Oare?

El ii atinse obrazul ingrijorat, cautand neincetat privirea care parca ii dadea energie de cateva luni incoace. Astepta o reactie, oricare ar fi fost aceea, insa ea intarzia cu vehementa sa apara. Ultimele raze ale soarelui se ivira si ele pe obrazul fetei, incalzindu-l si dandu-i o oarecare stralucire. Ea ridica ochii din pamant intr-un final, si, uitandu-se la el, deschise gura sa spuna ceva, dar nu mai apuca. Se apleca si-l saruta pe nerasuflate, apoi se retrase, si, inchizand ochii ofta, ceva mai usurata.
„Deci, chiar esti real. Ce bine.”
„Cum adica „sunt real”? Cris, ce-i cu tine? Nu te mai inteleg. Sunt eu, Luca. Eu! Eu, cel care iti sunt alaturi de atata timp, pe care il strangi in brate in fiecare seara, sub acelasi cer, eu! Ce se intampla cu tine?”
„Oare? Sa fie chiar asa?”
Baiatul o privi nedumerit, nestiind ce sa creada. Se simtea jignit, tradat. Fata se schimbase. Nu mai era zglobie, nu mai fugea dupa fluturi, nu mai zambea din orice tampenie. Parca nu mai era aceasi. Nu mai era ea, fata de care se indragostise. Toate-l dureau, mai ales ca nu avea nici o explicate pentru ele. Toate, si acum asta. Asta? De ce? De ce asta?
„Plangi...”
„Da?” intreba fata, stergandu-si lacrimile. „Oau, nici macar nu realizasem.”
„Sa stii ca ironia nu a fost niciodata punctul tau forte, pitic.”
„A mentionat cineva ceva despre ironie? Nu mai inteleg, Luca. Parca te-ai schimbat. Nu te mai recunosc.”
Luca deschise larg ochii, nevenindu-i sa creada.
„Vrei sa zici ca e vina mea, acum? Cum reusesti mereu sa dai vina pe mine?”
„Vina? Nu e vorba de nici o vina aici. E vorba de mine. De mine si de nesiguranta mea. De nesiguranta mea in persoana ta. Nu inteleg de ce nu pot trece de pragul asta invizibil care ma impiedica sa iti pot spune tot ceea ce simt. Parca cineva-mi taie aripile in momentul in care prind intr-un final curajul sa-ti vorbesc despre asta. Dispari. Dispari cand am nevoie de tine, cand nu ma astept, sau cand pur si simplu nu se intampla nimic. Inevitabil, mi se face dor de tine. Te caut, te caut in disperare, dar nu mai esti. Iar apoi, din neant, reapari. Reapari cu zambetul tau tipic pe buze si te astepti sa o luam de la capat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu, nu e vina ta. E vina mea pentru ca am permis atatea.”
Fata ei se afunda in palme, insa lacrimile refuzara sa mai curga din ochii sai. El o saruta pe par, apoi privi incet spre cer. Nori grei se adunasera deasupra lor, si o picatura ii ateriza brusc pe obraz. Se ridica si pleca de pe banca in tacere, lasandu-i fetei un bilet. Cristina, se ridica si ea incet, nesigura, mult prea ametita pentru a mai vedea ce se intampla in jurul sau si, plecand in directia opusa fara sa-si mai arunce privirea inapoi, il lasa sa fie, la randul sau, luat de vant.

DA.

Frustrare. Iritare. Nervi. Crize. Atac. Oare asta e reteta ideala, spre o viata fara riduri? Mai nou, ne lovim in ziua de azi din ce in ce mai mult de oamenii coplesiti de problemele personale, care nu au cum sa isi exprime frustrarea si tristetea altcumva decat prin diverse atacuri la adresa altora. Stateam ieri si ma gandeam. Ce rezolvi tu, ca persoana, daca deschizi gura si spui in momentul acela ce te doare, urland, in loc sa iei persoana care te deranjeaza intre 4 ochi si sa ii detaliezi problema? Ce castigi? Poate persoanele x sau y, care asista intamplator la rabufnire, nu au nici o treaba cu tine, au si ele problemele lor si clar nu vor sa le mai auda si pe ale tale. Dar de, asa e romanul. El e cel mai important, centrul universului, el trebuie sa fie ascultat atunci cand vrea sa vorbeasca, sa-si exprime naduful, sa tipe, sa urle, sa dea cu pumnul in masa si sa bata cu piciorul in pamant. Incep sa ma satur de asta, sincer. Exista o calitate pe care nu multi o mai au astazi, din pacate. Subtilitate se numeste. Ce sa zic, mai dragut e sa „facem pe superman”si sa ne traim propriul „americandrim”, asa cum zice Puya in melodiile lui, decat sa ii ascultam pe ceilalti si sa invatam sa fim ceva mai toleranti. Si totusi, poate, toleranta nu e tocmai cuvantul cel mai potrivit aici. Cred ca mai repede vorbim despre corectitudine si despre atitudinea ta, ca individ, fata de toti ceilalti, decat de o intoleranta fata de oamenii din jurul tau. Din pacate insa, uite asa ne indreptam incetul cu incetul spre o autodistrugere lenta a caracterului fiecarei persoane. Eu una inca mai sper la o lume mai buna, cu o gandire oarecum mai corecta, mai logica, si mai putin frustrata. Dar oare pentru cat timp? :)

Questions.

When we were 5 they asked us what we wanted to be when we grew up.

Our answers were things like astronaut, president or in my case a princess. When we were ten they asked again. We answered rock star, cowboy, or in my case, a gold medalist. But now that we’ve grown up, they want a serious answer. Well, how about this: WHO THE HELL KNOWS?


This isn’t the time to make hard and fast decisions. This is the time to make mistakes. Take the wrong train and get stuck somewhere, fall in love… a lot, major and philosophy because there’s no way to make a career out of that, change your mind, and change it again because nothing’s permanent. So, make as many mistakes as you can. That way someday when they’ll ask what we want to be, we won’t have to guess. We’ll know.



Orasul si culorile (partea a14a) :)

Am luat perna si i-am aruncat-o in cap.
“Sebi, lenesule, ce faci? Inca mai dormi? Sorin si Alice sunt treji deja de 2 ore.”
El a ridicat capul somnoros din perna, deschizand doar un ochi si uitandu-se la mine nedumerit, intrebandu-ma parca de ce ii rapeam cel mai dulce somn posibil. Imi astepta reactia, cu o oarecare teama zarindu-i-se in ochiul abia deschis. Insa, vazandu-ma cum ma asez pe pat langa el, se intoarse cu spatele si se ghemui la loc in perna din care abia ridicase capul.
“Aaaa, nu! Nu imi intoarce spatele. SEBIIII, NU TE CULCA LA LOC!” am zbierat eu. “Asa deci, ma ignori?”
“Mhm…” raspunse el, de undeva de sub patura.
“Binee”, am spus eu, imbufnata ca un copil de 4 ani. Apoi, ridicandu-ma de pe pat, am apucat patura hotarata si am tras. Reactia a venit imediat, Sebi rostogolindu-se si cazand din pat, exact la picioarele mele.
“MARAAAAAAAAA! De ce dracului ai facut asta?” intreba el, uitandu-se perplex la mine.
I-am zambit.
“Ai zece minute sa cobori la micul dejun – sau ce a mai ramas din el – altfel ramai nemancat.” i-am spus, inchizand usa dupa mine.

“Te amo, the amo, she says to me. I hear the pain in her…”
“Alo!”
“Hei piticot, ce faci?”
“Ah, la naiba, e Bogdan.” m-am gandit eu, enervata. “De ce nu ma mai uit pe ecran inainte sa raspund la telefon?” am continuat. “Uite, si eu pe acasa, ma pregateam sa ies prin oras cu niste prieteni. Tu?”
“Pai, la fel. Ma gandeam ca nu am mai vorbit de mult.”
“Mda, ca o fi vina mea.” am raspuns eu, sarcastica.
L-am simtit imediat cum si-a tinut respiratia, ramanand fara replica.
“Hai, spune ca nu e asa.”
“Mara, nu te-am sunat sa ma cert cu tine. Te las, pentru ca vad ca esti nervoasa. Voiam doar sa vorbesc cu tine, sa vad ce mai faci, atat.”
“Uite ce e, Bogdan, acum daca tot am inceput, o sa iti spun ce am de zis. Nu e vorba numai despre tine, da? Si eu am dreptul sa imi fie dor de tine, sa pot sa te sun atunci cand vreau. Si ce primesc? Un telefon inchis sau la care nu se raspunde, de cele mai multe ori. Dar eu trebuie sa fiu mereu gata atunci cand suni sau vorbim pe mess…”
“Nu e tocmai asa, copile…”
“Ba fix asa e. Adu-ti aminte cum ai reactionat la faza cu Sebi…”
“Aia a fost cu totul altceva.”
“Ba nu, nu e adevarat. Si ziceai de mine ca sunt copil? Asculta-te. Asculta-te, si cand o sa te intelegi, poate o sa te hotarasti sa te si maturizezi. Atunci o sa iti mai raspund si eu la telefon.” i-am spus, cu lacrimi in ochi.
“Hei Ruzo, ce ai avut cu saracul telefon?” ma intreba Sebi, vazandu-ma cum l-am aruncat in celalalt colt al camerei, nervoasa. “Mara?” intreba el, apropiindu-se de mine si luandu-ma in brate. “De ce plangi?”

Orasul si culorile (partea a13a) :)

M-am uitat la el uimita, parca nevenindu-mi sa cred ca ceea ce spusese era chiar adevarat. Dan?! Nu, nu putea fi adevarat. Mintea mea refuza sa conceapa. Nu ne mai vazusem de 12 ani, chiar nu avea cum sa ma recunoasca. Si totusi, acum ca imi daduse explicatia pe care nu apucasem insa sa o cer, parca – parca figura aceea nu imi mai era atat de greu de localizat ca inainte. Am clipit totusi buimaca si nu am reusit decat sa ingan:
“Dan? Adica, Dan?! Dumnezeule, a trecut atata timp… Dar cum? Cum m-ai recunoscut?”
Zambi, uitandu-se triumfator la mine. Doamne, ce zambet! Am clipit din nou, simtind cum ma inrosesc pana in varful urechilor. “Haide Mara, ce e cu tine? Revino pe pamant!” mi-am zis. Am ridicat ochii si i-am zambit si eu, insa rezultatul a fost o grimasa atat de ciudata incat nu numai ca l-a facut pe el sa zambeasca si mai plin de sine, dar care l-a mai facut si pe Tudor sa rada de mine. Aaah, am uitat complet de el, rusine mie.
“Inainte sa mai apuci sa spui ceva, el e Tudor, unul din prietenii mei cei mai buni.” i-am spus eu pe nerasuflate. “ Si cred ca imi datorezi un tricou, pata asta nu o sa mai iasa in vecii vecilor!”
“Imi pare bine de cunostinta. Bai, deci nu pot sa cred ca am dat de tine. Chiar ma gandeam zilele astea si nu aveam nici o idee unde sau cum ar trebui sa te caut. As vrea sa mai stam de vorba, a trecut atata timp de cand nu ti-am mai auzit glasciorul cristalin, dar sunt extrem de pe fuga. Trebuia sa ma intalnesc cu fratele meu acum o ora. Esti libera vineri seara?”
M-am strambat, vazandu-l ca se grabeste atat de tare.
“Da, cred.” am raspuns, ridicand din umeri.
“Atunci ramane sa ne vedem. Aici, la ora 7?”
“Ideal. Abia astept.”
“Si eu. O sa aduc inalbitorul.”
Zambi. I-am zambit si eu putin mai increzatoare. Apoi, urmatorul lucru, se intoarse pe calcaie si o rupse la fuga spre gura de metrou.


“Can we pretend that airplanes in the night’s sky like shooting stars?
I could really use a wish right now, a wish right…”
“ALOO! Da. Sebiii? Haide Sebi, doar nu m-ai sunat ca sa nu vorbesti. Iti inchid sa stii.”
“Nu nuu, nu face asta. Maraaa! De cand nu am mai vorbit cu tine. Mi-e dor de tine! Ce mai faci?”
“Pai…”
“Nici un pai. Defapt, lasa asta. Mai bine raspunde-mi la alta intrebare. Ce faci vineri seara?”
“Cum adica ce fac vineri seara…? Doar nu…”
“Ooo, ba daaa. Vin in Bucuresti. Din nou.”
“Oooh, nu pot sa cred. Ge-ni-al!!!”
“DAAR, exista o problema.”
“Ascult.”
“Nu am unde sa dorm.”
M-a bufnit rasul, efectiv.
“Haide mai Sebi, asa de rau ai ajuns?”
“De asta am nevoie de ajutorul tau.”
“Biine, dar doar de data asta. Ai noroc ca ai mei pleaca in weekend la munte. Altfel te si vedeam dormind prin gara.”
“Multumesc Maraa! Esti o dulce. Dar mai exista o problema.”
“Oof Sebiii, iti intinde omul un deget si tu ii iei ambele maini si degetul mic de la piciorul stang. Ce mai e?”
“Nu o sa fiu singur. Mai vine si Sorin cu mine.”
“Sorin? Oh, cred ca e ok. O sa o chem pe Alice, ca sa nu fiu singura fata. Pai bine atunci, atunci vorbim vineri dimineata. E ok asa?”
“Perfect. Ramane stabilit. Te pup, Ruza!”
“Si eu, si eu, de 3 ori si eu!”


“BABILONIAAAA!”
“Oooh, Dumnezeule, telefonul asta se mai opreste din sunat vreodata? Uh, ia uite, un mesaj. Ah, uite, inca unul. Inca unul? Baaai, ce aveti cu mine? Mai usor, nu sunt centrala. Hei, ia uite, e de la Bogdan. “Piticoot drag, mi-e dor de tine. Ce-ai zice sa ne vedem vineri seara?” Am zambit pe sub mustati. Si-a amintit ca traiesc, scumpul de el. Lasa ca o sa vada cum e sa nu raspunzi cu zilele. Iiiii, mesaj de la Mihai! Ce dragut. Aah, nu pot sa cred. Vine in Bucuresti! Ie ie ieee! NEEXT. Aaa, hei, e Anto. Ce tare, mergem la Luca? Super. 20 de minute. CEEE? Doar 20 de minute? Ma duc sa ma imbraaaac!!”
“Babiloni…”
“Babilo-mata! Inca unul? Innebunesc. Vaaai, David! Am si uitat ca se intoarce. Ce bineee, inseamna ca o sa primesc cadouri. Dar stai asa. Vineri. Vineri?! Ooh, nu, tot vineri? Cum o sa fac eu sa fiu in 5 locuri in acelasi timp?

Orasul si culorile (partea a12a) :)

“Mara! MARAAA!”
Fata se intoarse uimita, nerecunoscand vocea care i se adresa. Da, de ea trebuia sa fie vorba, doar persoana o strigase clar pe nume. Se uita in stanga si in dreapta nestiind ce sa creada, pana cand il vazu. Un zambet interminabil i se asternu imediat pe fata. Tudor, inalt si putin creol, cu ochii negrii si parul ca taciunele ii facea cu mana fericit de pe cealalta parte a trecerii de pietoni. Isi incrucisa bratele si astepta ca baiatul sa traverseze si sa ajunga langa ea. Cand intr-un final se aflara fata in fata, Mara se ridica pe varfuri si se atarna ca o maimuta de gatul sau.
“Tuudor, a trecut atata timp! Nu-mi vine sa cred! Parca ieri plecai pe meleaguri straine sa se mai bucure si alte fete de tine, nu numai noi. Cum e in Olanda? Tell me everything!” se impacienta ea.
“Amuzant, vad ca desi a trecut ceva timp, ai ramas exact la fel. Totusi, parca ti s-a mai ingrosat putin vocea…”
“Haine bai, nu ma mai tachinaa, nu esti amuzant.” ii raspunse fata razand. “Nu mi-ai raspuns la intrebare,” continua ea, ridicand din sprancene. “Tudor? De ce te uiti asa la mine?”
“Mara? Unde iti e parul?” spuse acesta trecandu-si mana prin parul scurt si negru al fetei. Ea se imbujora instantaneu, lasandu-si ochii in pamant. Da, aparent el nu stia de incercarea sa de schimbare a imaginii care o lasase cu un par scurt si negru spre deosebire de pleata lunga si satena pe care o avea inainte sip e care implicit, o stia si baiatul. Tudor astepta linistit pana cand fata ridica ochii si recunoscu pe sub mustati.
“Am avut nevoie de o schimbare.”
“Esti ok?”
“Conteaza?”
“Pentru mine, da.”
“Uite ce e, eu zic sa lasam subiectul “eu” pentru data viitoare cand o sa ne mai intalnim, sau mai bine zis, cand o sa vin eu la tine in Olanda. Pana una alta, inca nu mi-ai raspuns la intrebari.:D”
“Pai, de unde sa incep? Facultatea e super, e exact ceea ce mi-am dorit…”
Mara se pierdu printre ganduri in timp ce Tudor continua sa povesteasca despre verzi si uscate, emotionat ca avea cu cine sa impartaseasca aceste lucruri atat de banale dar atat de importante pentru el. Zambea si povestea cu pasiune, parca neobservand ca fata nu il asculta cu atentie. Cateva aprobari sau onomatopee spuse la momentul potrivil erau fix camuflajul de care ea avea nevoie. Reveria ii fu insa brusc intrerupta de un trecator grabit ce dadu din coate un pic cam prea tare pentru a isi face loc prin multime.
“Aaaah, multumesc pentru sucul de visine aruncat pe tricoul meu alb!” urla ea furioasa catre cel ce tocmai o impinsese. “Sper sa iti stea in gat pateul, fraiere!” continua ea, imbufnata.
Baiatul se intoarse, vadit uimit de inversunarea fetei. Se apropie de ea timid si, vazand imensa pata visinie de pe tricoul ei intreba: “E vina mea?”
“Hell yeah, poate ar trebui sa mai vezi si pe unde mergi din cand in cand!!” ii tranti Mara replica in fata in timp ce se indeparta, luandu-l pe Tudor de brat.
“Hei, stai putin.”
“Ce faci?” intreba ea speriata. Mana strainului o prinsese strans pe a ei.
“Mara?” intreba el, ridicand din sprancene.
“Ne cunoastem?” intreba ea uimita. Se uita in sus la el, incruntandu-se si incercand sa isi aminteasca unde mai zarise acel chip. Inalt, saten, cu parul putin zburlit, ochi caprui si gropite. Unde mai vazuse figura aceasta?
Zambetul de pe fata baiatului straluci insa triumfator.
“Da. Am fost colegi la gradinita. Eu sunt Dan.”

Orasul si culorile (partea a11a) :)

Mara ridică nasul din pernă, morocanoasă. Deschise ochii şi işi dădu părul la o parte din faţa nedormită, încercând din răsputeri să realizeze cât era ceasul. Aprinse lampa şi se ridică buimacă din pat, căutându-l. Pe birou, sub birou, pe pat, sub pat, în ghiozdan, oare unde putea să fie telefonul ăla?
“Gata, asta e. Trebuie, şi subliniez, TREBUIE, să îmi cumpăr un ceas de perete zilele astea. Aşa nu se mai poate. E deja a3a noapte când sunt nevoită să ies din camera ca să văd ce oră este,” se gândi fata în timp ce se indrepta agale spre baie. Ajunse apoi la bucătarie unde aprinse lumina şi privi ceasul imens de pe perete. Arăta o ora undeva intre 2:30 si 3 dimineaţa, nici ea nu era sigură. De când parinţii ei plecaseră peste mari şi ţări, avea din ce în ce mai multe probleme cu somnul. Abia dacă mai dormea nopţile, şi asta nu din cauza că petrecea sau ieşea în oraş cu prietenii ci pur şi simplu pentru că nu mai avea somn. Unii ar fi zis că e de la sesiune. Mara atunci dădea din cap cu inţelepciune şi le răspundea tuturor că aşa e, cu un zâmbet slab în colţul gurii. Dar numai ea ştia cruntul adevăr. Adevărul era că nu mai trăsese un zambet adevărat de vreo câteva zile. Şi ce să mai vorbim despre un râs sănătos? Complet inutil! Faţa i se lumină totuşi atunci când se gândi la figurile vecinilor exasperaţi de sunetul găurii în perete pe care va fi nevoită să o dea pentru a îşi pune noul ceas la ea în cameră. Cine ştie? Poate dărâma tot blocul.
“Ar merge un pahar de lapte.” spuse ea îndreptându-se agale spre frigider. Scoase cutia dar renunţă la a îşi mai turna în pahar, rezumându-se la a bea direct din cutie. “Ce pot să fac acum? Oricum nu mai pot să adorm la loc. Shit, ce mai viaţă! Poate reuşesc mâine să îl conving pe Bogdan să vină să mă ajute cu gaura aia din perete. Ah, nu, stai. Bogdan incă nu vorbeşte cu mine…”
Faţa i se lăsă în pământ iar gura de lapte ce fusese inghiţită cu doar câteva secunde în urmă refuza acum cu vehemenţă să mai coboare în stomac. Da. Aşa era. Bogdan încă nu vorbea cu ea. Şi la urma urmei, fata nici măcar nu inţelegea de ce. Totul era aşa de confuz. Pe de o parte, da, îl plăcea pe Sebi, dar Sebi era pur şi simplu prietenul acela care îi era întotdeauna alături indiferent de ce s-ar fi întâmplat sau de situaţiile în care s-ar fi aflat. Şi pe de altă parte, ea şi cu Bogdan nici măcar nu erau împreună. Ok, înţelegea că înseamnă ceva pentru el, dar din moment ce nu îi arătase niciodată concret ce anume simţea pentru ea, nici ea nu putea sta pe loc atâta timp aşteptând, nu?
“Ooof, pe cine încerc eu să conving? Mara, ascultă-te puţin. Tu realizezi măcar ce spui?” îşi spuse ea, exasperată de propriile gânduri. ”Şi dacă m-aş duce să îi cer iertare? Stai puţin. Iertare? EU?!! Pentru ce? Nu am greşit cu nimic. Nu. De data asta nu o să mişc în front. Am zis!” hotărî ea. “Şi totuşi, mi-e dor să vorbesc cu el şi să fiu permanent tachinată că sunt mai mică de înălţime sau că spun numai tâmpenii. Ah, unde dracu’ e telefonul ăla?” se agită fata. “Uhm, logic, numai în blugi nu mi-a trecut prin cap să mă uit. D’oh!” îşi dădu ea ochii peste cap, amuzată. “Hmm, dar stai, nu, nu pot să îi dau mesaj acum, aş fi prea deplasată…” îşi spuse, oprindu-se cu mobilul în mână. Se sperie însă îngrozitor şi îl aruncă pe pat în momentul în care acesta începu să vibreze şi să sune, în ciuda orei înaintate din noapte. Fata se apropie speriată de el şi se uită pe ecran. “One message received”. “Cine Doamne iartă-mă dă mesaje la ora asta?” Îl deschise curioasă şi citi: “Ştiu că probabil dormi şi că nu vei vedea mesajul ăsta decât dimineaţa poate, dar mi-e frică de faptul că, dacă nu îl dau acum, mâine nu voi mai avea curajul. Nu, nici eu nu pot să dorm. Şi da. Şi mie îmi e dor de tine. Noapte bună. Vorbim maine, pitic. Şi îmi pare rău.”
Mara rămase perplexa, uitându-se la mesaj, recitindu-l din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou. Zâmbi pentru prima oară din tot sufletul în ultima săptămână şi, punând telefonul la ureche, spune:
“Hei, Dana! Cum? Dormeai? Lasă somnul. Irina e cu tine? Bun, perfect. Auziţi? Voi credeţi că există telepatie?”

Prietenul numarul... ?

… poate ca nu reusesti intotdeauna sa fii ceea ce ei isi doresc sa fii. Nici nu ai avea cum. Dar, stii cum e, intotdeauna vor exista persoane care te vor iubi sau macar vor tine la tine intr-o oarecare masura. Sunt persoane la care nu te astepti, care rasar in viata ta cand te astepti mai putin sau fix cand ai nevoie de ele, oferindu-ti un zambet, o privire, o mana intinsa atunci cand esti prea distrusa ca sa te mai aduni de pe jos si un ras din tot sufletul cand simti nevoia sa zambesti oarecum printre lacrimi. Putem deci, avea ceva de genul acesta:
Prietenul numarul 1: este prietenul care ti-a fost intotdeauna alaturi, care te cunoaste de cand lumea si pamantul si care stie dupa voce cand nu ai chef de el, esti suparata, te uiti la un film si vrei sa fii lasata in pace sau ai nevoie de cineva cu care sa vorbesti. Este prietenul care iti spune ca ai cel putin 6 moduri diferite de a zambi, in functie de dispozitia in care te aflii si de situatia in care esti pusa. Este prietenul care a fost in stare sa te accepte din nou ca prietena atunci cand tu i-ai ranit orgoliul masculin, refuzandu-l si spunandu-i ca “vrei doar sa fiti prieteni in continuare”. Este prietenul dupa care stii ca vei plange atunci cand va pleca. Este prietenul fara de care, chiar daca suna ciudat, nu ti-ai putea imagina viata ta normala. 
Prietenul numarul 2: este prietenul acela la care ai tinut mai mult decat ai fi crezut ca e posibil. Este prietenul care a aparut fix cand aveai nevoie de el si tocmai de asta ti-a devenit incetul cu incetul atat de indispensabil. Prietenul pentru care credeai ca ai putea muta si muntii din loc, caruia credeai ca ai putea sa ii spui 1000 de nimicuri in 100 de cuvinte fara a te ingrijora ca l-ai putea plictisi sau enerva. Este prietenul cate iti lua apararea cand aveai nevoie, pe care te puteai baza oricand, sau care te ajuta si te asculta indiferent de situatie, te facea sa razi chiar si atunci cand nu voiai si te putea face sa atingi norii indiferent cat de mica erai. Asta insa pana cand, intr-o zi, prietenul se hotaraste sa plece. De ce? Nu stii, si probabil nu vei afla niciodata. Dar, dupa un timp nici macar nu mai vrei sa aflii. Inchizi ochii, inspiri adanc, apoi ii deschizi din nou. Realizezi, dupa socul de rigoare ca nu este chiar asa de rau, ca nu a meritat oarecum sa plangi si ca viata te taraste dupa ea inainte indiferent ca tie iti place sau nu. Asa ca, da, te ridici, te scuturi de praf, si pleci mai departe.
Pe drumul tau, nu dupa mult timp, il vei intalni pe prietenul numarul 3. El te va intampina cu un zambet amuzat de freza ta ciufulita si de fata ta lipsita de chef, tocmai iesita din hibernare, insa nu iti va spune nimic initial. Te va examina de la distanta pana cand, intr-un final, va gasi oportunitatea sa iti vorbeasca. Si chiar o va face. Incet incet iti va deveni din ce in ce mai simpatic, insa, din pacate pentru el, va fi aproape permanent in umbra prietenului numarul 2. Asa ca, vrei - nu vrei, vei incerca sa nu-l ranesti. El se va bosumfla, e drept, dar, dupa o perioada de timp, veti redeveni prieteni buni. Din nou, este prietenul care va fi in stare sa isi calce oarecum pe orgoliu si sa te vada din nou ca pe prietena lui, chiar daca sa zicem ca la un moment dat ai fost un pic (mai mult) nesimtita cu el.
Prietenul numarul 4: ei bine, prietenul numarul 4 nu e tocmai un prieten. Este doar un amic care s-a nimerit a fi acolo cand ai avut nevoie de el. Dar care, din pacate, nu ramane decat un amic.
Prietenul numarul 5: hmm, prietenul acesta este oarecum complicat. Este prietenul acela care ar fi in stare sa strice tot ce ati avut pana atunci pentru un impuls de moment si care chiar va face acest lucru doar pentru ca asta simte atunci. Este prietenul acela care este sincer cu tine insa ii este teama ca ar putea sa te raneasca fiind sincer cu tine tot timpul. Este prietenul pentru care esti constienta ca ai fi in stare sa te lupti dar in acelasi timp esti si mai constienta ca nu vei putea lupta niciodata de una singura cu morile de vant si ca ai nevoie si de ajutorul lui. Este prietenul acela de care te vei bucura permanent ca il vei vedea si a carei simpla prezenta te va face sa te simti mai bine. Din nou, este un prieten fara a carei prezenta nu ti-ai putea imagina viata ta aproape normala.
Si in final, am ajuns la prietenul numarul 6. Prietenul numarul 6 este sau va/poate deveni unul dintre cei mai buni prieteni ai tai, desi initial nu aveati nici o tangenta. Este prietenul acela care te face sa zambesti cand iti e greu si sa razi din tot sufletul atunci cand se pune pe sotii. Tot el iti va spune ca ai 8 nu 6 moduri diferite de a zambi si te va tachina sau mai pe romaneste, va face misto de tine cu fiecare ocazie pe care o va prinde. Este cel pe care il vei stresa chiar si fara sa vrei sa il stresezi, insa pe el nu il va deranja acest lucru, sau cel putin nu iti va spune sau arata niciodata chestia asta. Este prietenul acela caruia, chiar daca 91,5% din discutiile voastre sunt numai din randul glumelor, simti totusi ca ii poti spune orice, daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva. Este prietenul acela care va disparea cand iti va fi lumea mai draga, de care nu vei mai auzi nimic cu lunile, dar atunci cand va reveni, va fi ca si cand nu ar fi fost fost plecat deloc. Veti rade si veti glumi impreuna. Poate suna ca un cliseu, dar nu e. Dar de multe ori va fi sau deja este pur si simplu persoana potrivita la momentul potrivit.
P.S: Tu in care categorie crezi ca te incadrezi?

Oraşul şi culorile (Partea a10a) :)

Soarele ieşi timid dintre nori, încălzindu-i faţa Marei, dându-i brusc senzaţia că cineva tocmai îi schimbase bateriile descărcate cu unele noi. Bucuroasă, fata începu să alerge ca un copil de 5 ani prin parcul aglomerat, ţopăind de colo-colo, sub privirile curioase ale atâtor oameni. Se întoarse şi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii albi, şi îl căută din priviri prin marea de străini. Apoi, nevăzându-l, se îngrijoră şi începu să se uite plină de speranţă în stânga şi în dreapta, aşteptându-l să apară iar din cine ştie ce loc, aşa cum îi făcuse de fapt toată ziua.
“Uuuf, mereu îmi face asta.” se văită ea. “Gata, asta e, în seara asta doarme pe preş. Ai auzit, Sebi? Am zis că dormi pe preeeş!”
“Nu ai face asta. Nu?” întrebă băiatul plin de speranţă, apărând chiar în spatele ei şi clipind galeş. Fata se întoarse şi îi răspunse, încrucişâdu-şi braţele.
“Ce e? Crezi că dacă faci ochişorii ăia, o să te iert? Doar nu crezi că o să funcţioneze? Eee! Drept cine mă iei? Eu nu…”
“Păi, nu aşa ar trebui? Cam ăsta era planul, da…”
“Nu funcţionează, îmi pare rău. Ar trebui să găseşti ceva mai bun, adică uite...”
“Dumnezeule, Mara, tu te opreşti vreodată din vorbit? M-ai înnebunit!!”
“Hmm, doar atunci când dorm, cred.”
Băiatul se încruntă. Ea zâmbi strengăreşte şi se îndepărtă fugind de el, spunând: “Hai Sebiii, nu fii molâu, prinde-măăăă!”
El rămase însă pe loc, uimit de sentimenul de copilărie pe care Mara îl emana. Era ceva despre ea, nu ştia ce, care îi plăcea extrem de mult. Avea totuşi impresia că trebuia să o protejeze cumva, să aibă grijă de ea, şi brusc, noua observaţie îl copleşi. Zâmbi văzând cum o pală de vânt îi învolbură părul şi îi umflă puţin fusta, făcând-o pe fată să şi-o ţină cu ambele mâini, râzând. Apoi, profitând de momentul ei de neatenţie, se repezi la ea şi o luă pe sus, exact atunci când ea începea să dea din picioare, nemulţumită.
“Nu e coreeect, lasă-mă jooos!!
“La la laa, nu te auuud!”
“Sebiiii, LASĂ-MĂ JOOS!!” îi urlă fata în ureche.
“Ştii că o să te ignor, nu-i aşa?” Ea dădu din cap în semn de aprobare, zâmbind descurajată. “Păi, şi atunci, de ce mai urlii ca scăpată de la zoo?”
“Eh, îmi încercam şi eu norocul,” ridică Mara din umeri.
“Închide ochii!” îi ordonă acesta. Ea îi făcu pe plac ascultătoare şi, în câteva secunde simţi cum ceva straniu se întampla. Era un sentiment foarte ciudat, ca şi cum ar fi plutit, vântul învolburându-i din nou părul scurt şi ciufulit.
“Ne învârtim?” întrebă ea curioasă.
“Nu ştiu, tu ce crezi? Ah, drace, am ameţit. Ooo, nuu!”
Brusc, senzaţia de plutire fu înlocuită de una ceva mai dureroasă decât s-ar fi aşteptat probabil, amândoi. Mara deschise ochii speriată, fără să stie ce se întâmplă şi că, de fapt, şi altcineva o mai privea, nu numai Sebi. Cât despre ei, ei bine, erau întinşi pe iarbă, amândoi buimaciţi de căzătură.
“Aah, Sebii, nu pot să cred că ai căzut peste mine!!! Parcă eşti un buldozer, zău! Mă striveşti!!”
“Hei, nu e corect, trişezi. Cine ţi-a dat voie să deschizi ochii? Închide-i imediat la loc. E un ordin, soldat!”
“Biine, bine, dacă asta te face să taci! Şi dă-te de pe mine!” protestă fata, însă închise totuşi ochii. Nu avea nici cea mai vagă idee la ce ar fi trebuit să se întâmple, dar, având în vedere că era vorba despre Sebi, orice se putea întâmpla. Şi apoi, dintr-o dată, în urma unei mişcări line, îi simţi respiraţia foarte aproape de faţa ei. Deschise un ochi şi asteptă curioasă, când…
“Ah, drăguţ moment ţi-ai găsit, oricine ai fi!” spuse ea râzând şi scotându-şi cu greu telefonul din buzunar. “Hei, e un mesaj.” Îl deschise repede, voioasă, şi citi: “Acum am înţeles. Nu pot să cred că m-am străduit atât să îmi dau seama ce fel de fată eşti. Eşti la fel ca toate celelalte. Şi eu care am crezut în tine. Te-am crezut specială. Să îmi spui cum sărută.”
Mara încremeni, lacrimile năvălindu-i încet în ochii atât de plini de fericire până atunci. Era Bogdan.

Oraşul şi culorile (Partea a9a) :)

”Soare! În sfârşit, soare!”
Mara inspiră aerul proaspăt de primăvară şi simţi cum o undă de fericire îi invadează corpul. Se simţi revitalizată de-a dreptul, plină de energie şi mai capabilă să mute munţii din loc decât fusese în ultimul timp. Îşi scosese ghipsul de ceva vreme, însă nu fusese în stare să meargă în primă fază din cauză urmei de durere ce îi rămăsese atunci când păsea. Dar, cum trecuseră câteva luni bune de la mica ei întâlnire cu ”admiratorul său secret”, putem spune deci că acum alerga singură, de nebună prin parc. Telefonul începu să vibreze din nou de undeva din buzunarele fetei, spre disperarea acesteia, care îl scoase la lumină şi răspunse:
“Da, Sebi, scuză-mi nesimţirea dar voi întarzia. Da, ştiu că nu cunoşti pe nimeni, dar ajung cât de repede pot! E, hai, nu fii jidan, că altfel nu mai vin după tine!” îl ameninţă fata, închizându-i telefonul în nas. Sebi, prieten bun cu Mara deşi nu se cunoscuseră de fapt niciodată, sosise pentru prima oară de când vorbeau, în Bucureşti, spre încântarea ei. O mai ameninţase el de câteva ori cu prezenţa, dar de fiecare dată intervenise ceva. Acum, în schimb, băiatul aştepta nerăbdător pe peronul Gării de Nord, iar ea nici măcar nu ajunsese la metrou. Îl văzu totuşi la orizont şi mări şi mai tare pasul, alergând de-a binelea acum. Coborî în fugă scările, compostă, şi se rezemă impacientată cu spatele de perete, aşteptând trenul. 10 minute mai târziu, era în gară. Alergă într-un suflet spre tabela ce anunţa sosirile, şi, cu ochii la ea, îşi scoase din nou telefonul din buzunar, exact în momentul în care acesta începea să sune.
“DA SEBIII, unde eeeeşti?!!”
“Uşurel Ruzo, nu mai urla că sunt aici!”
Avu loc o mişcare foarte ciudată. Surprinsă, Mara făcu o întoarcere de 180 de grade tocmai în momentul în care Sebi se apleca după bagaj. Rezultatul fu unul pe cât de amuzant, pe atât de dureros si de previzibil pentru amândoi: dădură cap în cap, dezechilibrându-se reciproc. După momentul de perplexitate, Sebi se îndreptă şi spuse râzând şi ţinându-şi mâna pe frunte:
“Trebuia să mă aştept la ceva de genul din partea ta piticot, nici nu ştiu de ce mă mai mir, sincer. Sau, dacă stau bine să mă gândesc, ba da, stiu de ce mă mir. Nu mă aşteptam să fii chiar atât de pitică…” :)

Way of living. :D

“Stii ce ar trebui sa faci tu astazi? Sa RAZI! Da, sa razi! Sa razi ca ti-a picat pasta de dinti pe piele si tricou. Sa razi ca ti-a plecat troleul din fata, sa razi ca ai oboist degeaba fugind dupa el, sa razi ca soferul era nervos.
Ar trebui sa ADMIRI! Nu in fiecare zi razi in fata ghinioanelor de dimineata, right? So, admira-te pentru atitudinea ta foarte joviala de mai inainte. Admira apoi soarele somnoros si toate fetele adormite ce apar pe parcurs in statie. Unii sunt in intarziere, altii prea punctuali, unii merg in aceasi directie cu tine, altii vor cobori la gara, unii iti vor zambi, altii nici nu or sa te observe. Tu admira-i! Habar nu ai cati te-au admirat pe tine de cand ai primit viza spre lumea asta si pana azi.
Nu uita sa SCANEZI. Atentie, necesita subtilitate. Nu sunt admine privirile insistente. Scaneaza cu stil. Pastreaza doar ce-ti place.
IMBRATISEAZA! Pune toate trairile tale, toate gandurile bune, toata dragostea intr-o imbratisare. Nu te feri sa le dai mai departe. Se impregneaza in tricoul persoanei pe care o iei in brate si implicit in corpul ei. La randul ei, persoana X are trairi, ganduri, dragoste. Se adauga toata dragostea, gandurile si trairile tale expediate anterior. De rezultat se bucura urmatoarea persoana imbratisata. Sau urmatoarea persoana care-i poarta tricoul persoanei X. Te-am zapacit? Tot e pe trend chestia asta cu imprumutatul hainelor. La fete, in special. Ideea e sa imbratisezi. E un ciclu continuu.
ASCULTA. Trage cu urechea. O sa vezi ca zilnic aflii o multime de chestii de care, mai devreme sau mai tarziu, maine sau niciodata, te vei lovi. Unii or sa te surprinda prin ce spun. Poate nici nu iti imaginai ca au un mod atat de intens de a privi viata si ii credeai altfel. Desigur, altii te vor surprinde in alt sens, cu judecata lor limitata. Din nou, pastreaza doar ce iti place.
CITESTE! Citeste ce ai tu chef, nu ce ti se impune. Citeste cand ai tu pofta, nu cand au ei. Cartile cerute la scoala n-or sa te intereseze si nici initieze, asa cum se pretinde. Citeste ce ii place mintii tale, ce iti striga firea. Tot ce stiu, stiu din literatura universala, proprie experienta si explorare. Nici tu nu ar trebui sa citesti obligat, nici copilul tau, nici copilul copilului tau.
MISCA-TE! Alearga, corpul tau te va iubi pentru asta. Sau danseaza. Stii senzatia de oboseala cauzata de dans? E pentru ca si inima ta danseaza in interior. Si inima inimii tale danseaza in inima ta. Si tot asa. Deci, practic, n-ai cum sa dansezi singur niciodata. O sa fie mereu o mie de inimi interne care danseaza cu tine. Corpul tau e un club. Si stii cat de viu iti simti pulsul dupa ce dansezi, da? Te-ai ticnit daca crezi ca numai o inima provoaca bum – bumul ala. E, de fapt, basul inimii inimii inimii inimii tale. That explains everything. ;)
COLOREAZA! Coloreaza-ti peretii, draperiile, pielea, timpul. Monotonia e monotona. Nu-ti fie teama de schimbari. Oamenii adevarati zambesc oamenilor colorati.
MANANCA. Nu te prosti cu toate dietele posibile. Hraneste-te. Corpul tau trebuie sa reziste tuturor situatiilor in care il pui. Ai dreptul sa mananci ciocolata. La fel cum ai dreptul sa te misti. Pastreaza mereu un echilibru!
EXPRIMA-TE. Scrie, povesteste, suna. Nu uita sa te eliberezi. Spune ce simti fara sa te rusinezi de opinia ta. Esti o persoana cu multe calitati, ai incredere in tine!
IUBESTE. Iubeste cu toate cele o mie de inimi. Nici nu ai idee cata lume te iubeste pe ascuns, asa ca lasa-te iubit sau iubita.
EXPLOREAZA. Nu-ti fie teama de necunoscut. Cand descoperi melodii, lucruri, carti, oameni, locuri noi, senzatia-i unica.
Mergi la concerte.
CANTA!!
FII IMPASIBILA in fata barfelor. Semi – oamenii or sa-ti analizeze gesturile, hainele, faptele, viata, foarte des. Si asta inseamna ca semi – vietile lor nu ajung la un nivel sufficient de roz, verde, albastru sau orice alta culoare iti doresti, pentru a fi traite la intensitate maxima, cum e viata ta. Or sa ramana intotdeauna la stadiul de “semi”. Si vor stationa, tu vei evolua.
JOACA ROLURI. Nu uita, in final, sa te intorci la tine.
MULTUMESTE. Multumeste pentru ca ai, multumeste pentru ca esti!
VISEAZA!
FII RECEPTIVA la nou. Da, uita-te putin la mine. Da, esti cel mai frumos om pe care l-am vazut in ultimul timp.
ASUMA-TI riscuri!
INVATA! Invata sa razi, admire, scanezi, imbratisezi, asculti, citesti, misti, colorezi, exprimi, iubesti, explorezi, canti, joci, multumesti, visezi cat mai des!

P.s: Nu am nici cea mai vaga idee cine a scris articolul, despre ea, pentru ca da, este o ea,(asta e tot ce stiu) ci pot doar sa ii multumesc, pentru ca, intr-un fel, a pus pe hartie tot modul meu de a gandi si de a actiona. Pe scurt, ca mi-a facut, si poate nu numai mie, un motto de viata. Multumesc!

Orasul si culorile (partea a8a) :)

“Pentru moment, abonatul Vodafone nu poate fi contac…” “MAMICA TA de casuta vocala!” urla Bogdan in telefon. “Deci nu mai suport, jur!” se gandi el, speriat. Era in statia de tramvai in care el si Mara obisnuiau sa se vada in fiecare dimineata pentru a merge la cursuri, si, din nou, asa cum se intamplase si in ultimele cateva zile, fata nu aparuse. “Nu mai pot sta, iarasi o sa intarzii la facultate daca o mai astept. Oh, super! Another day, another no show…” isi spuse el, scotandu-si castile din ghiozdan.
“Bogdan, hei, Bogdaaan!” se auzi cineva strigandu-l. Baiatul se intoarse si raspunse:
“Ah, in sfarsit, unde ai fost atata timp? Am fost ingrij… ce dracu’ ai patit?” Ramase transit la vederea ei. Fata abia mergea, sprijinindu-se intr-o pereche de carnje din cauza piciorului ce se afla in ghips si avea o vanataie enorma pe tampla dreapta. “Cine ti-a facut asta?”
“Iti dai seama ca daca as fi stiut, acum nu mai erau vii, nu?” ii raspunse Mara, razand. “S-a intamplat in seara aia in care vorbeam cu tine la telefon si mergeam pe strada, stii tu, dup ace am mers sa il vedem pe Andrei . Pe unul din telefoane l-au calcat in picioare in graba lor de a ma jefui, pe celalalt mi l-au furat, piciorul este in ghips din cauza ca m-au calcat pe glezna ca sa nu pot fugi, iar lovitura din tampla a fost ca sa ma puna la pamant dintr-o data. Urmatorul lucru pe care mi-l mai amintesc a fost ca m-am trezit in spital. Nu ti-a zis Andrei nimic?”
“Ce sa imi spuna? Aaa, si de asta nu raspundeai tu la telefon? Sau nu puteam eu sa dau de tine?”
“Da. Exact. Iar cu Andrei, eu am fost colega de salon cat am stat in spital. A fost chiar amuzant.”
“Ticalosul, nu mi-a spus nimic.” se rasti Bogdan pe sub mustati.
“Pai, da. A facut asta pentru ca eu l-am rugat. Nu am vrut sa te ingrijorezi, era ultimul lucru de care mai aveam nevoie, sincer…”
“Dar…”
“Dar sunt ok si asta e tot ce mai conteaza,” spuse ea, imbratisandu-l.
“Mi-am facut griji pentru tine, piciule. Uite-te la tine, cum sa nu te atace cand esti atat de micuta? Mi-a fost dor de tine, serios.” Mara se inrosi si privi in pamant, incepand sa mearga din nou, incet, spre facultate. Vazand-o cum se chinuie, Bogdan se repezi la ea si ii insfaca ghiozdanul. “Si, incepand de astazi, domnisoara nu mai are voie sa poarte ghiozdan. Este prea greu pentru ea. O sa ma ocup eu de asta.” Fata ii intinse povara fara a spune nimic, realizand ca nu avea cum sa se impotriveasca. Ii multumi din priviri, iar baiatul o intreba. “Deci, cat spuneai ca vei sta cu piciorul in ghips?” Ea deschise gura sa raspunda, insa, in momentul acela, telefonul cel jerpelit pe care mama ei i-l daduse ca sa poata fi in contact permanent cu ea, incepu sa ii vibreze din buzunar. Se opri grabita, il scoase la lumina, si raspunse:
“Hei, Sebi! Da, sunt ceva mai bine. Tu? Ei na, pe bune? Si spui ca vii in Bucuresti? GE-NI-AL!!”

Oraşul şi culorile (Partea a7a) :)

„Aaaah, nu, nu, lasă-mă-n pace!!” stigă Mara în somn. Se întoarse pe partea cealaltă a patului, în mod clar luptându-se cu un vis urât.

„Ar trebui să o trezim?”

„Nu cred că mai e cazul, m-am trezit singură. Aaah, nu, perfuzii!” spuse fata disperată, încercând cu lacrimi în ochi să le dea jos de pe încheietura mâinii. Ura perfuziile de mică. La vârsta de 2 ani fusese operată pe viu la gât, şi, de atunci, deşi nu îşi mai amintea nimic, rămăsese cu o repulsie foarte puternică faţă de tot ceea ce însemna ace, perfuzii, injecţii, analize, şi aşa mai departe. Se opri numai în momentul în care una din fetele ce o priviseră consternate până atunci se aplecă şi o luă de mâini, încercând să o liniştească.

„Mara, e ok, suntem aici, cu tine. Calmează-te!...”

„Dana? Tu ce cauţi aici?” spuse fata, dezmeticindu-se. Dana îi era cea mai bună prietenă, pe care aceasta nu o mai văzuse de cam 2 luni. Era, sau cel puţin aşa ştia Mara, plecată în Australia la studii şi până în momentul de faţă nu prea mai reuşiseră să vorbească decât la telefon sau pe internet, ele care înainte făceau absolut totul împreună, spre disperarea celor din jur. Nişte ochi mari şi căprui o priveau îngrijorată de undeva din spatele unor ochelari de vedere cu rame groase, figura ei de copil fiind încadrată de un par castaniu, frumos, ce i se revărsa rebel pe spate. Se răsuci spre cea de-a doua fată şi îi spuse, pe nerăsuflate:

„Irina, du-te după asistentă, ne-a zis să o chemăm în momentul în care se trezeste.”

Irina plecă în cea mai mare grabă, fără să se împotrivească, şi în mai puţin de 2 minute se întoarse cu o femeie creaţă şi rotofeie ce zâmbi la vederea pacientei.

„Ce bine, în sfârşit te-ai trezit! Cred că stau săracele de 5 ore şi aşteaptă să deschizi ochii!”

„Dar ce am păţit?” întrebă Mara, simţind cum capul îi vâjâie de-a dreptul.

„Nu îţi aminteşti nimic?” o întrebă cea de-a doua fată. Irina, prietenă bună cu ambele fete prezente, era o persoană deosebită, însă de multe ori se îngrijora foarte repede şi din orice fleac. O privea pe Mara cu nişte ochi mari si căprui, parcă nevenindu-i să creadă că fata chiar nu îşi amintea nimic. Apoi se întoarse speriată spre asistentă, care o linişti însă din priviri şi spuse:

„E perfect normal din moment ce atacatorul a lovit-o în tâmplă. Îţi spun eu ce ai păţit,” spuse ea, adresându-se Marei. „Ieri, pe la ora 8 seara, ai fost adusă la secţia de Urgenţe de doi băieţi care au spus că abia te-au scăpat de un individ ce aparent voia să te jefuiască. Dacă chiar a şi reuşit, asta nu mai ştiu să îţi zic. Ceea ce e important însă este că nu ai păţit nimic grav. Ai un ditamai cucuiul pe tâmpla dreaptă şi un picior luxat, iar perfuziile au fost doar ca să te stabilizeze. Mâine vei putea pleca acasă.”

„Grozav,” spuse Mara, ducându-şi mâna la tâmplă şi simţind un guguloi destul de măricel. „Sunt vânătă, nu?” întrebă ea.

„Foarte! Nici nu vrei să ştii!” o tachină Dana iar Irina aprobă din cap.

„Hai, ia nu mai faceţi mişto de mine, că nu pot să ripostez, şi nu e amuzant,” spuse fata, totuşi zâmbind. „Chiar, Dana, tu ce ziceai că faci aici? De ce nu mi-ai spus că te întorci?” continuă Mara atunci când asistenta se retrase, tiptil.

„Păi, nu am vrut să îţi spun, voiam să îţi fac o surpriză. Ştia Irina, şi urma să venim peste tine la facultate într-o zi cu soare şi fără nori. Dar nu mă aşteptam să te găsesc în halul ăsta la doar două luni după ce am plecat,” răspunse ea sinceră. „Mi-era dor de tine, băi!”

„Mie nu!” o tachină Mara.

„Ah, începi să îţi revii,” spuse Dana zâmbind. „Aualeu, Andreea, tu nu ştii să intrii mai delicat pe uşă?” întrebă ea, văzând-o pe fată cum năvăleşte efectiv în salon.

„Da, Dana, şi mie îmi era dor de tine!” îi întoarse Andreea vorba. „Cum te simţi, pişpirico?”

„Ceva mai bine... acum că sunteţi voi aici... „

Fetele continuară să vorbească mult şi tare, deranjând asistenta, care, la un moment dat, venind înapoi în salon, le luă aproape pe sus şi le conduse afară, plângându-se de faptul că nu îi lasă pacienta să doarmă. Ele se supuseră şi plecară, promiţând totuşi că vor reveni a doua zi spre disperarea acesteia si bucuria Marei. Fata adormi foarte repede, descumpănită de faptul că va rata competiţia de streetdance de săptămâna viitoare din cauza luxaţiei de la picior. Se trezi totuşi, târziu, cu o foame de lup, şi, în timp ce mânca, auzi o voce cunoscută vorbind în spatele ei. Brusc, fata realiză de ce salonul acela îi era atât de cunoscut.

„Ciudat mod de a ne reîntalni,” spuse vocea. „Nu-i aşa?” Mara se întoarse surprinsă că vocea i se adresa, iar în clipa aceea, un zâmbet slăbit i se cimentă pe faţă. Era Andrei.

Şi ce te faci când puricii vorbesc?

Întrerupem şirul întâmplărilor Marei într-un moment atât de delicat pentru a vă aduce în prim-plan un scurt moment publicitar. Nu, nu vă voi prezenta nici haine şi nici alte produse pe care le vedeţi în fiecare zi la televizor, ci un prieten, de data asta fără vreo provocare sau vreun impuls din exterior, doar din proprie iniţiativă. N-o să vă plictisesc prea mult cu detalii despre el, de genul: cine e, de unde e, ce culoare de indispensabili poartă (nu că aş sti) , pentru că, de, un post publicitar trebuie să fie scurt şi la obiect. Iar modul în care ne-am cunoscut este atât de banal încât nici măcar nu mai trebuie menţionat. Cred că nimeni, nici măcar noi nu ne aşteptam la prietenia asta care practic, s-a încăpăţânat să se lege de noi. Chiar dacă nu l-am văzut niciodată, ceea ce în viziunea unora ne-ar face cel puţin dubioşi, dacă nu nebuni, ceva din adâncul sufleţelului meu de copil inocent (ironia asta!) parcă îmi spune că totuşi pot avea încredere în el. Mă enervează nespus când nu mai are credit pe telefon, pentru că nu mai are cine să mă trezească dimineaţa şi deci întârzii mai mereu la primele 3 ore. Continuând şirul lucrurilor care nu îmi plac la el, voi spune că efectiv îmi vine să îi scot ochii aia superbi, (eu de ce nu pot avea norocul de aşa ochi?) şi că nu e corect că locuieşte la câteva sute de kilometrii de mine. Ador să-l tachinez, cred că e un defect de fabricaţie al subsemnatei, şi îmi place că mă provoacă permanent să descopăr chestii noi şi să mă autodepăşesc. Nu ştiu de ce m-am apucat, aşa, din senin să scriu despre tine, şi cred sincer că tu vei râde când vei citi asta, dar pur si simplu m-am trezit cu ideea în minte, de dimineaţă. Deci, în speranţa că ţi-a apărut măcar un zâmbet pe faţă la citirea acestor rânduri, te pup, purice!

Oraşul şi culorile (Partea a6a) :)

„Doarme?” întrebă Bogdan timid.

„Nu,” îi răspunse asistenta, „dar e puţin ameţit datorită calmantelor ce i-au fost administrate până de curând. V-aş sugera să nu-l obosiţi.” continuă aceasta.

„Ok, s-a făcut!” spuse Bogdan, şi împinse uşa de la salon. Înăuntru, Mara văzu 6 paturi de spital din care erau ocupate doar două. În primul, al doilea pat pe stânga de la intrare, dormea un bărbat de vreo 30 de ani, aparent violent lovit pe toată faţa, plin de vânătăi. Fata se cutremură toată şi se apropie de colegul său, ce se îndreptase alergând spre celălalt capăt al salonului, unde, într-un alt pat, stătea întins un băiat blond de vreo 18 ani, ce încerca din răsputeri să zâmbească, vădit fericit de vizita pe care tocmai o primise.

„Ţi-au cam făcut-o, nu-i aşa, amice?” întrebă Bogdan, strângându-i mâna cu putere prietenului său.

„Da. Aparent lama cuţitului m-a cam afectat, dar doctorii spun că nu vor exista efecte secundare odată ce mă voi vindeca total,” răspunse acesta. „Dar văd că ai adus pe cineva...” continuă Andrei.

„Ah, da, ea e Mara...” spuse Bogdan, şi, fără a mai ştii ce să zică, se ridică pentru a o aduce pe fată mai aproape de patul prietenului său. „Să nu te prind că începi să comentezi! Clar?”

„Hei, salut! Mă bucur să te cunosc.” spuse Andrei, dând mâna cu Mara. „Uite, frate, în sfârşit o fată care strânge mâna cum trebuie, nu se joacă.” continuă el, spre Bogdan. „Şi apropos de faza cu comentatul, ştii foarte bine că dacă nu comentez e ca şi cum n-aş respira, deci...”

„Ah, şi tu? Ai face o pereche perfectă cu prietena mea Alice, nici ea nu are darul de a se putea abţine,” spuse fata râzând şi retrăgându-şi mâna.

„Şi totuşi, e ceva dubios aici...”

„Ce anume?” întrebă ea, curioasă.

„Bogdan îmi povesteşte întotdeauna despre fetele cu care iese în oraş, dar despre tine, nimic. Eşti o enigmă pentru mine, încă,” îi răspunse Andrei.

„Da, eu şi Otilia,” râse fata. „Păi, eu cred că vă voi părăsi. Trebuie să ajung acasă şi mai am ceva de umblat prin nenorocitul ăsta de Bucureşti, plus că deja am de făcut un proiect la engleză, pentru facultate. Da, deja,” întări fata, văzând privirea contrariată a lui Bogdan. „Şi în plus, sunt convinsă că aveţi atâtea să vă spuneţi încât eu aş fi ca musca-n lapte pe aici,” adăugă ea, punându-şi sacoul şi trăgându-şi geanta peste cap. „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, dacă eşti aşa amuzant pe patul de spital, abia aştept să te văd în mediul tău natural! Sper să te faci bine repede!” spuse Mara, făcându-i cu mâna lui Andrei.

„Ai grijă de tine, pişpirico! Să mă suni când ajungi acasă, ca să fiu sigur că ai ajuns bine, da?” îi spuse Bogdan.

„Da Bogdanel, cel cu bani de păhărel, am înţeles, dar nu te îngrijora, cred că sunt destul de mare încât să îmi pot purta singurică de grijă,” îl asigură fata, aplecându-se şi pupându-l doar pe un obraz.

„Şi celălalt? Se supără, să ştii!”

„Celălalt mâine, la ora 8 în staţie. Ciao!”

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, rămânând totuşi puţin cu mâna pe clanţă pentru a auzi discuţia din spatele ei. „De ce nu mi-ai spus nimic despre ea, frate?!!” întreba, indignat, Andrei. „Hmm, nu ştiu, poate pentru că ai fost în COMĂ în spital până acum?” îi întoarse Bogdan vorba, râzând. Zâmbind la rândul ei, Mara împinse cu putere uşa salonului şi ieşi pe coridor.

„Uuuf, ce zi lungă!” se gândi ea, aproape ajunsă acasă. „Abia aştept să mă pot întinde în patul meu.” Scoase telefonul din buzunar şi, văzându-l că sună, răspunse. „Da, Bogdan, ce faci? Îţi era dor de mine? Dragul de tine, nici nu ne-am văzut de acum 2 ore.” îl ironiză Mara, râzând.

„Adevărul e că eu abia acum am plecat de la Andrei şi te-am sunat să văd dacă ai ajuns întreagă acasă.”

„Ah, încă nu, dar mai am pu... aaa, hei, ce faci... ce, CE FACI? AJUTOOOOOOOR!!!!!!!” urlă fata în telefon.

„Mara... Mara? Alo, ALOO, MARA!! Mara, eşti ok? MARAAA!!!” ţipă zadarnic băiatul. Se auzi sunetul telefonului căzând pe pământ şi piciorul ce îl călcă, pe fundalul strigătelor fetei. Şi apoi, spre disperarea lui Bogdan, tonul de apel.

Oraşul şi culorile (Partea a5a) :)

“Show off that body you got
You got that dance floor so hot…”

“I’m taking a moment just imagining that I’m dancing with you…” Mara se întinse după telefon şi se uită la el, curioasă. ”Bogdan vă apelează” apăru scris pe ecran. ”Ooo, Dumnezeule, oare ce vrea?” se gândi fata, exaltată. ”Ok Mara, poartă-te normal, vorbeşte frumos, calm, fii zen! Alo?” spuse ea.

”Salut, băi!” se auzi vocea băiatului din receptor. ”Ce faci? Sau, de fapt, ce făceai? De ce gâfâi?”

”Era să îţi spun eu ce făceam, dar după o să zici că sunt nesimţită. Uite, dansam. Stai puţin, că nu te aud!” îi răspunse ea, dând melodia mai încet pentru a putea auzi. ”Tu?” întrebă, simplu.

”Eu, spre deosebire de tine, nu am atât de multă energie şi nici cheful necesar de a dansa de nebun prin casă...”

”Heei!!” îl întrerupse Mara, ofuscată.

”Te rog frumos să nu mă întrerupi, domnişoară!” o necăji el mai departe. ”După cum spuneam deci, nu am cheful necesar pentru a dansa de nebun prin casă, dar am cheful necesar pentru un suc. Ce părere ai de apropo-ul meu foarte subtil?” continuă el.

”Aş spune că este mai mult decât binevenit. Şi cum tu ai propus ieşirea, eu voi propune locul. Dar până una - alta, hai să ne vedem la Universitate, în o oră. E ok aşa?” spuse fata pe nerăsuflate, cu inima bătându-i cu putere.

”Genia din tine a gândit bine şi de data asta. Ne vedem acolo!” spuse Bogdan, închizând.

Fata rămase câteva secunde cu telefonul în mână, uitându-se la el, perplexă. ”Nu pot să cred că tocmai am făcut asta...” murmură ea. ”CU CE MĂ ÎMBRAAAAC?!!” strigă, şi începu să îşi întoarcă tot dulapul cu fundul în sus. Bluze, fuste, tricouri, blugi, iar tricouri şi bluze... Dar să o lăsăm pe Mara să se îmbrace liniştită, doar nu vrem să întârzie la întâlnire. Afară era o zi superbă, aşa că, după ce depăşi criza de rigoare şi plecă de acasă, Mara ajunse la metrou, pe care chiar reuşi să îl prindă, la mustaţă, strecurându-se printre uşile ce tocmai se închideau. ”Avantajul de a fi mică.” îşi spuse. ”Nu pot să cred că în sfârşit voi ajunge şi eu undeva la timp. Şi tocmai când se impunea mai mult! YES!” se bucură ea. 10 minute mai târziu, îl aştepta pe Bogdan rezemată de peretele pasajului pietonal. Acesta veni pe la spatele ei şi o luă în braţe:

”Ciao bambina, ma che fai?”

”M-ai speriat, să-ţi fie ruşine!” îl mustră ea, râzând.

”Iarăşi?” întrebă el, sarcastic. ”Deci, unde mergem?” continuă, cu sprâncenele ridicate.

”Păi, e o ceainărie foarte drăguţă pe aici prin apropiere. Hai!” îi răspunse ea. Merseră agale până la localul respectiv şi, în spatele aburilor de ceai, atmosfera deveni parcă alta. Începură să îşi zâmbească peste ceşcuţele mici, discutând despre terţe lucruri. Atunci, Mara îşi luă inima în dinţi şi îl întrebă:

”Cum se mai simte prietenul tău?” văzându-i privirea contrariată, continuă, ”ştii tu, prietenul tău cel mai bun, de care mi-ai spus acum câteva zile, la facultate, când erai supărat. Andrei parcă îl chema.”

”Aaa, da. Nu mă aşteptam să mă întrebi asta.” spuse el, surprins. ”Păi, ce pot să-ţi zic? E ceva mai bine, astăzi îl vor muta în sfârşit într-un salon de zi, după 4 zile, deci voi putea să-l vizitez. Aparent atacatorii, nu i-au atins nici un organ vital când l-au înjunghiat, dar tot e slăbit ca naiba...”

”Dar din ce cauză l-au atacat, şi aşa, în mijlocul zilei?” întrebă Mara, speriată, gândindu-se la ce era mai rău.

”Din aceaşi cauză din care atacă întotdeauna. Pentru bani. Aparent tipii aveau nevoie de bani pentru cine ştie ce motive, aşa că l-au abordat pe stradă. Şi cum ei erau 4 iar Andrei doar 1, urmarea o ştii şi tu.

Mara se cutremură din toate încheieturile, vizibil terifiată. Văzând-o speriată, Bogdan se aplecă şi îşi puse mâna peste a ei.

”Dar acum e bine, iar asta e tot ce contează,” o linişti el, iar apoi, cu faţa zâmbitoare, îi spuse: ”Hei, ce-ai spune să mergem să-l vedem?”

Oraşul şi culorile (Partea a4a) :)

Soarele se reflecta cu putere în ochelarii de soare enormi pe care Mara îi purta cu atâta mândrie, plimbându-se cu rolele prin parc. Hotărâse în dimineaţa respectivă că burtica sa atinsese stadiul acela de gigantism ce nu mai putea fi acceptat, şi deci, în consecinţă, se hotărâse să recurgă la puţină mişcare. Dar cum Bucureştiul nu era tocmai cel mai sigur loc pentru a face jogging sau a te plimba cu bicicleta, alesese varianta ce parea cea mai simplă şi care o făcea si cu cel puţin 10 cm mai înaltă, ceea ce îi dadea un fel de încredere în ea pe care rar o avea. Se uita în stânga şi în dreapta cu avantajul de a putea studia oamenii fără a fi observată, când, deodată, fu trezită din reveria ei de o melodie ce începu să urle de undeva din ghiozdan:

”Wake up in the morning felling like P. Diddy...”

„Ah, măcar de te-aş găsi!!” se agită fata, gîndindu-se că nu va găsi telefonul la timp pentru a răspunde. ”Aha!” spuse ea, victorioasă. ”Alo! Alooo! Hai Alice, m-ai sunat ca să nu vorbeşti? Cooperează cu mine, te rog!”

”Ha haa, de ce niciodată nu reuşesc să mă abţin mai mult de 30 de secunde? Nu e corect! Ce faaaci?” se auzi o voce entuziasmată de la capătul celălalt al undelor. Alice era una din prietenele de suflet ale Marei. Se cunoşteau de vreo 2 ani însă nu prea vorbiseră până în urmă cu câteva luni, când amândoua simţiseră nevoia de cineva căruia să se plangă, ceilalţi din jurul lor fiind deja sătui de balivernele lor. Iar apoi, încet încet, prietenia lor se sudase. Era o fată de 17 ani, micuţă de statură, cu nişte ochişori căprui foarte vii, permanent pusă pe şotii. Tocmai de asta se întelegeau atât de bine.

”Uite bine, mă plimb. Şi n-ai să ghiceşti...?”

”Cee? Ce sa ghicesc, cu cine eşti, şi mai ales, unde eşti? E cumva vreun tip bun pe acolo?”

”Dumnezeule, copile, când o să înveţi să nu mai întrerupi? Şi ai ceva în capul ăla brunet al tău în afară de tipi buni? Mai există si altceva?!! Sunt singurică, pe rolele mele tocite, îmi dau jos burtica. Mulţumită?”

”Nu atât de mult pe cât ţi-ai dori tu, având in vedere că tocmai... mi-ai închis... gura... din nou...” protesta fata.

”Ah, Alice, scoate mâna din gură!! De câte ori trebuie să îţi mai zic să nu-ţi mai rozi unghiile?” o mustră Mara, râzând.

”Vai de capul meu, eşti incredibilă, deja mă enervezi! Hai să îţi zic de ce te-am sunat până nu îţi închid fără să vreau. Am simţit că voiai să îmi spui ceva. Deci, ce voiai să îmi spui?”

”O Doamne, cum reuşeşti?”întrebă Mara uimită. ”Da, chiar ar fi ceva, dar vreau să îţi zic faţă în faţă, altfel nu prea are farmec. Hai la o mâncare cu beţigaşele în o ora jumatate. Poţi?”

”Dar desigur, ne vedem la băncuţa noastră, acolo.”

„Ştiam eu că o să îţi placă ideea, tocmai de aia nici nu ţi-am mai aşteptat răspunsul, am şi plecat spre casă. Hei, fii atent!” exclamă Mara, fiind dezechilibrată, în viteza, de un puşti neatent ce tocmai intrase în ea. ”Vorbim mai târziu, că nu vreau să ajung acasă ruptă. Te puup!” spuse ea, închizând telefonul şi începând să meargă mai repede. O oră jumatate mai târziu, o aştepta pe Alice în parc. După ce se întâlniră, o lăsă pe ea să îi povestească ce mai făcuse zilele trecute şi, ajungând la restaurant şi aşezându-se la masă luă meniul. Apoi, lăsând să i se vadă doar jumatate de faţă, spuse, parcă prevestind avalanşa ce va urma:

”Ştii, parcă şi eu tot despre un tip drăgut aş vrea să îţi povestesc...”

Oraşul şi culorile (Partea a3a) :)

Can you put a price on your dreams?

Mara clipi, uitându-se la el cu sprâncenele ridicate, în mod clar uimită. Se încruntă sub privirea lui zâmbitoare, neştiind ce anume să îi spună. Dacă ar fi acceptat, asta ar fi însemnat o luptă câştigată de el pe frontul poveştii lor, lucru inimaginabil pentru orgoliul ei cât şura, cât şi un interminabil şir de întrebări din partea Andreei: "Cine e, de unde îl cunoaşte şi mai ales cum de îl cunoaşte, câţi ani are, de unde vine, are fraţi sau surori şi ce culoare de indispensabili poartă" eventual, plus bonusul mărimii, în funcţie de dispoziţia fetei. Pe de altă parte, însă, dacă l-ar fi refuzat, ar fi riscat o retragere definitivă din partea acestuia şi nici asta nu îşi dorea, nu nu. Deci, avem cam aşa: Raiul în dreapta, Iadul în stânga şi îngerul morţii în spate. Şi acum, ce?

“Nu ţi-am auzit răspunsul,” o atenţionă băiatul, împingând-o puţin cu un deget, încă aşteptând.

”Păi,” răspunse Mara, ”cred că da, eu nu am nimic împotrivă,” îi răspunse. ”Ah, nu pot să cred că am lăsat garda jos în halul ăsta! Ce e cu mine? Am ruginit? Unui băiat nu trebuie să îi arăţi niciodată din prima mai mult de 30% din ceea ce gândeşti! Concentrează-te Mara! Rămâi pe pământ!” se răsti o voce din mintea fetei la ea, în timp ce amândoi coborau treptele, în curtea facultăţii.

“Hello, gaşcă!” spuse Mara, ajungând la prietenii săi. “Ce faceţi?” continuă. “Şi nu, Andreea, nici măcar să nu încerci!” spuse aceasta, preventiv, zărindu-şi prietena cum deschidea gura pentru a pune prima întrebare. Văzându-se înfrântă fără drept de apel, Andreea începu să râdă în hohote, oprindu-se totuşi pentru a întreba:

“Şi totuşi, cum se numeşte junele?”

“Ah, scuze, am uitat să mă prezint! Mă numesc Bogdan…” spuse acesta pe nerăsuflate şi dădu mâna cu fiecare.

“Deci, care era marea grabă? Ce arde?”

“Grecia arde, dar nu cred că avem noi vreo treabă cu ea,” răspunse Andreea încă râzând. “Băi, eu o să chiulesc de la ultimul curs, nu mai am nici un chef!” continuă ea. “Şi mă gândeam că poate aţi vrea să mergem toţi 3, în cazul ăsta 4, la un suc. Ce ziceţi?”

“Nu pot să cred,” spuse Mara consternată. “E prima ta zi de facultate şi tu deja chiuleşti?” Eşti irecuperabilă! Eu rămân.” concluzionă aceasta cu hotărâre.

“Ok, cum doreşti. Noi am plecat. Mara, diseară pe la 8 să mă suni. Nu mai am credit, deci nu am cum să dau de tine. Clar?”

“Dar desigur, draga mea,” o ironiză fata. “V-am pupat!” spuse Mara, întorcându-se să plece si luându-l şi pe Bogdan de braţ.

“Mai ai multe cursuri după pauză?” o întrebă băiatul.

“Două, cred.”

“Ah, păi atunci ne vedem în pauza următoare, trec eu pe la tine!” spuse el cu entuziasm şi plecă făcându-i cu mâna. Cursul trecu mult mai repede decât s-ar fi aşteptat fata. Ieşind în pauză, se postă din nou la pervazul buclucaş, aşteptând. Un minut, două, trei, cinci, nimic!

“S-a zis cu promisiunea!” îşi spuse ea pornind-o repede pe scări. Îl găsi cu două etaje mai sus, uitându-se pe geam, cu căştile în urechi şi cu o privire un pic pierdută împietrită pe faţă. Nici nu realiză când fata se opri lângă el.

“Tu nu trebuia să fii undeva?” îl mustră ea, în glumă.

“Ah, scuză-mă, am uitat complet!” spuse el scoţându-şi căştile din urechi. “Chiar îmi pare rău, zău!” continuă el să se scuze.

“Scuzele se acceptă, dar doar de data asta!” îi răspunse Mara, făcându-i cu ochiul. “Deci, ce asculţi?” continuă ea, întinzându-se după casca ce atârna, clătinându-se.

“Ah, nu cred că ştii melodia…”

“Crede-n dorinţe împlinite la 3…” fredonă fata. Privind puţin pe fereastră, se întoarse apoi uitându-se la el, tocmai pentru a-l vedea un pic uimit dar şi abătut în acelaşi timp. Mara îi zâmbi şi îl întrebă: “Ce-i cu tine?”

“Uite, vezi, poate chiar asta e problema!” izbucni el. “Tocmai mi-am pierdut şi ultimul dram de speranţă în ceea ce priveşte un anumit lucru. Am primit un mesaj care m-a dărâmat, efectiv, în mijlocul cursului. Oricum, nu cred că te-ar interesa pe tine asta. Eu...” însa nu mai continuă.

“Cred că greşeşti. Nu trebuie să îţi pierzi niciodată speranţa. Ea şi dorinţele sunt numai şi numai ale tale şi nimeni nu are dreptul să ţi le ia. I mean, can you put a price on your dreams?”

El se uită la ea şi zâmbi fad. Fata se sui cu fundul pe pervaz, aşa cum făcuse şi mai devreme şi, ridicându-i bărbia plecată, îl întrebă cald, uitându-se în ochii lui: “Deci, ce spuneai că s-a întâmplat?”

Oraşul şi culorile (Partea a2a) :)

Mara stătea rezemată de pervazul de pe holul facultăţii şi se uita afară, amuzată. Avea căştile în urechi, deci era practic ruptă de mai toată lumea din jurul ei. Nu auzea murmurul interminabil de pe hol, nu auzea râsetele colegilor, nu auzea nimic. Tocmai de aceea se şi sperie când simţi telefonul vibrând în buzunar. Era Andreea.

“Ce faci, domne?!! Pentru ce îţi mai ţii telefonul ăla nenorocit? Mişcă-te imediat în curte, da?”

“La tonul pe care-l ai, mai pot să zic ceva? Bine, vin imediat.”

“Ai păţit ceva?” se auzi vocea puţin îngrijorată a Andreei. Însă Mara nu mai răspunse. Închise telefonul şi începu să se uite din nou pe fereastă. Zâmbi la vederea cetei de băieţi ce juca “Lapte gros”. Văzându-i cum cădeau grămadă unul peste altul, se ridică în mâini pentru a se putea uita mai bine. Şi atunci, simţi cum cineva îi trase elasticul din păr…

“Hei, ce faci? Dă-mi ăla înapoi!” spuse ea un pic indignată. Însa, în momentul în care se întoarse, tinându-şi părul cu mâna, brusc realiză că de fapt nu o deranja deloc această mică băgare în seamă. Zâmbi şi întrebă:

“Aşa deci, asta e cea mai nouă metodă de agăţat?”

“Nu ştiu dacă agăţat se voia a fi ceea ce am vrut eu sa fac.” răspunse baiatul puţin încurcat.

“Crezi că cer prea mult dacă te rog să îmi dai înapoi elasticul de păr? Nu de alta, dar mă doare mâna, sincer,” îi spuse fata, zâmbindu-i.

“Aha, deci ştii să vorbeşti! Şi mai mult de 4 cuvinte!” se prefăcu el mirat.

“Ai fi surprins chiar,” spuse aceasta pe sub mustaţi. Băiatul îi întinse elasticul şi ea, după ce îl lua, totuşi îşi lăsă părul să cadă pe umeri, spre mirarea acestuia.

“Nu spuneai că vrei să ţi-l prinzi? Ah, voi fetele. Nu v-am înteles niciodată, serios,” spuse el, examinând-o cu sprâncenele ridicate. Era destul de micuţă de statură în comparaţie cu el, avea părul şaten până la umeri, cu un breton lung ce îi acoperea parţial ochii căprui. Dacă stătea să se gândească mai bine, zâmbetul pişicher din colţul gurii ei nu era chiar aşa inocent precum părea.

“Şi deci, cum ziceai că te cheamă?” îl trezi ea din reverie, urcându-se cu fundul pe pervaz. El se uită la ea cu ochii mari, parcă realizand în momentul acela că ei de fapt nu făcuseră cunoştinţă, şi intrebă la rândul său:

“Dar pe tine?”

“Eu te-am întrebat prima,” îi răspunse ea, uitându-se la el.

“Păi, uhm… Bogdan.” spuse el, puţin stânjenit.

“Ce-i cu tine? E un nume genial, chiar îmi place mult. Eu sunt Mara, apropos!” spuse fata, întinzându-i o mână micuţă. Acesta i-o strânse cu putere, moment în care simţi cum ea şi-o trage repede înapoi.

“Ah, scuze, mă sună,” spuse, încercând să îşi scoată telefonul din buzunar, “în disperareeeee!” continuă, nereuşind si începând să ţopăie pe coridorul facultaţii. Pe fundalul râsetelor lui Bogdan, Mara o auzi pe Andreea:

“Ce dracu’ faci, mă? Te-ai pierdut pe drum? Ai căzut in WC? Vrei să vin să te pescuiesc? Cred că Vlad ar fi şi el dispus să te ajute.” spuse ea dintr-o răsuflare.

“Nu, mersi, sunt perfect ok. Vin acum jos.” îi răspunse Mara, închizând din nou. “Uhm, era Andreea, prietena mea cea mai bună, mă chema să mă duc jos, să mă întâlnesc cu ea… “

“Păăăi, şi te-ar deranja dacă aş veni şi eu cu tine?”