Orasul si culorile (partea a16a) :)

“Mara… Mara, ma auzi? Haide, stiu ca esti treaza.”
Am refuzat cu vehementa sa deschid ochii. Da, era adevarat, da, il auzeam, si da, stiam cine e langa mine. Si asta ma ingrozea la culme. “Nu, nu voi deschide ochii”, mi-am spus, “ nu pana cand va deveni atat de ingrijorat incat voi fi in pericol de a incasa cateva palme dupa ceafa.”
“Maraaaa, te rog!”
Si totusi, in momentul acea am deschis ochii, de uimire. Nu mai auzisem cuvintele “te rog” de atata timp din gura lui, incat m-au lasat efectiv cu garda jos. De fapt, daca stateam bine sa ma gandesc, nu il mai auzisem pe EL de asa de mult timp incat totul parea desprins din lumea mea, din dimineata mea nu tocmai perfecta. M-am holbat la el speriata, vazandu-i zambetul incredibil de relaxat. Incet, dar sigur, totul a inceput sa se deruleze in mintea mea. Seara, plimbarea prin parc, filmul, patul, vinul (cine naiba a mai inventat si bautura?)… noi doi, hainele aruncate prin camera, noi doi… totul parea asa de indepartat, un vis. Insa intrebarea care mi-a venit imediat in minte a fost: vis sau un cosmar?
“Ei bine? Ai de gand sa stai acolo si sa te benoclezi la mine toata dimineata, sau vrei sa mergem sa mancam ceva? Bucataria e foarte aproape.”
Dar nu am facut altceva decat sa ma in sus la el, simtind cum mana lui aluneca usor sub tricoul meu. M-am uitat cu teama in jos. Ah, pardon, tricoul lui. Am zambit si am ridicat ochii. Ce naiba facusem? Sau, mai bine zis, ce naiba faceam? Hmm, judecand dupa tricou, pat si freza lui ciufulita, cred ca totusi stiam raspunsul la intrebarea asta. Dar oare chiar imi pasa? Eram acolo cu baiatul la care tinusem intotdeauna, si sentimentul care incepea incet-incet sa ma invaluie era mult mai placut decat cel de panica de acum cateva secunde. Un zambet strengaresc mi s-a cimentat in coltul gurii, lucru care l-a facut si pe el sa ridice din sprancene, usor surprins.
“Saau, am putea sta aici…”
“Mhmmm…” am raspuns eu, in timp ce ma intindeam.
“Ooo, scoatem si sunete mai nou. Bai, esti copac?” a continuat el razand si jucandu-se cu o suvita din parul meu. “Deci?”
Am ramas putin pe loc, cantarindu-mi optiunile. Ce se intampla? Oare chiar merita?
“Hai pitic, vii?” mi-a spus, intinzandu-mi mana. Am privit-o putin pe ganduri, cu o tentativa de spranceana ridicata, si parca cu o oarecare teama de a o prinde. Baiatul asta ma ranise atat de mult in trecut. Ma ranise, si cu toate astea, mereu imi dorisem sa il am langa mine. Nu intelegeam. Si totusi, desi nu intelegeam, in acel moment, ma lovi. Ideea, minunata idee. Se parea ca soarta imi mai dadea o sansa la joc. De ce sa nu profit de ea? Adica, pe bune acum, cat de toanta ar trebui sa fiu? Fara sa mai stau sa ma gandesc, m-am intins instant dupa mana, acum parca cu frica de a nu o pierde, de a nu il pierde din nou. M-am strans langa el, am zambit si am murmurat fericita:
“Hmm, si deci, Mihai, ce spuneai ca avem de mancare?”