Orasul si culorile (partea 22) :)

Mi-am rezemat capul de perete si am inchis ochii, obosita. In bucatarie era liniste. Daniel statea la masa, cu picioarele sprijinite pe un scaun si cu o tigara aprinsa in coltul gurii, numarand cu foarte mare interes punctele negre de pe tavan si refuzand cu vehementa sa imi vorbeasca. M-am lasat sa ma preling pe peretele de care ma rezemasem cu doar cateva secunde inainte pana cand m-am asezat pe podea. Aparent inca nu avea de gand sa ma priveasca. „Ii mai dau 2 minute, maximum, iar apoi mai incerc o evadare.” mi-am spus, deschizand un ochi si uitandu-ma pe furis la el, tocmai pentru a-l vedea cum face acelasi lucru. Am zambit in coltul gurii, urmarindu-l cum se ridica si se uita pe fereastra, numai pentru a se intoarce spre mine si a ma privi pe deasupra ochelarilor, spunand:
„Siiii, cum spuneai ca trebuie sa arate tipul asta, Bogdan?!”
Am ridicat din sprancene, socata, tasnind de la locul meu, spre fereastra, ca un copil in ajunul Craciunului. Din 3 pasi am fost langa geamul larg deschis, incercand din rasputeri sa ma uit afara, in intuneric. M-am ridicat pe varfuri in speranta de a vedea ceva, peste umarul lui.
„Te-ai inrosit.”
M-am dat un pas inapoi si m-am uitat la el, curioasa. Ochii lui caprui ma cercetau putin ingrijorati si oarecum amuzati in acelasi timp, nestiind pe care sentiment sa se concentreze mai mult. Am ridicat un umar in incercarea de a parea cat mai inocenta, si am strambat din bot, nestiind ce sa spun. Daca Bogdan chiar era acolo jos, asa cum spunea Daniel, asta inseamna ca tot ceea ce crezusem eu despre el pana in momentul respectiv se dadea peste cap in ultimul hal, si nu cred ca eram pregatita sa fac fata la asa ceva. Nu. Era mult prea mult.
„Ma lasi sa ma uit pe geam, ca sa fiu sigura?”
L-am privit cum da din cap, in semn de nu, amuzata. „Bine.” am concluzionat eu, intorcandu-ma pe calcaie si mergand spre usa de la iesire. M-am incaltat si cu cealalta cizma care ramasese undeva la intrarea in casa inca de cand Daniel ma luase pe sus cu aproximativ o ora inainte, pentru a ma impiedica sa plec de una singura, in toiul noptii si m-am mai intins dupa haina, inca odata, asa cum mai facusem cu putin timp in urma. Curios lucru, faptul ca de data asta nu s-a mai straduit sa ma opreasca. Probabil a intuit faptul ca nu m-as mai fi lasat asa de usor in cazul asta, si ca probabil s-ar fi ales cu cateva muscaturi din vreme ce palmele sau pumnii n-ar fi avut nici un efect asupra lui, avand in vedere cat de mare era pe langa mine. Am descuiat usa nesigura, cu mainile tremurande, mi-am aruncat geanta pe umar si am dat sa ies din casa, incercand sa ma conving ca era cel mai bun lucru pe care puteam sa-l fac in momentul respectiv.
„Mara?”
M-am oprit si m-am intors in prag, putin uimita, asteptand. „E nevoie sa vin cu tine?” l-am auzit spunand, din bucatarie. Am ramas masca. Brusc, mi-am dat seama de cat de mult imi lipsise persoana asta. Asa, dintr-o data. N-am mai stat sa ma gandesc. M-am intors pe calcaie, m-am dus la el, si l-am pupat pe obraz. Apoi, i-am zambit cat de tare am putut, si i-am raspuns, facandu-i cu ochiul: „Stai calm, sunt mica, ma descurc si singura. Dar daca e ceva, poti oricand sa ramai langa fereastra si sa vii sa ma salvezi, promit sa urlu dupa ajutor cat de tare voi putea.” Am mai asteptat doar cat sa il vad ca zambeste, moment in care am zbughit-o spre usa de la intrare si apoi in jos pe scari, arzand de nerabdare sa vad daca Bogdan chiar era la capatul lor. Am sarit cate 3 trepte in speranta de a ajunge mai repede la parter, de unde, l-am putut vedea stand langa intrarea blocului, sprijinit de unul dintre stalpii de sustinere, si fumand incet, lenes, in timp ce se uita la stele. Am inghetat. Ce naiba faceam? Primul impuls a fost sa o iau la goana inapoi pe scari, spre siguranta, spre mancare si prietenie. Mintea mea continua sa urle cu vehementa „NU FACE ASTA!!” in timp ce picioarele ma purtau spre iesirea din bloc, incet dar sigur. Ma purtau spre el. Odata ajunsa langa usa, am apasat butonul de deschidere al interfonului si am impins-o cu putere, atragandu-i atentia. S-a uitat la mine curios, vadit amuzat de stadiul de nehotarare si de indignare de pe fata mea nedormita. Asa ca am inchis usa si m-am sprijinit de ea, uitandu-ma direct in ochii lui, si asteptand o explicatie. Un minut, doua, trei... Nimic. Am ridicat din spranceana, usor iritata.
„Ok, bun, daca tu n-ai de gand sa vorbesti, o sa incep eu. Ce cauti aici? Sau m-ai chemat afara la ora 4 dimineata doar ca sa te uiti la mine?”
L-am privit cum mai trage un fum din tigara inainte s-o arunce in zapada si sa se uite la mine cu un zambet usor sarcastic in coltul gurii. „Stii, ma asteptam ca aceasta conversatie sa inceapa altfel, avand in vedere circumstantele in care se petrece.”
L-am privit curioasa. „Despre ce circumstante vorbim?”
„Paaai, sa zicem doar ca nu as fi iesit din casa mea calduroasa pentru oricine, la ora 4 dimineata.”
„Nu inteleg la ce te referi.”
„Ce cautai cu tipul ala, mai devreme? Cine e?”
Am incercat sa imi mentin calmul. Greu.
„Ti-am mai spus ca nu te priveste.”
„Cum sa nu ma priveasca?”
„Hmm, deci stai, n-am inteles, pe mine ma priveste Andrada?”
M-am uitat la el cum incepe sa deseneze cerculete in zapada, vadit incurcat de ultima mea intrebare, si asteptandu-i raspunsul linistita.
„Nu intelegi.”
„Ai dreptate, nu inteleg.”
A ridicat ochii spre mine, pentru prima oara o unda de tristete zarindu-se in ciocolatiul lor.
„Fa-ma sa inteleg. Sa te inteleg.”
„Nu pot.”
„Ba poti.”
„Nu pot.”
„Nu vrei.”
„Nu e adevarat.”
„Ba da, si stii asta.”
„Ba nu, Mara.”
„Ba da!”
„Ba nu.”
„Ba da.”
„Te iubesc.”
„Ba da!!! Stai. CE?!”