Mara & Mihnea.

“Heeeey! Moniiii, unde te uiti?!!”

Am clipit buimaca si m-am uitat in jur. Fusesem trezita din visare de un Edi suparat, sau mai bine zis indignat de simplul fapt ca nu mai era el centrul atentiei mele. Am zambit. “Lasa, puiule, ca tot tu ramai preferatul meu, indiferent de ce s-ar intampla!” i-am raspuns, imbratisandu-l, iar copilul s-a linistit pe loc. S-a cuibarit la mine in brate, dand-o la o parte pe Mariuca. Ea insa neacceptand infrangerea fara lupta, a trebuit sa fiu atenta la ei, sa nu se loveasca prea tare. In timp ce incercam sa ii conving ca amandoi au loc la mine in brate, Maria ma apuca de mana si imi zise cu vocea ei de copil nevinovat:

“Moni, dar de ce se uita baiatul ala asa la tine?”

Am ridicat ochii si m-am uitat in directia in care privea si ea. Inalt, saten, cu ochii verzi, parul facut cu placa si un zambet incredibil cimentat pe fata, statea rezemat de perete, razand de situatia in care picii mei ma pusesera, mai ales ca Luca, cel de-al treilea “copil de ocazie”, simtindu-se exclus, voi cu tot dinadinsul sa isi faca si el loc la mine in brate. Rezultatul a fost, in mod logic, cazatura lor in laturi, asa ca am ales calea cea mai pasnica, lasandu-i sa stea ei pe scaune iar eu pe scari.

“Lasa ca am vazut eu ca se uita la tine si cand a dansat!” spuse Edi morocanos.

“Da, am vazut ca ti-a facut si cu ochiul” adauga Mariuca zambind.

E absolut incredibil cate chestii pot vedea niste copilasi de numai 5 ani! Am ramas putin perplexa gandindu-ma la ceea ce tocmai imi spusesera cu cateva secunde inainte, in timp ce ei se ridicara de pe scaun si fugira in Dumnezeu-stie-ce colt al restaurantului, lasandu-ma singura pe scarile scenei. M-am ridicat si m-am asezat la masa. In momentul in care mi-am luat cartea si am inceput sa citesc, un trandafir alb imi ateriza pe masa. M-am uitat din nou buimacita la femeia ce ma privea zambind si i-am raspuns sec: “Nu am bani sa-l cumpar tanti,” intinzandu-i floarea inapoi. Insa ea imi intoarse spatele si imi facu un semn spre partea restaurantului in care se jucau si picii mei. Iar atunci am inteles. Statea si se juca cu ei, razand din toata inima. Mi-am intors deci scaunul si am inceput sa urmaresc scenele amuzata, tinand floarea in mana. Intai Luca voia in carca lui, apoi Edi la etajul 10, ca mai apoi Maria sa inceapa sa bata din picioare ca ea vrea in brate. Rezultatul era unul pe cat de alarmant, pe atat de amuzant. Dar nu m-am panicat. Simteam ca picii mei nu aveau ce sa pateasca. Asa ca am ramas pe scaun si am privit in continuare, pana cand ei, zarindu-ma, venira la mine si imi spusera: “Hai Moniiii, hai sa te joci si tu cu noi!!!” Le-am raspuns ca vin imediat, insa am ramas neclintita la masa si m-am cufundat inapoi in cartea mea. La maximum 10 minute, chelnerita veni pe neobservate sa adune farfuriile si pleca la fel de tiptil. Intamplator, m-am intins dupa suc… abia atunci am observat servetelul pe care era scris in graba: “Grei mai sunt piticii tai! Sper ca ti-a placut trandafirul”. Am zambit, l-am intors pe spate si am scris la randul meu: “Da, stiu. Eu stau cu ei de 8 zile incoace. Iti dai si tu seama cum se simte spatele meu. By the way, trandafirii albi sunt florile mele preferate. Jack pot, baby!:))” apoi m-am ridicat de la masa si am plecat spre copii. Ne-am jucat, au ras, am ras, din nou am dansat cu fiecare in parte, cand, deodata, m-am trezit ca fug de langa mine si se strang in jurul lui. Mi-am incrucisat bratele si i-am mustrat: “Asa deci, tradatorilor! Eu stau cu voi de 8 zile si voi ce faceti, ticalosi mici?” le-am spus, zambind. Ei au inceput sa rada si l-au adus langa mine. Am inceput sa vorbim, din nou sa radem si sa glumim pe fundalul unei melodii lente. “Presupun ca dansezi. Am vazut ca iti mergeau picioarele la sarba.” “Eee, sarba e sarba,” am raspuns eu inrosindu-ma. “Nu sunt tocmai cea mai buna persoana cand vine vorba de dans.” “Haide, nu poti fi atat de groaznica!” imi spuse, luandu-ma de mana. L-am urmat pana pe ringul de dans unde din nou am dat peste cei mici, care, incercand sa imite pe toata lumea se adunasera toti trei la un loc si se strangeau in brate, miscandu-se in stanga si in dreapta mult mai repede decat ar fi trebuit in comparatie cu melodia.

“Nu stiu cum sa-ti zic, dar picii tai sunt absolut deliciosi! Unde i-ai gasit? Vreau si eu sa inchiriez unul!”

Am zambit. “Da, stiu. Sunt copii de ocazie. Stii tu, parintii se cunosc, suntem veniti impreuna la mare, si asa mai departe. Sunt singura mea alinare de vreo 8 zile incoace. Nu stiu ce m-as face fara ei!”

“Te-am auzit!” imi raspunse Edi in timp ce dansa in continuare cu ceilalti doi.

“Aaa, si am uitat sa zic ca au niste urechi de elefant. Aud absolut tot ce se poate auzi! Sunt incredibili! Si uneori atat de enervanti! Doamne Daomne!” i-am raspuns eu, strambandu-ma la el.

“Si tu care ziceai ca esti o dansatoare proasta!”

“Ce vrei sa spui? Sunt groaznica! Cred ca te-am calcat pe picior de cel putin 6 ori pana acum!”

“Care picior?”

“Ma tachinezi cumva?”

“Eh, poate doar un pic.”

“Tradatorule!” am spus, rupandu-ma de langa el. Stiam ca va veni dupa mine. Si asa a si facut. Baietii pot fi atat de previzibili cateodata! Asa ca ne-am asezat la o masa separata si am inceput sa vorbim… si am vorbit, am ras, am glumit, ne-am zambit si iar am vorbit.

“Faci asta des?” l-am intrebat eu.

“Ce anume? Nu inteleg.”

“Nu stiu, trimiti flori fetelor si toate cele?”

“Nu stiu, de obicei nu prea imi sta in caracter. Dar acum a fost altceva. Ti-am zis.”

“Am inteles.”

“Stii, am impresia ca te cunosc de atata timp! Scuza-ma, sunt atat de dobitoc incat am uitat sa pun cea mai elementara intrebare posibila! Cum te cheama?”

“Pai, nu stiu. Tu cum crezi ca ma cheama?” i-am raspuns eu zambind.

“Ma tachinezi cumva?” mi-a intors el replica, un pic uimit.

“Chiar deloc. Intra putin in joc. Lasa regulile clasice deoparte. Deci?”

“Deci…”

Am ridicat din sprancene curioasa.

“Pe tine te cheama Mara.” Am ramas traznita. Cum dintre toate numele din lume, l-a nimerit fix pe cel pe care il ador cel mai mult?

“Ok, pentru tine, eu de acum inainte sunt Mara. Dar pe tine cum te cheama?”

“Nu stiu, cum ma cheama pe mine?”

“Pe tine te cheama Mihnea.”

“Si ce ai zice tu, Mara, daca te-as saruta eu, acum?”

“Aici si acum?” am intrebat eu, inrosindu-ma.

“Da. Aici si acum.”

“Pai, nu stiu, am mancat peste sii…”

“Ee hai, fii serioasa!” mi-a raspuns el pufnind in ras.

“Glumeam,” i-am raspuns eu razand. “Pai, eu prefer un pic de mister. Si pana la urma, avem nevoie si de o continuare a povestii si in anul urmator, nu crezi?”

“Dar pana la anul mai e mult!...”

“Asta inseamna ca va trebui sa asteptam. Pana una alta, ti-am scris numarul meu de telefon in agenda cand dansai cu Mariuca. Si uite, bratara asta e a ta,” i-am spus, scotandu-mi o bratara de ate de la mana. A luat-o si si-a pus-o imediat pe mana.

“E facuta de tine?”

“In persoana,” i-am raspuns, putin multumita de mine.

“Multumesc!”

“Pe curand, Mihnea!”

“O sa-mi lipsesti, Mara!”

P.s: si tu imi lipsesti mie, Mihnea!

Ovidiu :P

Sincera sa fiu, am stat ceva sa ma gandesc cum ar trebui sa incep post’ul acesta. Parca totusi nu voiam sa fie ceva banal, asa cum am mai spus si inainte. Asa ca am inceput sa scriu fara sa ma mai gandesc prea mult. De obicei, atunci am ideile cele mai geniale. :)) Deci, dupa cum probabil v-ati dat seama, vorbim despre un baiat, un amic, un prieten al meu, Ovidiu. Nici nu stiu cum sa-l numesc sincer. E genul acela de persoana cu care vorbesti foarte rar, cam odata la 2 luni, dar si atunci cand vorbesti, nu scapi mai usor de 2 ore pe putin. Si daca stau bine sa ma gandesc, nici macar nu stiu cand anume l-am cunoscut de fapt. Imi amintesc ca atunci cand aveam vreo 14 ani l-am gasit intr-o fotografie de la Impartasanie, deci, ceva ceva tot era de pe atunci :)). Apoi, imi amintesc ca ma tot loveam de el prin generala, lucru care la vremea aceea trebuie sa recunosc ca nu prea ma deranja avand in vedere ca imi placea putintel de el prin clasa a7a [el nu trebuie sa stie asta, asa ca ssst! :))] iar cand am intrat la liceu, undeva prin clasa a10a am descoperit ca stie chiar sa si vorbeasca! Oaau! Si chiar mai mult de 3 replici! :)) asa ca am facut schimb de id’uri, dar o buna perioada de timp nu cred ca am vorbit. Iar apoi, dintr-o banalitate cred, au inceput discutiile. Apoi pauza. Apoi iar discutii. Apoi iar pauza. Oricum, ideea e ca si de data asta m-am convins ca prima impresie chiar poate fi inlaturata. Ma amuza copilul asta, serios. Daca inainte aveam impresia ca nu poate sa ma suporte, acum sper totusi sa ma fi inselat. De la scoala pana la jucarii, poti vorbi despre orice cu el, cu conditia sa nu-l plictisesti prea tare. [se trage de la zodie, trebuie sa-l intelegeti :P] iar de curand am aflat ca poate fi chiar foarte amuzant sa-l tachinezi:)) o sa ma bata cand o sa citeasca asta, sigur. Tot Ovidiu ramane si pana in ziua de azi singurul baiat care a reusit vreodata sa ma bage cu fata in zapada, in clasa a6a, din cauza faptului ca i s-a parut lui ca stateam prea bine ascunsa dupa usa de la intrarea in scoala [o sa te tin minte pe veci pentru asta!] si tot el ramane cel mai amuzant Inter pe care l-a avut 88’ul:)). [ar fi trebuit sa vedeti meciurile! Pe principiul :”Frate, cine a mutat poarta aia?”:)))] Oricum, una peste alta, nu-mi pare rau ca poate am dat peste un nou prieten. :)) si cum o provocare trebuie intotdeauna respectata, a aparut postul acesta. Din nou, ca si in postul anterior, sper sa fie totusi ceva de capul lui. :)

P.s: Ovidiu: si am ramas si singurul care a jucat in 88 care a nimerit sistemul de ventilatie al salii, incercand sa arunce la poarta!