am ridicat din sprancene, amuzata. “Te cunosc, Daniel. Multumesc pentru ciocolata. Cum ai ghicit?” l-am intrebat eu, putin uimita de intuitia excelenta pe care o avusese. Era incredibil cat de mult inca ma cunostea baiatul asta, chiar si dupa cativa ani de pauza in prietenia noastra. Curios lucru ca se hotarase sa reapara fix in momentul asta. Curios, dar benefic. Am zambit din nou, uitandu-ma la el, in timp ce imi povestea cu extrem de mult patos o chestie atat de marunta. Aceiasi ochelari, aceiasi ochi caprui, acelasi zambet pisicher in coltul gurii in timp ce vorbea, aceleasi ticuri si modalitate de a vorbi, de parca nici nu fusese vreodata plecat. Nu se schimbase deloc. Am ramas putin pe ganduri, pierzand de mult sirul povestirii lui, insa aproband la momentul potrivit, ca sa-i dau totusi impresia ca il urmaresc. Daca el nu se schimbase pentru mine chiar deloc, oare eu cum eram pentru el? Mi-am dat seama ca poate nu mai stiam absolut nimic despre el, dar, sincer, in momentul ala chiar nu imi pasa. Aveam timp destul sa aflu, sa redescopar, sa prind din urma toata perioada pierduta.
„Mara, esti atenta?” m-a intrebat el, trezindu-ma din gandurile mele.
Am scuturat din cap exact ca in desenele animate. „Uhm? Ce ai zis?”
„Incredibil, nici macar nu m-ai ascultat! Da-mi aia!” mi-a spus, intinzandu-se sa-mi ia ciocolata calda din mana.
„NUUU, nu-mi lua ciocolataa, promit ca o sa fiu atenta, promit, promiiiiit!” m-am plans eu, ca un copil de 3 ani, batand cu cizmele in betonul inghetat.
„Stii, acum daca stau sa ma gandesc, inseamna ca esti chiar extrem de suparata din moment ce nici macar sa te concentrezi la o banala conversatie n-ai mai reusit. Ce s-a intamplat? Cine-i idiotul?”
„Nu vreau sa vorbesc despre asta.” i-am spus eu, intinzandu-i totusi paharul de ciocolata calda, doar ca sa-l vad cum se stramba la ideea de a gusta din bautura. „Stiam ca asa o sa faci daca iti ofer ceva dulce, asa ca am adus niste saratele, ca sa iti multumesc intr-un mod sarat ca ai venit sa te vezi cu mine asa de repede. Nu ma asteptam.”
„SARATELEE!” exclama el, infigandu-se un mana in punga pe care tocmai o scosesem din geanta. „Deci, cine este idiotul?” ma intreba din nou, cu gura plina.
„CHIAR vrei sa stii?” l-am intrebat eu, accentuand fiecare silaba. Mi-era oarecum greu sa vorbesc cu el despre chestia asta, putin peste mana. Dar, vazandu-l interesat, am deschis totusi gura, iar cuvintele au inceput sa curga incet dar sigur de la sine, legand parca intamplarile, si la randul ei, povestea in sine. Am urmarit cum pe masura ce vorbeam, mimica sa a trecut incet de la stadiul de amuzament la ingrijorare, iritare, si in cele din urma enervare. Abia cand am inceput sa tremur de frig am realizat ca de fapt inghetasem si ca vocea imi devenise ragusita de la cat statusem pe loc si cat de mult vorbisem. M-am strans cat de mult am putut, incercand sa fac in asa fel incat sa nu observe, in timp ce continuam sa vorbesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Proasta miscare. Logic ca n-am reusit. S-a uitat curios la modul cum imi trageam manecile de la haina cat de mult puteam, spunand cu un aer usor nonsalant, dar totusi sigur:
„Stiu ca n-ai uitat ca stau aproape. Am caldura, o patura, un hanorac si poate inca ceva cald, daca esti cuminte. Sunt singur acasa, deci n-o sa te ciocnesti de nimeni. Ce spui?”
Am acceptat fara sa crancesc. Eram oricum singura acasa, si deci nu aveam nici un fel de impunere pentru cand ar fi trebuit sa ma intorc sau pe unde nu ar fi trebuit sa imi petrec timpul, asa ca nu a contat. Am urcat scarile blocului in graba, oprindu-ma in fara usii in momenul in care am realizat ca el avea de fapt cheile, si ca era cu vreo 3 etaje mai jos, asa ca l-am asteptat mutandu-ma de pe un picior pe altul, nerabdatoare. A aparut zambind si mergand si mai incet decat de obicei, tocmai pentru a ma tachina, asa cum facea intotdeauna. Abia cand usa se deschise si am intrat in casa, dand de caldura, m-am oprit si eu din tremurat si am zambit. Din nou, nimic nu se schimbase, toate erau la fel cum le lasasem la ultima mea vizita. Primul meu instinct a fost sa fug in camera si sa verific ceva. Si asa am si facut, spre surprinderea lui.
„Ce draguuut, e inca aiciiii!” am tipat din cealalta camera, extrem de fericita la vederea ramei si a fotografiei pe care chiar eu o agatasem acolo in urma cu trei ani.
„Normal, doar nu credeai ca am dat-o jos,” mi-a raspuns el, intrand in camera dupa mine si intinzandu-mi un hanorac proaspat spalat, pe care l-am tras imediat peste cap, recunoscatoare.
„Nu ma asteptam,” am recunoscut, inca emotionata, din interiorul hanoracului.
„Tampo, e deja a doua oara pe ziua de azi cand imi spui ca nu te asteptai la ceva facut de mine. O sa incep sa cred ca ai avut o parere destul de proasta despre mine!” imi reprosa el, in timp ce eu ma cuibaream la el in pat, fara sa fi cerut macar voie, exact asa cum faceam mereu.
„Nu ca nu as fi avut-o, acum ceva timp,” am murmurat eu pe sub mustati, dar indeajuns de tare incat sa fiu sigura ca ma aude.
„Oooh, SNAP! Cred ca o meritam pe asta,” izbucni el in ras si plecand spre bucatarie, insa nu inainte de a tinti cu telecomanda spre capul meu. Am ras si eu cu el. Era asa de cald in hanoracul lui enorm, incat m-am cuibarit si mai adanc in pat, in timp ce schimbam canalele televizorului si ascultam cu interes cum Daniel demola bucataria din cealalta parte a casei, injurand de fiecare data cand scapa ceva pe jos. M-am intins sprea cealalta parte a patului si am tras patura spre mine cu putere, fara sa realizez ca de fapt ceva se misca de undeva de sub ea.
„AAAAAAAAH, ia pisica de pe mineeeee!” am urlat la vederea animalului care sarise pe mine pentru ca ii deranjasem somnul de frumusete. „DANIEEEEEEEEL!!” am continuat eu sa zbier.
„Imediat, imediat,” spuse el, venind inapoi in camera cu o cana mare de ceai cald, extrem de indulcit si luand pisica pe sus. „Multumita?” ma intreba sarcastic, aruncand pisica pe hol si intinzandu-mi bautura.
„Extrem.” i-am raspuns sec dar amuzata, in timp ce schimbam posturile in cautare de ceva interesant. L-am lasat sa se aseze langa mine pe pat, si mi-am pus capul pe umarul lui, in timp ce sorbeam incet din ceai. Da, am avut dreptate, era mult prea dulce. M-am cuibarit si mai bine in patura, punand cana pe noptiera si uitandu-ma la filmul pe care ramasese programul, in timp ce el isi butona telefonul. Era asa de cald si bine. Mai mult, era fix lucrul de care aveam nevoie in momentul asta. Prietenul meu, din nou langa mine. Clar, mult mai bine decat m-as fi asteptat. Asa ca am inchis ochii, linistita. Urmatorul lucru pe care l-am mai simtit a fost o perna pusa sub capul meu, si cum cineva ma intinde mai bine in pat. Atat. Am adormit.
“De unde stiai ca sunt eu? Ai radar?”
Am ridicat din sprancene, amuzata. “Te cunosc, Daniel. Multumesc pentru ciocolata. Cum ai ghicit?” l-am intrebat eu, putin uimita de intuitia excelenta pe care o avusese. Era incredibil cat de mult inca ma cunostea baiatul asta, chiar si dupa cativa ani de pauza in prietenia noastra. Curios lucru ca se hotarase sa reapara fix in momentul asta. Curios, dar benefic. Am zambit din nou, uitandu-ma la el, in timp ce imi povestea cu extrem de mult patos o chestie atat de marunta. Aceiasi ochelari, aceiasi ochi caprui, acelasi zambet pisicher in coltul gurii in timp ce vorbea, aceleasi ticuri si modalitate de a vorbi, de parca nici nu fusese vreodata plecat. Nu se schimbase deloc. Am ramas putin pe ganduri, pierzand de mult sirul povestirii lui, insa aproband la momentul potrivit, ca sa-i dau totusi impresia ca il urmaresc. Daca el nu se schimbase pentru mine chiar deloc, oare eu cum eram pentru el? Mi-am dat seama ca poate nu mai stiam absolut nimic despre el, dar, sincer, in momentul ala chiar nu imi pasa. Aveam timp destul sa aflu, sa redescopar, sa prind din urma toata perioada pierduta.
„Mara, esti atenta?” m-a intrebat el, trezindu-ma din gandurile mele.
Am scuturat din cap exact ca in desenele animate. „Uhm? Ce ai zis?”
„Incredibil, nici macar nu m-ai ascultat! Da-mi aia!” mi-a spus, intinzandu-se sa-mi ia ciocolata calda din mana.
„NUUU, nu-mi lua ciocolataa, promit ca o sa fiu atenta, promit, promiiiiit!” m-am plans eu, ca un copil de 3 ani, batand cu cizmele in betonul inghetat.
„Stii, acum daca stau sa ma gandesc, inseamna ca esti chiar extrem de suparata din moment ce nici macar sa te concentrezi la o banala conversatie n-ai mai reusit. Ce s-a intamplat? Cine-i idiotul?”
„Nu vreau sa vorbesc despre asta.” i-am spus eu, intinzandu-i totusi paharul de ciocolata calda, doar ca sa-l vad cum se stramba la ideea de a gusta din bautura. „Stiam ca asa o sa faci daca iti ofer ceva dulce, asa ca am adus niste saratele, ca sa iti multumesc intr-un mod sarat ca ai venit sa te vezi cu mine asa de repede. Nu ma asteptam.”
„SARATELEE!” exclama el, infigandu-se un mana in punga pe care tocmai o scosesem din geanta. „Deci, cine este idiotul?” ma intreba din nou, cu gura plina.
„CHIAR vrei sa stii?” l-am intrebat eu, accentuand fiecare silaba. Mi-era oarecum greu sa vorbesc cu el despre chestia asta, putin peste mana. Dar, vazandu-l interesat, am deschis totusi gura, iar cuvintele au inceput sa curga incet dar sigur de la sine, legand parca intamplarile, si la randul ei, povestea in sine. Am urmarit cum pe masura ce vorbeam, mimica sa a trecut incet de la stadiul de amuzament la ingrijorare, iritare, si in cele din urma enervare. Abia cand am inceput sa tremur de frig am realizat ca de fapt inghetasem si ca vocea imi devenise ragusita de la cat statusem pe loc si cat de mult vorbisem. M-am strans cat de mult am putut, incercand sa fac in asa fel incat sa nu observe, in timp ce continuam sa vorbesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Proasta miscare. Logic ca n-am reusit. S-a uitat curios la modul cum imi trageam manecile de la haina cat de mult puteam, spunand cu un aer usor nonsalant, dar totusi sigur:
„Stiu ca n-ai uitat ca stau aproape. Am caldura, o patura, un hanorac si poate inca ceva cald, daca esti cuminte. Sunt singur acasa, deci n-o sa te ciocnesti de nimeni. Ce spui?”
Am acceptat fara sa crancesc. Eram oricum singura acasa, si deci nu aveam nici un fel de impunere pentru cand ar fi trebuit sa ma intorc sau pe unde nu ar fi trebuit sa imi petrec timpul, asa ca nu a contat. Am urcat scarile blocului in graba, oprindu-ma in fara usii in momenul in care am realizat ca el avea de fapt cheile, si ca era cu vreo 3 etaje mai jos, asa ca l-am asteptat mutandu-ma de pe un picior pe altul, nerabdatoare. A aparut zambind si mergand si mai incet decat de obicei, tocmai pentru a ma tachina, asa cum facea intotdeauna. Abia cand usa se deschise si am intrat in casa, dand de caldura, m-am oprit si eu din tremurat si am zambit. Din nou, nimic nu se schimbase, toate erau la fel cum le lasasem la ultima mea vizita. Primul meu instinct a fost sa fug in camera si sa verific ceva. Si asa am si facut, spre surprinderea lui.
„Ce draguuut, e inca aiciiii!” am tipat din cealalta camera, extrem de fericita la vederea ramei si a fotografiei pe care chiar eu o agatasem acolo in urma cu trei ani.
„Normal, doar nu credeai ca am dat-o jos,” mi-a raspuns el, intrand in camera dupa mine si intinzandu-mi un hanorac proaspat spalat, pe care l-am tras imediat peste cap, recunoscatoare.
„Nu ma asteptam,” am recunoscut, inca emotionata, din interiorul hanoracului.
„Tampo, e deja a doua oara pe ziua de azi cand imi spui ca nu te asteptai la ceva facut de mine. O sa incep sa cred ca ai avut o parere destul de proasta despre mine!” imi reprosa el, in timp ce eu ma cuibaream la el in pat, fara sa fi cerut macar voie, exact asa cum faceam mereu.
„Nu ca nu as fi avut-o, acum ceva timp,” am murmurat eu pe sub mustati, dar indeajuns de tare incat sa fiu sigura ca ma aude.
„Oooh, SNAP! Cred ca o meritam pe asta,” izbucni el in ras si plecand spre bucatarie, insa nu inainte de a tinti cu telecomanda spre capul meu. Am ras si eu cu el. Era asa de cald in hanoracul lui enorm, incat m-am cuibarit si mai adanc in pat, in timp ce schimbam canalele televizorului si ascultam cu interes cum Daniel demola bucataria din cealalta parte a casei, injurand de fiecare data cand scapa ceva pe jos. M-am intins sprea cealalta parte a patului si am tras patura spre mine cu putere, fara sa realizez ca de fapt ceva se misca de undeva de sub ea.
„AAAAAAAAH, ia pisica de pe mineeeee!” am urlat la vederea animalului care sarise pe mine pentru ca ii deranjasem somnul de frumusete. „DANIEEEEEEEEL!!” am continuat eu sa zbier.
„Imediat, imediat,” spuse el, venind inapoi in camera cu o cana mare de ceai cald, extrem de indulcit si luand pisica pe sus. „Multumita?” ma intreba sarcastic, aruncand pisica pe hol si intinzandu-mi bautura.
„Extrem.” i-am raspuns sec dar amuzata, in timp ce schimbam posturile in cautare de ceva interesant. L-am lasat sa se aseze langa mine pe pat, si mi-am pus capul pe umarul lui, in timp ce sorbeam incet din ceai. Da, am avut dreptate, era mult prea dulce. M-am cuibarit si mai bine in patura, punand cana pe noptiera si uitandu-ma la filmul pe care ramasese programul, in timp ce el isi butona telefonul. Era asa de cald si bine. Mai mult, era fix lucrul de care aveam nevoie in momentul asta. Prietenul meu, din nou langa mine. Clar, mult mai bine decat m-as fi asteptat. Asa ca am inchis ochii, linistita. Urmatorul lucru pe care l-am mai simtit a fost o perna pusa sub capul meu, si cum cineva ma intinde mai bine in pat. Atat. Am adormit.
joi, 10 noiembrie 2011
Orasul si culorile (partea a18a) :)
Am clipit buimaca si m-am uitat in sus la el.
“Hei, ma bucur enorm sa te cunosc. Stii, Bogdan vorbeste foarte mult despre tine.”
“Mda? Si ce anume ti-a spus, mai exact?” i-am raspuns eu, fara sa ma uit la ea.
“Mmm, pai, stii tu, cat de buni prieteni sunteti, terte chestii.”
“Am inteles.” am spus eu, intorcandu-mi privirea spre ea. Inca mai zambea, desi vedeam ca de data asta facea eforturi supraomenesti de a il mentine in colturile gurii. Nesiguranta incepea sa se citeasca in ochii sai frumosi, oarecum intimidati de lipsa mea de reactie in ceea ce o privea. “Pai, atunci o sa fiu draguta si nu o sa va mai incomodez cu prezenta mea, banuiesc ca aveti multe de discutat.” am continuat eu, aruncand o bancnota pe masa si luandu-mi geaca in mana.
“Deja pleci?” ma intreba Andrada, cu expresie de falsa surprindere intiparita pe chip. “Mai stai, te rog.”
“Las-o sa plece, Dadu.”
Am ridicat privirea din nou, de data asta uimita si enervata in acelasi timp. “Las-o sa plece?!! Pe bune?” i-a urlat vocea din capul meu. Nu, asta era prea mult. M-am intors imediat pe calcaie, lacrimile dand navala in ochii mei mult mai repede decat m-as fi asteptat, agatand si cana cu gluga in momentul in care am inceput sa fug spre usa. Abia cand am auzit-o lovind podeaua si facandu-se tandari mi-am dat seama ca poate exagerasem, dar nu imi pasa deloc. Am impins cu putere usa baruletului in care fusesem atat de fericita pana in urma cu cateva minute, iesind din nou afara, in frig. Mi-am tras incet dar sigur geaca pe mine, gluga acoperindu-mi jumatate de fata si facandu-ma sa arat ca un strumf nebun. Urmatoarea miscare logica a fost sa imi scot telefonul din cizma si sa incep sa caut in agenda, cu mainile tremurandu-mi din cauza enervarii si a frigului. Abia cand degetele incepura sa mi se inroseasca mi-am dat seama ca imi uitasem manusile in cafenea, dar nici moarta nu ma mai intorceam dupa ele. “A, B, C, E, wtf, de cand in alfabet E e inainte de D? AAAAh!” am tipat, scapand telefonul din mana, speriata, in momentul in care acesta incepu sa sune. M-am uitat la el cum licarea din zapada, si vazand cine apeleaza, l-am ridicat rapid si am raspuns, aproape inecandu-ma:
“Daniel? Te rog, am nevoie de tine, unde dracu’ esti?”
“Hei, ma bucur enorm sa te cunosc. Stii, Bogdan vorbeste foarte mult despre tine.”
“Mda? Si ce anume ti-a spus, mai exact?” i-am raspuns eu, fara sa ma uit la ea.
“Mmm, pai, stii tu, cat de buni prieteni sunteti, terte chestii.”
“Am inteles.” am spus eu, intorcandu-mi privirea spre ea. Inca mai zambea, desi vedeam ca de data asta facea eforturi supraomenesti de a il mentine in colturile gurii. Nesiguranta incepea sa se citeasca in ochii sai frumosi, oarecum intimidati de lipsa mea de reactie in ceea ce o privea. “Pai, atunci o sa fiu draguta si nu o sa va mai incomodez cu prezenta mea, banuiesc ca aveti multe de discutat.” am continuat eu, aruncand o bancnota pe masa si luandu-mi geaca in mana.
“Deja pleci?” ma intreba Andrada, cu expresie de falsa surprindere intiparita pe chip. “Mai stai, te rog.”
“Las-o sa plece, Dadu.”
Am ridicat privirea din nou, de data asta uimita si enervata in acelasi timp. “Las-o sa plece?!! Pe bune?” i-a urlat vocea din capul meu. Nu, asta era prea mult. M-am intors imediat pe calcaie, lacrimile dand navala in ochii mei mult mai repede decat m-as fi asteptat, agatand si cana cu gluga in momentul in care am inceput sa fug spre usa. Abia cand am auzit-o lovind podeaua si facandu-se tandari mi-am dat seama ca poate exagerasem, dar nu imi pasa deloc. Am impins cu putere usa baruletului in care fusesem atat de fericita pana in urma cu cateva minute, iesind din nou afara, in frig. Mi-am tras incet dar sigur geaca pe mine, gluga acoperindu-mi jumatate de fata si facandu-ma sa arat ca un strumf nebun. Urmatoarea miscare logica a fost sa imi scot telefonul din cizma si sa incep sa caut in agenda, cu mainile tremurandu-mi din cauza enervarii si a frigului. Abia cand degetele incepura sa mi se inroseasca mi-am dat seama ca imi uitasem manusile in cafenea, dar nici moarta nu ma mai intorceam dupa ele. “A, B, C, E, wtf, de cand in alfabet E e inainte de D? AAAAh!” am tipat, scapand telefonul din mana, speriata, in momentul in care acesta incepu sa sune. M-am uitat la el cum licarea din zapada, si vazand cine apeleaza, l-am ridicat rapid si am raspuns, aproape inecandu-ma:
“Daniel? Te rog, am nevoie de tine, unde dracu’ esti?”
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Orasul si culorile (partea a17a) :)
M-am ridicat de pe scaun, incet, facandu-mi loc prin multime. Am ridicat privirea simtind parca oamenii din masina uitandu-se acuzator la mine, dar, sincer, nu mi-a pasat. Mi-am croit drum spre cealalta parte a autobuzului unde m-am asezat pe un alt scaun tocmai eliberat, sub ochii albastrii ai unei fetite curioase, cuibarite bine in poala bunicii sale. I-am zambit si mi-am lipit fata de geamul aburit, stergandu-l in acelasi timp cu mana pentru a putea vedea totusi ceva. Afara fulgii de zapada se fugareau unul pe altul prin atmosfera inghetata, manati incoace si incolo de un vant usor, de iarna. Am zambit din nou, in coltul gurii, la vederea unor pitici, cum se bateau cu niste bulgari uriasi de zapada si a decoratiunilor si luminilor de Craciun ce aparusera prin oras in urma cu doar cateva zile. Am inchis ochii pe fundalul melodiei lente care imi canta din casti. Tocmai incepusem sa ma incalzesc cand usile autobuzului se deschisera larg si lasara vantul de afara sa intre, stricand parca toata armonia creata pana in acel moment. M-am zgribulit toata, bagandu-mi nasul in esarfa si strangandu-ma, astfel incat sa ma incalzesc la loc. Abia ma asezasem mai bine, cand am simtit cum cineva imi scoate castile din urechi fara nici un fel de avertisment. Am deschis ochii larg, speriata la gandul ca cineva mi-ar putea fura telefonul, si m-am intors instant in scaun, gata sa ma lupt pentru el. M-am uitat incruntata la “hotul meu” ridicand mana sa-l lovesc, dar in loc sa reusesc ce-mi propusesem, am bufnit in ras la figura lui speriata, pierzandu-ma in ochii lui calzi, exact in momenul in care incepu si el sa zambeasca. Am ridicat din sprancene.
“Macar asa sa te mai vada si pe tine lumea, uriasule.”
Scuturandu-si zapada din parul sau saten, Bogdan zambi si ma lua in brate, strangandu-ma tare la piept. M-am cuibarit acolo, in geaca lui pe jumatate deschisa, ca un pisoi care tocmai daduse de caldura si nu mai voia sa plece din locul respectiv. Abia cand l-am simtit ca se uita la mine, probabil intr-un mod curios, am deschis gura si am murmurat:
“Nu comenta, e bine aici.”
L-am simtit cum chicoteste, in timp ce m-a strans si mai tare. Abia cand mi-a dat drumul, am observant de fapt cat de mult se schimbase. Era ciufulit, mai ciufulit decat inainte, si parca zambea mai mult decat imi aminteam. S-a uitat la mine curios, si apoi, mutandu-si privirea, imi lua cartea din mana si se uita la ea, cu o spranceana ridicata. Ochii i se luminara instantaneu, in timp ce o deschise si se uita pe prima pagina. “Pentru cel mai tampit si zapacit pitic din viata mea. Insemni enorm. La multi ani!” inca mai statea scris acolo, cu litere de tipar si cu doi omuleti imbratisati desenati langa.
“Amuzant, credeam ca dupa tot ce ti-am facut, o sa rupi pagina asta in mii de bucatele,” spuse el in timp ce coboram impreuna din masina, in zapada plimbata de vant, inapoindu-mi cartea.
“Eu nu sunt tu, Bogdan, ai uitat?” i-am dat eu replica, zambind.
“Trebuia sa ma astept la o replica de genul asta, asa e. Ai dreptate. Ce zici de un vin fiert?”
“Pot sa te refuz eu pe tine, vreodata?” i-am raspuns, uitandu-ma interesata cu coada ochiului la el.
Zambi.“Normal, gogoasa. Intotdeauna poti face asta. E simplu. Da, sau nu.”
“Bine, Bogdan. Da.”
M-am lasat impinsa de la spate intr-un barulet de pe marginea drumului, intr-o caldura perfecta ce imi imbujora obrajii si mai mult decat erau pana atunci. Am fugit entuziasmata pana la masa cea mai apropiata de calorifer, scotandu-mi geaca si lipindu-ma cu spatele de el, cu un zambet satisfacut pe fata. Bogdan ma urmari cu interes de la capatul celalalt al cafenelei, si abia cand ma vazu cuibarita pe bancuta de lemn, traversa si el camera, asezandu-se in fata mea. Se lipi si el de caloriferul calduros si zambi, ridicand privirea si uitandu-se la mine, facandu-ma sa ma blochez fix in mijlocul propozitiei, si sa incep sa ma balbai. Tipic.
“Nu te-ai schimbat deloc, gogoasa” imi spuse el, privindu-ma fix.
“Ciudat, am impresia ca tu te-ai schimbat extrem de mult.”
“Poate nici chiar atat de mult. Imi lipsesti.”
“Nu aveam nevoie sa aud asta, dar da, si tu imi lipsesti mie,” am recunoscut eu, aplecata deasupra canii mele de vin, incalzindu-mi mainile. Nici nu am observant cand usa se deschise, pe fundalul micii sale povestiri entuziasmate si a muzicii in surdina. Abia cand fata se apropie si ii puse mainile la ochi razand lui Bogdan, m-am uitat si eu la ea, curioasa. Era inalta, blonda, cu ochii verzi si cu un zambet superb, alb ca laptele, cimentat pe fata.” Cine era frate, straina asta perfecta?” m-am gandit eu, strangand cana mai tare, usor iritata de indrazneala ei. Insa raspunsul veni propt, lasandu-ma fara suflare, cu gura cascata si cu pulsul dat peste cap de trei ori. Am clipit buimaca, nevenindu-mi sa cred in momentul in care, el, dandu-i mainile la o parte si vazand-o, se ridica de pe banca, si o lua in brate scuturandu-i zapada din par, ca mai apoi sa o sarute, fericit.
“Heei, ce faci aici, Dadu?” intreba el, zambind. Apoi, parca aducandu-si aminte ca eram si eu acolo, se intoarse spre mine, si spuse pe nerasuflate:
“Ah, Mara, as vrea sa ti-o prezint pe iubita mea, Andrada."
“Macar asa sa te mai vada si pe tine lumea, uriasule.”
Scuturandu-si zapada din parul sau saten, Bogdan zambi si ma lua in brate, strangandu-ma tare la piept. M-am cuibarit acolo, in geaca lui pe jumatate deschisa, ca un pisoi care tocmai daduse de caldura si nu mai voia sa plece din locul respectiv. Abia cand l-am simtit ca se uita la mine, probabil intr-un mod curios, am deschis gura si am murmurat:
“Nu comenta, e bine aici.”
L-am simtit cum chicoteste, in timp ce m-a strans si mai tare. Abia cand mi-a dat drumul, am observant de fapt cat de mult se schimbase. Era ciufulit, mai ciufulit decat inainte, si parca zambea mai mult decat imi aminteam. S-a uitat la mine curios, si apoi, mutandu-si privirea, imi lua cartea din mana si se uita la ea, cu o spranceana ridicata. Ochii i se luminara instantaneu, in timp ce o deschise si se uita pe prima pagina. “Pentru cel mai tampit si zapacit pitic din viata mea. Insemni enorm. La multi ani!” inca mai statea scris acolo, cu litere de tipar si cu doi omuleti imbratisati desenati langa.
“Amuzant, credeam ca dupa tot ce ti-am facut, o sa rupi pagina asta in mii de bucatele,” spuse el in timp ce coboram impreuna din masina, in zapada plimbata de vant, inapoindu-mi cartea.
“Eu nu sunt tu, Bogdan, ai uitat?” i-am dat eu replica, zambind.
“Trebuia sa ma astept la o replica de genul asta, asa e. Ai dreptate. Ce zici de un vin fiert?”
“Pot sa te refuz eu pe tine, vreodata?” i-am raspuns, uitandu-ma interesata cu coada ochiului la el.
Zambi.“Normal, gogoasa. Intotdeauna poti face asta. E simplu. Da, sau nu.”
“Bine, Bogdan. Da.”
M-am lasat impinsa de la spate intr-un barulet de pe marginea drumului, intr-o caldura perfecta ce imi imbujora obrajii si mai mult decat erau pana atunci. Am fugit entuziasmata pana la masa cea mai apropiata de calorifer, scotandu-mi geaca si lipindu-ma cu spatele de el, cu un zambet satisfacut pe fata. Bogdan ma urmari cu interes de la capatul celalalt al cafenelei, si abia cand ma vazu cuibarita pe bancuta de lemn, traversa si el camera, asezandu-se in fata mea. Se lipi si el de caloriferul calduros si zambi, ridicand privirea si uitandu-se la mine, facandu-ma sa ma blochez fix in mijlocul propozitiei, si sa incep sa ma balbai. Tipic.
“Nu te-ai schimbat deloc, gogoasa” imi spuse el, privindu-ma fix.
“Ciudat, am impresia ca tu te-ai schimbat extrem de mult.”
“Poate nici chiar atat de mult. Imi lipsesti.”
“Nu aveam nevoie sa aud asta, dar da, si tu imi lipsesti mie,” am recunoscut eu, aplecata deasupra canii mele de vin, incalzindu-mi mainile. Nici nu am observant cand usa se deschise, pe fundalul micii sale povestiri entuziasmate si a muzicii in surdina. Abia cand fata se apropie si ii puse mainile la ochi razand lui Bogdan, m-am uitat si eu la ea, curioasa. Era inalta, blonda, cu ochii verzi si cu un zambet superb, alb ca laptele, cimentat pe fata.” Cine era frate, straina asta perfecta?” m-am gandit eu, strangand cana mai tare, usor iritata de indrazneala ei. Insa raspunsul veni propt, lasandu-ma fara suflare, cu gura cascata si cu pulsul dat peste cap de trei ori. Am clipit buimaca, nevenindu-mi sa cred in momentul in care, el, dandu-i mainile la o parte si vazand-o, se ridica de pe banca, si o lua in brate scuturandu-i zapada din par, ca mai apoi sa o sarute, fericit.
“Heei, ce faci aici, Dadu?” intreba el, zambind. Apoi, parca aducandu-si aminte ca eram si eu acolo, se intoarse spre mine, si spuse pe nerasuflate:
“Ah, Mara, as vrea sa ti-o prezint pe iubita mea, Andrada."
luni, 31 octombrie 2011
Never mind, I'll find someone like you.
Draga Tu,
Da, sunt tot eu. Stiu, nu te surprinde cu nimic, probabil te asteptai, sau deja te-ai saturat de ochii astia caprui care te urmaresc incontinuu de atata timp. Asa e, pot fi enervanta, obositoare sau chiar cicalitoare, dar modul in care ma faci sa ma simt atunci cand sunt in preajma ta ma face sa vreau sa te cicalesc mai des. Sunt egoista, recunosc. Egoista si poate si putin stresanta, dar nu ma pot abtine. Sunt momente in care nu vorbim, momente in care nu mai stiu nimic de tine, momente in care dispari efectiv o perioada sanatoasa de timp... ei bine, ele sunt momente in care as pune mana pe telefon si ti-as da poate cel mai tampit si prostesc mesaj posibil, ceva care sa te faca sa realizezi ca ma gandesc, sau ma gandeam la tine. Asociez absolut orice nimic cu tine. De ce? Uite o intrebare buna, care are poate si un raspuns, cine stie? Eu cu siguranta nu. Un zambet, o foaie cu un vers pe ea, o frunza care cade dintr-un copac, un catel, doi ochi caprui, orice. Merg pe strada, si, absenta, vad ceva intr-o vitrina. Ma opresc, privesc mai atenta si zambesc, dar zambetul nu mai e numai al meu. Reflectia mea din geam imi zambeste inapoi, imaginandu-si ca esti in spatele meu, zambind la randul tau, in timp ce iti pui barbia pe capul meu. Da, poate parea prostesc, dar zambesc si, abia atunci cand vanzatoarea incepe sa se uite lung la mine realizez de fapt ceea ce fac. Asa ca, ma intorc pe calcaie si plec rosind pana in varful urechilor. Habar nu ai ce efect ai asupra mea, ce efect incredibil are zambetul tau asupra pulsului meu. Zambesti, ridic privirea, ma uit in ochii tai, si incep sa ma balbai. Ma balbai, zambesc, ma rusinez, rosesc, si intorc privirea, doar ca s-o ridic inapoi si sa incep sa ma balbai din nou. Tu, inevitabil razi de mine (de, altceva nu stii si tu sa faci!) si iti continui ideea, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Niciodata nu te-am inteles. Stiu ca esti acolo pentru mine, ca m-ai ajuta, ca ma asculti si ma intelegi, dar... dar, parca nu e de ajuns. Cum am spus mai devreme, sunt egoista, asta-i. Dar, sincer, prefer sa te stiu langa mine chiar si asa, decat sa nu fii acolo si sa nu aiba cine sa te inlocuiasca. Nu-mi pare rau ca m-am straduit sa te cunosc, si ca am crezut in tine. Deloc. Insemni enorm. Serios. Ma opresc acum.
Cu drag,
Eu.
Da, sunt tot eu. Stiu, nu te surprinde cu nimic, probabil te asteptai, sau deja te-ai saturat de ochii astia caprui care te urmaresc incontinuu de atata timp. Asa e, pot fi enervanta, obositoare sau chiar cicalitoare, dar modul in care ma faci sa ma simt atunci cand sunt in preajma ta ma face sa vreau sa te cicalesc mai des. Sunt egoista, recunosc. Egoista si poate si putin stresanta, dar nu ma pot abtine. Sunt momente in care nu vorbim, momente in care nu mai stiu nimic de tine, momente in care dispari efectiv o perioada sanatoasa de timp... ei bine, ele sunt momente in care as pune mana pe telefon si ti-as da poate cel mai tampit si prostesc mesaj posibil, ceva care sa te faca sa realizezi ca ma gandesc, sau ma gandeam la tine. Asociez absolut orice nimic cu tine. De ce? Uite o intrebare buna, care are poate si un raspuns, cine stie? Eu cu siguranta nu. Un zambet, o foaie cu un vers pe ea, o frunza care cade dintr-un copac, un catel, doi ochi caprui, orice. Merg pe strada, si, absenta, vad ceva intr-o vitrina. Ma opresc, privesc mai atenta si zambesc, dar zambetul nu mai e numai al meu. Reflectia mea din geam imi zambeste inapoi, imaginandu-si ca esti in spatele meu, zambind la randul tau, in timp ce iti pui barbia pe capul meu. Da, poate parea prostesc, dar zambesc si, abia atunci cand vanzatoarea incepe sa se uite lung la mine realizez de fapt ceea ce fac. Asa ca, ma intorc pe calcaie si plec rosind pana in varful urechilor. Habar nu ai ce efect ai asupra mea, ce efect incredibil are zambetul tau asupra pulsului meu. Zambesti, ridic privirea, ma uit in ochii tai, si incep sa ma balbai. Ma balbai, zambesc, ma rusinez, rosesc, si intorc privirea, doar ca s-o ridic inapoi si sa incep sa ma balbai din nou. Tu, inevitabil razi de mine (de, altceva nu stii si tu sa faci!) si iti continui ideea, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Niciodata nu te-am inteles. Stiu ca esti acolo pentru mine, ca m-ai ajuta, ca ma asculti si ma intelegi, dar... dar, parca nu e de ajuns. Cum am spus mai devreme, sunt egoista, asta-i. Dar, sincer, prefer sa te stiu langa mine chiar si asa, decat sa nu fii acolo si sa nu aiba cine sa te inlocuiasca. Nu-mi pare rau ca m-am straduit sa te cunosc, si ca am crezut in tine. Deloc. Insemni enorm. Serios. Ma opresc acum.
Cu drag,
Eu.
marți, 4 octombrie 2011
Orasul si culorile (partea a16a) :)
“Mara… Mara, ma auzi? Haide, stiu ca esti treaza.”
Am refuzat cu vehementa sa deschid ochii. Da, era adevarat, da, il auzeam, si da, stiam cine e langa mine. Si asta ma ingrozea la culme. “Nu, nu voi deschide ochii”, mi-am spus, “ nu pana cand va deveni atat de ingrijorat incat voi fi in pericol de a incasa cateva palme dupa ceafa.”
“Maraaaa, te rog!”
Si totusi, in momentul acea am deschis ochii, de uimire. Nu mai auzisem cuvintele “te rog” de atata timp din gura lui, incat m-au lasat efectiv cu garda jos. De fapt, daca stateam bine sa ma gandesc, nu il mai auzisem pe EL de asa de mult timp incat totul parea desprins din lumea mea, din dimineata mea nu tocmai perfecta. M-am holbat la el speriata, vazandu-i zambetul incredibil de relaxat. Incet, dar sigur, totul a inceput sa se deruleze in mintea mea. Seara, plimbarea prin parc, filmul, patul, vinul (cine naiba a mai inventat si bautura?)… noi doi, hainele aruncate prin camera, noi doi… totul parea asa de indepartat, un vis. Insa intrebarea care mi-a venit imediat in minte a fost: vis sau un cosmar?
“Ei bine? Ai de gand sa stai acolo si sa te benoclezi la mine toata dimineata, sau vrei sa mergem sa mancam ceva? Bucataria e foarte aproape.”
Dar nu am facut altceva decat sa ma in sus la el, simtind cum mana lui aluneca usor sub tricoul meu. M-am uitat cu teama in jos. Ah, pardon, tricoul lui. Am zambit si am ridicat ochii. Ce naiba facusem? Sau, mai bine zis, ce naiba faceam? Hmm, judecand dupa tricou, pat si freza lui ciufulita, cred ca totusi stiam raspunsul la intrebarea asta. Dar oare chiar imi pasa? Eram acolo cu baiatul la care tinusem intotdeauna, si sentimentul care incepea incet-incet sa ma invaluie era mult mai placut decat cel de panica de acum cateva secunde. Un zambet strengaresc mi s-a cimentat in coltul gurii, lucru care l-a facut si pe el sa ridice din sprancene, usor surprins.
“Saau, am putea sta aici…”
“Mhmmm…” am raspuns eu, in timp ce ma intindeam.
“Ooo, scoatem si sunete mai nou. Bai, esti copac?” a continuat el razand si jucandu-se cu o suvita din parul meu. “Deci?”
Am ramas putin pe loc, cantarindu-mi optiunile. Ce se intampla? Oare chiar merita?
“Hai pitic, vii?” mi-a spus, intinzandu-mi mana. Am privit-o putin pe ganduri, cu o tentativa de spranceana ridicata, si parca cu o oarecare teama de a o prinde. Baiatul asta ma ranise atat de mult in trecut. Ma ranise, si cu toate astea, mereu imi dorisem sa il am langa mine. Nu intelegeam. Si totusi, desi nu intelegeam, in acel moment, ma lovi. Ideea, minunata idee. Se parea ca soarta imi mai dadea o sansa la joc. De ce sa nu profit de ea? Adica, pe bune acum, cat de toanta ar trebui sa fiu? Fara sa mai stau sa ma gandesc, m-am intins instant dupa mana, acum parca cu frica de a nu o pierde, de a nu il pierde din nou. M-am strans langa el, am zambit si am murmurat fericita:
“Hmm, si deci, Mihai, ce spuneai ca avem de mancare?”
Am refuzat cu vehementa sa deschid ochii. Da, era adevarat, da, il auzeam, si da, stiam cine e langa mine. Si asta ma ingrozea la culme. “Nu, nu voi deschide ochii”, mi-am spus, “ nu pana cand va deveni atat de ingrijorat incat voi fi in pericol de a incasa cateva palme dupa ceafa.”
“Maraaaa, te rog!”
Si totusi, in momentul acea am deschis ochii, de uimire. Nu mai auzisem cuvintele “te rog” de atata timp din gura lui, incat m-au lasat efectiv cu garda jos. De fapt, daca stateam bine sa ma gandesc, nu il mai auzisem pe EL de asa de mult timp incat totul parea desprins din lumea mea, din dimineata mea nu tocmai perfecta. M-am holbat la el speriata, vazandu-i zambetul incredibil de relaxat. Incet, dar sigur, totul a inceput sa se deruleze in mintea mea. Seara, plimbarea prin parc, filmul, patul, vinul (cine naiba a mai inventat si bautura?)… noi doi, hainele aruncate prin camera, noi doi… totul parea asa de indepartat, un vis. Insa intrebarea care mi-a venit imediat in minte a fost: vis sau un cosmar?
“Ei bine? Ai de gand sa stai acolo si sa te benoclezi la mine toata dimineata, sau vrei sa mergem sa mancam ceva? Bucataria e foarte aproape.”
Dar nu am facut altceva decat sa ma in sus la el, simtind cum mana lui aluneca usor sub tricoul meu. M-am uitat cu teama in jos. Ah, pardon, tricoul lui. Am zambit si am ridicat ochii. Ce naiba facusem? Sau, mai bine zis, ce naiba faceam? Hmm, judecand dupa tricou, pat si freza lui ciufulita, cred ca totusi stiam raspunsul la intrebarea asta. Dar oare chiar imi pasa? Eram acolo cu baiatul la care tinusem intotdeauna, si sentimentul care incepea incet-incet sa ma invaluie era mult mai placut decat cel de panica de acum cateva secunde. Un zambet strengaresc mi s-a cimentat in coltul gurii, lucru care l-a facut si pe el sa ridice din sprancene, usor surprins.
“Saau, am putea sta aici…”
“Mhmmm…” am raspuns eu, in timp ce ma intindeam.
“Ooo, scoatem si sunete mai nou. Bai, esti copac?” a continuat el razand si jucandu-se cu o suvita din parul meu. “Deci?”
Am ramas putin pe loc, cantarindu-mi optiunile. Ce se intampla? Oare chiar merita?
“Hai pitic, vii?” mi-a spus, intinzandu-mi mana. Am privit-o putin pe ganduri, cu o tentativa de spranceana ridicata, si parca cu o oarecare teama de a o prinde. Baiatul asta ma ranise atat de mult in trecut. Ma ranise, si cu toate astea, mereu imi dorisem sa il am langa mine. Nu intelegeam. Si totusi, desi nu intelegeam, in acel moment, ma lovi. Ideea, minunata idee. Se parea ca soarta imi mai dadea o sansa la joc. De ce sa nu profit de ea? Adica, pe bune acum, cat de toanta ar trebui sa fiu? Fara sa mai stau sa ma gandesc, m-am intins instant dupa mana, acum parca cu frica de a nu o pierde, de a nu il pierde din nou. M-am strans langa el, am zambit si am murmurat fericita:
“Hmm, si deci, Mihai, ce spuneai ca avem de mancare?”
marți, 2 august 2011
Orasul si culorile :) (partea a15a)
“Mi-a fost dor de tine, piciule.”
Am inchis ochii speriata, incercand sa ma linistesc. “Respira adanc”, mi-am spus, “nu poate fi adevarat”. Am numarat incet, lent, pana la 10, asteptand ca in momentul in care voi deschide din nou ochii, totul sa se fi petrecut doar in imaginatia mea. Insa, la finalul intervalului propus, nu am avut incotro si a trebuit sa ii deschid. Dar logic, tipic mie, nu i-am deschis pe amandoi in acelasi timp, ci doar pe unul, uitandu-ma pe sub sprancene, uimita. Apoi, in momentul in care am realizat ca lucrurile acestea chiar se petreceau, si nu era doar imaginatia mea plina de personalitate cea care le concepea, am inceput incet-incet sa privesc mai mult neincrezatoare decat speriata, monitorul, asteptand parca sa mai apara ceva scris, spre deosebire de cu cateva secunde in urma, cand imi doream ca totul sa fi disparut, sa nu fi fost niciodata acolo. Mi-am ridicat mainile tremurande, le-am pus pe tastatura, dar nu am avut deloc idee despre ce ar fi trebuit sa urmeze. Am respirat adanc. Trebuia sa raspund ceva. Sau… chiar trebuia? Am stat si m-am gandit, din nou, cateva secunde. Cum ma puteam lasa influentata atat de puternic de doar cateva cuvinte? Curios lucru, cuvintele astea. Niciodata nu stii, nu cunosti reactia pe care ti-o vor provoca. De cele mai multe ori, doar asta sunt. Cuvinte. Cuvinte care te pot inalta la cer sau te pot infunda cu 56 de centimetrii sub pamant. Poti face orice iti doresti cu niste simple cuvinte. Daca si de data asta erau doar, doar cuvinte?
“Oare?” au tastat degetele mele, involuntar, asteptand reactia. “Oare chiar asa sa fie, Mihai?”
A urmat o pauza. “De ce trebuie sa urmeze mereu o pauza?” m-am gandit, usor iritata. Apoi, ca din senin, el a inceput din nou sa scrie, incet, fara graba, iar raspunsul a venit sec, total diferit de ceea ce asteptasem, cu sufletul la gura.
“Nu ma crezi, Mara, nu-i asa?”
“De ce faci asta, Mihai?”
“Daca nu ma crezi, atunci cred ca nici nu vei fi in statie, pe banca noastra, peste o ora, nu-i asa?”
“Mihai… De ce?”
Insa nu am mai primit nici un raspuns. Logic, niciodata nu primesc nici un raspuns. M-a ignorat. Ca intotdeauna, m-a ignorat pentru a obtine ce vrea.
Am inchis ochii speriata, incercand sa ma linistesc. “Respira adanc”, mi-am spus, “nu poate fi adevarat”. Am numarat incet, lent, pana la 10, asteptand ca in momentul in care voi deschide din nou ochii, totul sa se fi petrecut doar in imaginatia mea. Insa, la finalul intervalului propus, nu am avut incotro si a trebuit sa ii deschid. Dar logic, tipic mie, nu i-am deschis pe amandoi in acelasi timp, ci doar pe unul, uitandu-ma pe sub sprancene, uimita. Apoi, in momentul in care am realizat ca lucrurile acestea chiar se petreceau, si nu era doar imaginatia mea plina de personalitate cea care le concepea, am inceput incet-incet sa privesc mai mult neincrezatoare decat speriata, monitorul, asteptand parca sa mai apara ceva scris, spre deosebire de cu cateva secunde in urma, cand imi doream ca totul sa fi disparut, sa nu fi fost niciodata acolo. Mi-am ridicat mainile tremurande, le-am pus pe tastatura, dar nu am avut deloc idee despre ce ar fi trebuit sa urmeze. Am respirat adanc. Trebuia sa raspund ceva. Sau… chiar trebuia? Am stat si m-am gandit, din nou, cateva secunde. Cum ma puteam lasa influentata atat de puternic de doar cateva cuvinte? Curios lucru, cuvintele astea. Niciodata nu stii, nu cunosti reactia pe care ti-o vor provoca. De cele mai multe ori, doar asta sunt. Cuvinte. Cuvinte care te pot inalta la cer sau te pot infunda cu 56 de centimetrii sub pamant. Poti face orice iti doresti cu niste simple cuvinte. Daca si de data asta erau doar, doar cuvinte?
“Oare?” au tastat degetele mele, involuntar, asteptand reactia. “Oare chiar asa sa fie, Mihai?”
A urmat o pauza. “De ce trebuie sa urmeze mereu o pauza?” m-am gandit, usor iritata. Apoi, ca din senin, el a inceput din nou sa scrie, incet, fara graba, iar raspunsul a venit sec, total diferit de ceea ce asteptasem, cu sufletul la gura.
“Nu ma crezi, Mara, nu-i asa?”
“De ce faci asta, Mihai?”
“Daca nu ma crezi, atunci cred ca nici nu vei fi in statie, pe banca noastra, peste o ora, nu-i asa?”
“Mihai… De ce?”
Insa nu am mai primit nici un raspuns. Logic, niciodata nu primesc nici un raspuns. M-a ignorat. Ca intotdeauna, m-a ignorat pentru a obtine ce vrea.
marți, 22 februarie 2011
No rules in Wonderland. :D
“Ai grija cum calci, bolovanco!”
Am suras pe sub mustati. „Ce dezastru pe picioare trebuie sa fiu” m-am gandit eu, si am pasit atenta, uitandu-ma in acelasi timp in sus la el. Am ridicat din sprancene, curioasa. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, inca sunt uimita in fiecare zi, in fiecare minut, de ceva timp incoace. In mod normal n-as fi lasat pe nimeni sa imi spuna asa, sa aiba grija de mine, sau sa imi vegheze pasii. Ranile din trecut au taiat prea adanc pentru a mai permite cuiva sa isi faca loc, dand din coate insistent, intr-un coltisor din sufletul meu. Asta pana acum. Ce are el diferit de toti ceilalti? Nu stiu. Incerc de aproape doua luni sa descopar raspunsul la intrebarea asta, si nu reusesc. Dar, de fapt, acum nici macar nu il mai vreau. L-am tot cautat cu inversunare in fiecare conversatie, in fiecare minut petrecut impreuna, in fiecare privire, suras, strangere de mana, si, ghici ce? Nimic. De fapt, ba da. Am descoperit ceva. Un „ceva” colorat si plin de viata. Nu pot defini exact ce, dar vorbim despre „ceva” care, chiar daca el nu realizeaza chestia asta, ma poate face sa calc pe nori si sa zambesc necontenit, in loc sa pasesc in baltoacele permanent prezente pe strazile Bucurestiului. Am invatat din nou sa rad din toata inima de cele mai nesemnificative si amuzante intamplari ale vietii, am redescoperit cum e sa iti fie dor de vocea cuiva, sa te pierzi in ochii celuilalt, sa vrei sa nu-i mai dai drumul din brate, ce amuzant e sa lesini de ras de la atata gadilat, si ce frumos e sa fii acceptata, iubita, respectata si protejata in permanenta, asa cum esti. Imi colorezi viata in verde si albastru de cand ai aparut (nu in roz, pentru ca nu-mi place rozul:D) si chiar daca uneori mai avem nevoie si de o guma pentru ca se nimereste sa coloram in interiorul conturului, nu conteaza. Conteaza ca mi-am gasit biletul, dus, spre Tara Minunilor. Zambesc. Zambesc si iti multumesc. Te iubesc.
Simona :)
Am suras pe sub mustati. „Ce dezastru pe picioare trebuie sa fiu” m-am gandit eu, si am pasit atenta, uitandu-ma in acelasi timp in sus la el. Am ridicat din sprancene, curioasa. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, inca sunt uimita in fiecare zi, in fiecare minut, de ceva timp incoace. In mod normal n-as fi lasat pe nimeni sa imi spuna asa, sa aiba grija de mine, sau sa imi vegheze pasii. Ranile din trecut au taiat prea adanc pentru a mai permite cuiva sa isi faca loc, dand din coate insistent, intr-un coltisor din sufletul meu. Asta pana acum. Ce are el diferit de toti ceilalti? Nu stiu. Incerc de aproape doua luni sa descopar raspunsul la intrebarea asta, si nu reusesc. Dar, de fapt, acum nici macar nu il mai vreau. L-am tot cautat cu inversunare in fiecare conversatie, in fiecare minut petrecut impreuna, in fiecare privire, suras, strangere de mana, si, ghici ce? Nimic. De fapt, ba da. Am descoperit ceva. Un „ceva” colorat si plin de viata. Nu pot defini exact ce, dar vorbim despre „ceva” care, chiar daca el nu realizeaza chestia asta, ma poate face sa calc pe nori si sa zambesc necontenit, in loc sa pasesc in baltoacele permanent prezente pe strazile Bucurestiului. Am invatat din nou sa rad din toata inima de cele mai nesemnificative si amuzante intamplari ale vietii, am redescoperit cum e sa iti fie dor de vocea cuiva, sa te pierzi in ochii celuilalt, sa vrei sa nu-i mai dai drumul din brate, ce amuzant e sa lesini de ras de la atata gadilat, si ce frumos e sa fii acceptata, iubita, respectata si protejata in permanenta, asa cum esti. Imi colorezi viata in verde si albastru de cand ai aparut (nu in roz, pentru ca nu-mi place rozul:D) si chiar daca uneori mai avem nevoie si de o guma pentru ca se nimereste sa coloram in interiorul conturului, nu conteaza. Conteaza ca mi-am gasit biletul, dus, spre Tara Minunilor. Zambesc. Zambesc si iti multumesc. Te iubesc.
Simona :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
