Mocirla + oua = Craciun Fericit!

Maria: “Baai, ce fac aia acolo? Ce impart? Nu cumva vor sa dea cu ceva in noi?”

Aicu: “Eee na!”

Eu: “Hai mai, doar n-o sa ocolesc jumatate de cartier pentru niste mucosi de la colt de strada, nu?”

Sincera sa fiu, pana de curand credeam totusi ca mitocania are limite. Stiti cum se spune, daca prostia chiar ar durea, ar fi o jale incredibila pe strazi. Avem mare noroc ca nu se aude. Oricum, ce pot sa spun e ca totusi nu era nevoie sa primesc un ou in tampla ca sa ajung sa nu mai cred chestia asta. Dar na, se intampla si la case mai mari. Nu prea cred ca intelegeti ce vreau sa spun. Sa zicem doar ca 24 Decembrie 2009 nu a fost tocmai o zi stralucita pentru mine. Avea un potential maret, stricat din pacate de idiotenia incredibila a unora. Dupa o tura de colindat la propriu prin Bucuresti, cu cantece si toate cele, ma indreptam cu Maria si Aicu spre casa, sa mergem sa ii cantam si mamei, ca de, nu se putea altfel. Toate bune si frumoase pana cand la un colt de strada, ne intersectam cu un grup de pustani ce stateau aplecati peste o punga si imparteau entuziasmati ceva intre ei. Dupa un dialog foarte rapid cu fetele am decis ca n-are rost sa ii ocolim, ca doar nu sunt atat de mitocani incat sa arunce cu ceva in noi. Nu? Biiig mistake!:)) Dupa ce in prima faza am crezut ca scapam nebombardate, am simtit cum ceva aterizeaza pe gheata din spatele nostru. La maxim 10 secunde dupa asta, simt o durere incredibila in tampla si aud cum cei din spate incep sa aplaude puternic. Un mucos de vreo 13 ani preluase initiativa si hotarase sa fie erou in seara aia, asa ca, de la cam 30 de centimetrii imi trantise un ou in tampla. Un ou. OU fratilor! Deci, sincer, in acel moment am crezut ca m-am intors in epoca de piatra si ca brusc m-a atacat un cimpanzeu desprins din duzii Bucurestiului. Am reactionat urat in prima faza, ca de, asa reactioneaza tot omul la nervi, dar pana la urma m-am calmat si m-am dus acasa sa ma spal pe cap. Dupa curatarea de rigoare, si dupa ce am fost sigura ca am scapat in totalitate de ou, si eu si Aicu, mi-am continuat colindatul alaturi de fete pe principiul “ mocirla + oua = Craciun fericit!” :))

Pentru ca ArtCrew inseamna prietenie.:x

Simo: “Hey Cole, ce faci azi? Spune-mi ca macar tu esti libera. Am chef de o inghetata si parca merge mai bine cand e mancata cu inca cineva, nu crezi?”

Andreea: “Bai Cole, tu stii ca as iesi cu tine, dar, sincer, chiar nu pot. M-am bagat intr-o chestie, ceva cu niste dansuri pe melodiile lui MJ, nici eu nu stiu exact. Hai, nu vrei sa vii si tu? Cu cat mai multi, cu atat mai bine. Si cred ca o sa ne distram:D”

Asa a inceput totul. Da, m-am dus. Am pasit putin nesigura pe palcul de iarba unde imi spusese colega-mea sa vin, undeva prin parcul Tineretului. Niciodata nu m-am simtit in largul meu in fata a mai mult de 5 persoane, asa ca am incercat si de data asta sa imi fac cat mai putin simtita prezenta. M-am asezat pe iarba langa Andreea, fara ca aproape nimeni sa ma observe.

“Hey, copii, ea e Scama!” mi-au auzit dintr-o data urechile. Instantaneu, am simtit vreo 15 perechi de ochi indreptandu-se spre mine. Le-am facut cu mana timida, asteptand parca glumele pe seama “fetei noi” sa inceapa. Dar surprinzator, am primit numai cateva zambete drept raspuns. Asa ca am respirat usurata inca facand-o pe colega-mea in toate felurile in gand [ea nici acum nu stie asta:))] cand am auzit:

“Ok, bun, acum devenind seriosi, vreau sa va rog ca toti cei care ati venit astazi aici sa veniti si in zilele urmatoare. Este un eveniment cu un potential frumos pe care noi il putem face si mai frumos cu putina munca. Nu va cer decat 4 zile. Aaa, si inca ceva. Sa fiti punctuali, va rog.”.

“Hai maaa, de parca noi intarziem vreodata!” ii raspunse Andrei lui Bogdan.

“Eee, da! Andrei, hai sa nu ne amintim ca tu intarzii mai mereu.:))” se auzi replica de undeva din spate.

“Cine, eu? Niciodata!!”

“Bun, vreau absolut toate persoanele care vor dansa sa se ridice in picioare si sa se aseze… cumva.”

I-am urmarit tacuta cum unul cate unul s-au ridicat aproape toti de langa mine. Insa eu am ramas pe iarba. Eram ferm convinsa sa nu dansez nici in ruptul capului.

“Hey, dar tu de ce ai ramas pe jos?” am auzit o voce, zicand. Am ridicat ochii curioasa. “Hai, sus, ce mai astepti?”

“Nu nu nu, nu cred ca intelegi gravitatea problemei. Daca as fi si eu acolo, nu as face decat sa incurc. Sunt cel mai grav caz de persoana care isi da cu stangul in dreptul nascut in ultimii 18 ani!” i-am raspuns dintr-o rasuflare. Eram hotarata sa scap cumva din asta.

“Exagerezi. Serios acum. Nu cred ca majoritatea sunt mai breji decat tine. Nimeni de pe aici nu a facut dansuri sau chestii de genul. Toti suntem la fel de nepriceputi. Asa ca, nu ma mai face sa ma rog de tine, si hai si tu in picioare.” imi spuse ea. “Te rog?” continua, intinzandu-mi mana sa ma ridic. Am zambit, din nou, si i-am acceptat-o, ridicandu-ma intr-un final. “Eu sunt Laura! Tu esti Scama, am auzit.”

“Simona.” am corectat-o eu, asezandu-ma alandala alaturi de ceilalti.

Iar restul e istorie. Au urmat 4 zile de repetitii continue, de la ora 4 pana la ora 8… sau chiar si 9 seara cand eram mai ambitiosi:)). Zile care, mie personal, mi s-au parut superbe. Glume, oameni cu un zambet permanent in coltul gurii, din nou glume, situatii amuzante, bataie pe apa, pe tortul Ioanei si asa mai departe. Fie ca era vorba de Bogdan care facea glume pe seama a absolut tot ce misca si mai si scotea perle pe deasupra, fie ca era Paula care ne derula caseta cu pixul, fie ca era Laura care ne invata sa numaram pana la 8, fie ca era Georgiana cu cerceii ei geniali cu Stan [vreau si eeeu:((], Radu [baiatul woz] cu gainiile lui extraterestre:)), Andrei cu radicalul din 3 care facea pixul sa mearga, Matei cu mustata minune care a disparut de fapt in ziua cea mare a spectacolului, Edy si Ioana cu copacul in care m-au bagat cu tot:-w, Iulia si Anna, cele care imortalizau fiecare moment, Dianele, familia Guna, Laur, Made in, Alex, colega-mea, Silvia sau oricare altul, de la fiecare in parte am invatat cate ceva nou. Iar ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost ca in nici un moment nu m-am simtit ca o intrusa, desi asta eram de fapt, o mica intrusa in gasca lor. A fost o placere sa va cunosc, sincer. La mai multe flashmob’uri si la mai multi prieteni ca voi>:D<

Pentru curiosi: www.artcrew.ro :D asta pentru ca n-am reusit sa fac titlul sa mearga. Mersi, Bogdan>:D<

Scrisoare catre un prieten…

Spuneam candva, intr-un post anterior ca nu stiu ce s-ar intampla daca cineva drag mie ar pati ceva. Era o chestie pe care efectiv nu puteam sa mi-o imaginez. Insa acum stau si ma gandesc cat de diferita era perspectiva mea asupra problemei fie si numai cu cateva saptamani in urma... Imi pare rau ca a trebuit sa trec prin asta, ca sa invat totusi, ca viata este cel mai de pret lucru pe care il poate avea un om…

Da… dupa cum cred ca deja banuiti, am trecut prin ceva asemanator acum 2 luni. Una din prietenele mele si-a incetat lupta cu viata, rapusa de o boala de care probabil unii nici macar nu au auzit… o tumoare craniana a fost lucrul care a luat-o dintre noi. Iar acum vine intrebarea pe care toti si-o pun, dar la care nimeni nu poate raspunde… de ce tocmai ea? De ce intotdeauna persoanele cele mai bune platesc preturi pentru altii? Ironia este ca, desi uneori te astepti la asta, atunci cand lucrul in sine chiar se intampla, tot te ia prin surprindere. Reactionezi instinctiv, plangi, iti vine sa urlii, dar pana la urma nu ai ce sa faci, din pacate. Moartea nu e niciodata dreapta… nu vine niciodata pe la usa din fata, asa cum ai crede. Nu. Ea intra mereu pe la poarta din spate si loveste cand iti e lumea mai draga. Stiti? Inca am impresia ca e o gluma proasta. Inca am impresia ca cineva si-a batut joc de mine in cel mai crunt mod posibil. Inca am impresia ca ea, prietena mea, va intra intr-o zi in clasa, la mijlocul orei de istorie, dupa cum ii era obiceiul si nici nu se va mai obosi sa ceara permisiunea sa intre pentru ca stie ca oricum ar avea voie… ca mai apoi sa se intoarca si sa ne intrebe, cu zambetul ei caracteristic cimentat pe fata: “Si, ia spuneti, v-a fost dor de mine?” N-am sa uit niciodata bucuria din ochii ei atunci cand, in februarie, in clasa a10a i-am adus cadoul pe care ar fi trebuit sa i-l dau de Craciun cu doua luni intarziere, pe motiv ca il tot uitam acasa… N-am sa uit niciodata cum il repezea pe Lucian in cel mai genial mod posibil atunci cand o scotea din sarite. N-am sa uit niciodata optimismul si bucuria incredibila de a trai pe care le avea. N-am sa uit niciodata sfaturile bune pe care ti le dadea, fix atunci cand iti erau mai necesare, fara ca tu sa le ceri macar. N-am sa uit cat de devotata le era prietenilor ei. N-am sa uit cat de mult i-a placut scoala. N-am sa uit cat s-a zbatut pentru viata ei. Sper ca de acolo de sus, sa ma ierte ca nu am fost alaturi de ea pe ultimul ei drum, si sa considere asta mai mult lasitate decat… orice altceva, desi stiu ca intotdeauna si-ar fi dorit sa mi-o amintesc asa cum era ea de fapt... o persoana puternica si deosebit de sensibila in acelasi timp. N-am sa uit niciodata ca mi-ai fost prietena…

Imi e dor de tine, Angela!

Na ca am facut-o si pe asta ... :D

:)) adevaruri despre mine … multe. Cam 100. O sa va trebuiasca ceva rabdare sa le cititi pe toate, asa ca asezati-va comod pentru ca s-ar putea sa dureze …

1. Singurul lucru pe care l-as schimba la felul in care arat sunt ochii. Mi-as fi dorit sa fi fost ceva mai mari. [Acum vreo 2 ani voiam si lentile de contact gri. Dar ssst:))]

2. Am doar 1.57 in inaltime.:D

3. Chiar imi place sa fiu asa de micuta. Toata lumea are senzatia ca trebuie sa ma protejeze.:”>

4. Urasc faptul ca stau mai tot timpul cocosata.:

5. Sunt un copil incurabil.:x

6. Am invatat sa zambesc permanent, chiar si cu lacrimi in ochi.

7. Sunt ca un titirez. Permanent in miscare.

8. Uneori pot deveni chiar ametitoare.

9. Ca sa nu mai vorbim de obositoare.:)) Si de enervanta in cel mai rau caz.:”>

10. Ador numarul 10. Am impresia ca imi poarta noroc.

11. Am o alunita pe ochiul stang.

12. Ador culoarea ochilor mei.:->

13. Cand aveam 1 an si jumatate am fost operata pe viu la gat din cauza unor complicatii dupa un simplu oreion.

14. Nu suport sa vad sange.

15. La analize intotdeauna lesin.

16. In momentul asta as manca o ciocolata. Yum:x

17. Sunt o mica profitoare.

18. Sunt obsedata dupa buburuze, broaste, si strumfi.:x

19. Cartile Harry Potter mi-au marcat copilaria. Stiu, trist.;))

20. Contrar obiceiului meu, am invatat sa fiu si calma uneori.

21. 3 zile pe saptamana locuiesc la bunicii mei.

22. Publicitate.:))

23. Mai nou ma pasioneaza fotografia. Pozez absolut tot ce misca.

24. Ador porumbul sub toate formele lui.:x:x:x

25. Sunt dependenta de prietena mea cea mai buna. [Ana simte-te:D]

26. Am putini prieteni foarte buni … si o groaza de amici buni pentru orice situatie.:D

27. Am invatat engleza de la Cartoon Network.

28. Am vorbit tarziu, la 1 an jumate.

29. La 5 ani le vorbeam papusilor mele intr-o engleza stricata, invatata din desenele animate.

30. As lua oricand un castron de pop corn si m-as aseza la calculator sa ma uit la un episod din “Viata cu Louie” sau din “Copii de la 402”.:x:x

31. Ador telenovela “Clona”.:x

32. Am un ursuletoi pe care il cheama Ananas si o vacuta pe care o cheama Cleo.:x

33. Imi ia in medie cam o ora sa ma pregatesc cand trebuie sa plec de acasa. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca atunci cand fac baie ma uita Dumnezeu in cada:))). Aaa, si niciodata nu ies din casa fara sa ma dau cu parfum.:”>

34. Mai am si pana in ziua de azi primul trandafir pe care l-am primit in viata mea, acum 4 ani, de la Alex.

35. Una din cele mai bune prietene ale mele e una din persoanele la care aproape nimeni nu s-ar fi asteptat. [Aaaaly:D]

36. Am scapat un tip de controlor in 27, odata, spunand ca sunt verisoara’sa.:))

37. Si de atunci suntem prieteni buni.:D Nu-i asa, Cristi?

38. Urasc ce se difuzeaza acum pe Jetix si Cartoon Network.

39. Ador puful de plop si florile de Mac si de Liliac.

40. Noaptea beau cam 2 litrii de apa.

41. Si merg de vreo 4 ori la baie.:)))

42. Fac urat cand nu imi merge netul … Aaa, da, si pierd in medie cam 3 ore pe zi la calculator.

43. Atunci cand o persoana inseamna ceva pentru mine, de obicei ii fac o bratara din ate.:”>

44. Imi place sa imi cumpar o multime de carti dar niciodata nu reusesc sa le citesc pe toate. Urasc sa citesc ceva ce mi se impune.:

45. Sunt ingrozita de clasa a12a si de absolut tot ce tine de ea. Urat, stiu.:))

46. Sunt Symbolista pana la moarte.:x

47. Primul lucru pe care o sa-l fac atunci cand o sa ma mut la casa mea o sa fie sa imi cumpar o pisica pe care o sa o cheme Sushi sau un catel pe care sa-l cheme Pata sau Salam.=))

48. Sunt usor de castigat … imi aduci un buchetel de ghiocei si ma topesc toata.:))

49. Ador luna Martie. Martisoarele sunt geniale.:x

50. Atunci cand imi place o melodie o ascult pe repeat pana ma plictisesc de ea.

51. Imi iubesc telefonul meu cel negru. Sunt dependenta de el.

52. De 1 an ma tot chinui sa imi cumpar un telefon nou pentru Vodaphone.

53. Aaaa, da, si imi platesc singura Vodaphone’ul.:->

54. Sunt foarte mandra de mine pentru ca stiu sa merg pe tocuri.:))

55. Nu-mi place pizza fara ciuperci.:))

56. Momentan ma obsedeaza filmele Twilight si A walk to remember.

57. Ice Age 3 mi se pare fenomenal.:->

58. La fel si legile lui Murphy.

59. Sunt o persoana cicalitoare. Cei mai apropiati mie stiu cel mai bine.

60. Pana de curand am trait intr-un balonas imaginar de sapun pe care insa acum l-am spart si am inceput sa vad lumea cu proprii mei ochisori. Cam tarziu, stiu.:-j

61. Sunt o fire foaaarte curioasa. Da’ chiar foarte.=))

62. Ma indragostesc de cam 3 ori pe saptamana.:))

63. Glumeam la adevarul de dinainte.

64. Dar atunci cand chiar ma indragostesc devin o cu totul alta persoana.

65. Sunt o romantica incurabila. Recunosc.

66. Insa nu imi plac trandafirii rosii. Cei albi sunt preferatii mei.

67. Ador ploaia atunci cand sunt sub paturica mea, in pat, cu o carte buna in mana.:))

68. Ultima oara cand am mers prin ploaie mi s-a spus sa imi tin o punga de plastic in cap ca sa nu ma mai ud. Asta dupa ce aveam apa si in sutien, chiloti si sosete. Tineti minte,baieti?:)))

69. Imi place la nebunie sa studiez fetele oamenilor adormiti, la 7 dimineata, in statia de metrou.

70. Ma oftic atunci cand pierd metroul sau autobuzul. De tramvai nu mai zic.:)))

71. Nu ma stresez deloc de calorii. Mai nou mananc la Mc de cam 2 ori pe saptamana. Nesanatos, stiu.:)))

72. Sunt stelistaaa.:x

73. Mi-ar fi placut sa invat sa cant la pian. Sau sa mixez. Sau sa ma fi tinut de gimnastica atunci cand eram mica. Acum nici macar roata nu mai stiu s-o fac:))

74. Am descoperit o ceainarie geniala, la Cotroceni. Bine, bine, si Alex m-a ajutat putin.:)))

75. Sunt o fire credula.

76. Ma amuza incredibil becurile cu sensor de la mine de pe scara.=)):x La fel si usile glisante si scarile rulante.

77. De obicei sunt pasnica.

78. Dar stiu sa si musc daca e nevoie.:))

79. In 90% din cazuri sunt o persoana sincera. Desi mi se mai intampla uneori sa ma mai incurc in propriile minciunele. Dar le dreg repede de obicei.:))):”>

80. Imi place sa am grija de hi5’ul meu.

81. Mai nou imi ador motul care tot creste si creste:D Am si eu parul lung intr-un final:D

82. Nu dau niciodata uitarii lucrurile care m-au facut macar odata fericita.

83. In liceu, o recunosc pe Smara dupa ras.:))

84. Imi place cand sunt admirata, desi chestia asta nu se intampla prea des.

85. Am cauzat totusi si cateva “wow’uri” la viata mea.:))))

86. Mi se par penibile replicile ieftine de agatat.=))) Exemplu: “Fetele, fetele, stiti vreo sectie de politie prin preajma?” “Nu …” “Inseamna ca nu v-ati uitat la MINE:->”.=)))

87. Imi place sa fac o prima impresie buna.

88. Atunci cand vorbesc cu o persoana incerc sa fiu cat de atenta posibil.

89. Ma enerveaza ca de fiecare data cand ies cu Alina ii raman datoare.=))

90. Imi scriam versuri pe peretele din spatele sifonierului.

91. Ai mei inca nu stiu chestia asta.:”>

92. Nu prea imi asum riscuri. Dar cand mi le asum, mi le asum pana la capat.

93. Stiu sa joc si teatru daca e nevoie.:->

94. Imi e frica de necunoscut.

95. URASC TANTARII!:))

96. Mi-a fost transmisa boala asta cu blogurile.

97. Sunt o uituca in adevaratul sens al cuvantului. Si lenesa pe deasupra.:”>

98. Imi place sa fac un cadou mai repede decat sa primesc unul.

99. Ador sa trag cu urechea.

100. Mi-a luat 6 luni sa reusesc sa ma apuc de adevarurile astea.:)))):”>

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa … Ei bine, sunt doar o parte din ele. Cele mai nesemnificative. Limita de 100 m-a oprit totusi din scris.:D Acum le predau stafeta Annei, Alinei lui Alex si lui Sirji. Sa vedem ce iese.:->

Noapte buna!:*

The one that wins will be the one that hits the hardest...

Ce inseamna, de fapt, a avea un "best friend"? Multi sunt convinsi ca deja, dupa doua-trei discutii cu cineva anume au gasit acea persoana cu care pot sta de vorba in cel mai deschis mod posibil, careia pot sa ii spuna in 1000 de cuvinte o groaza de nimicuri fara a le fi teama de a fi luati peste picior sau intelesi gresit si judecati... dar, pana la urma, chiar exista acest tip de oameni? Da, dar din pacate, trebuie sa ii cauti bine. :D

Intotdeauna vom fi judecati pentru ceea ce suntem, ce spunem, ce gandim sau ce facem. Multi spun sa trecem mai departe, sa nu luam in seama gurile rele si sa ignoram tot ce e spus de rau despre noi. Dar oare e atat de usor?

Din punctul meu de vedere,nu. Mereu am fost genul mai zapacit, caruia nu-i pasa mai deloc de lucrurile importante ale vietii, ci mai degraba de maruntisurile ei, cele care o fac sa fie mult mai colorata. Da, da, poate cei care deja mi-ati mai citit blogul v-ati cam saturat de culoarea asta de care v-am tot vorbit. Dar, sincer, dupa tot ce s-a intamplat in ultimele zile... am ajuns sa nu ma mai intereseze. Oamenii se schimba. Balonasul de sapun in care traiam s-a spart si am ajuns sa privesc lumea in fata, asa cum e ea de fapt. Si, sincer, nu prea mi-a placut ce am vazut.

Azi am realizat ca nimic nu mai reuseste sa imi stearga zambetul din coltul gurii, fie el chiar si unul ironic, cu lacrimi in ochi. Am invatat ca nu mai merita sa plangi din nimicuri, pentru ca viata te loveste miseleste, pe la spate, tocmai cand te astepti mai putin. Nu, nu sunt ok. Faptul ca acum cateva zile era sa raman fara una din cele mai dragi persoane mie ma ingrozeste. Stiti voi, moartea nu bate niciodata la usa. Ea vine pe la poarta din spate si te loveste cand iti e lumea mai draga. Dar, nu, imi pare rau, azi nu vei lua pe nimeni. Bunicul meu va mai ramane cu mine o vreme, nu ti-l dau...

Saptamana asta a fost ingrozitoare. Simteam nevoia sa scriu despre asta. Urasc faptul ca am ajuns sa postez cate ceva numai cand sunt suparata... Ah, ce blog emo am! Se taie cu lama. Ha ha!:)) Nu,dar serios, efectiv nu mai rezistam...

Luni a fost ziua Angelei... toata lumea era entuziasmata mai ales ca mama ei si-a facut aparitia la scoala sa ne aduca ceva dulce din partea ei. Ciudat a fost faptul ca, desi venea din partea ei, nu ne spunea nimic de Angi. Asa ca Madalina a dat glas intrebarii care ne rodea pe toti: “Cum se mai simte?”. Raspunsul a venit prompt, sec, aproape rece: “Rau”. Un raspuns care nu mai lasa loc de alte intrebari, care a sters orice urma de zambet de pe fata si din ochii nostrii, urmat de o plecare rapida a mamei ei si de o tacere indelunga si grea din partea noastra. Parca nimeni nu indraznea sa se miste, sa scoata vreun sunet...

A urmat o cearta cu ai mei. In aceeasi seara. Din nou am dezamagit, din nou nu m-am ridicat la asteptarile celor din jur. Normal ca morala care a venit mai apoi din partea Anei a fost fix lucrul de care aveam nevoie. M-a facut sa ma ridic din nou, sa ma scutur de praf, si sa o iau de la capat.

Si asta am si facut. Si, chiar daca un pic cam tarziu, am realizat ca, in momentul asta, nu prea cred ca ma mai poate dobori ceva asa de usor. Zambesc, tin nasul sus, imi flutur codita in vant, mai si injur putin pe sub mustati daca situatia o cere, si merg mai departe. Daca in posturile anterioare nu eram sigura de cat de bine ma voi descurca, ei bine, acum stiu ca voi reusi.

This is me. This is my London.

Sau, poate nu? Ei bine, poate ca Bucurestiul nu e tocmai Londra, dar e orasul meu. Si, chiar pot sa zic ca imi place,in mare masura. Aduce atat de multa culoare in viata noastra incat ar fi imposibil de ignorat. Un oras precum Parisul, de exemplu, mi s-ar parea plictisitor. Nu vezi nici macar un cersetor pe strada, nimic. Unde e culoarea despre care vorbeam? Totul e monoton, colorat in gri, alb sau negru.

Ok. Cine citeste ceea ce scriu eu acum sigur se gandeste, ridicand din spranceana: “Ia uite-o Doamne, asta chiar a innebunit! Cum dracu’ sa spui ca Parisul e monoton? Si despre ce culoare vorbeste tacanita asta?” Culoare, hmm. Cand spun culoare ma gandesc la situatiile penibile si totodata amuzante prin care trecem fiecare, mergand, in fiecare zi, prin oras.

Mijloacele de transport in comun spre exemplu. Metroul. Pare inofensiv la prima vedere. Dar ce te faci atunci cand, in momentul in care te apleci dupa ceva care ti-a cazut intamplator pe jos, simti o mana care te pipaie pe fund, intr-un mod accidental? Si asta e cel mai inofensiv exemplu. Ce te faci atunci cand domnul conductor uita sa mai opreasca in statie si intra cu jumatate de tren mai departe in tunel, ca mai apoi sa dea 15 minute in spate pentru a aduce metroul asa cum ar fi trebuit sa se opreasca initial? Sau, ce te faci cand dai peste o mare de oameni in pasajul de la Unirii 2, pentru ca s-au stricat scarile rulante, si lumea mai are putin si te calca in picioare? Iti spun eu ce te faci. Te obisnuiesti.

Si inca metroul nu e cel mai rau exemplu. Cu totii stim ce scumpi sunt controlorii din autobuze. Te urci in masina, compostezi, si te asezi si tu ca orice om pe scaun, stand la taclale cu cineva, sau degeaba, dupa caz. Normal, inevitabil, dupa maximum doua statii, apare si domnul nas. Ti se afiseaza in fata, iti baga sub nas o legitimatie pe care tu nu ai timp sa te uiti, iar apoi iti cere nonsalant biletul. Tu, i-l dai, normal, doar nu l-ai compostat degeaba. Si, desi omul vede ca este compostat bine, iti spune ca esti un nesimtit si ca s-a saturat sa dea peste persoane care sa composteze acelasi bilet de doua ori. In consecinta iti cere un buletin. Tu, cu tupeu, ii zici ca nu ai. Ca, de, fara tupeu nu mai faci nimic in zilele noastre. El se enerveaza si incepe sa strige la tine, tu, calm, ii spui ca nu vrei sa platesti nici o amenda si ca in nici un caz nu o sa te dai jos din masina doar pentru ca asa iti spune el. Rezultatul este ca iti ia biletul si iese pe usa la urmatoarea statie, rupandu-l in bucatele si injurandu-te ca nu ai vrut sa ii dai amenda pe care ti-o ceruse. Te bufneste rasul imediat ce el coboara si te intorci la cartea, amicul sau castile cu care esti in masina, din nou, dupa caz. Dar mai sunt si situatii mai dure in care nu prea mai merge sa te joci cu focul si trebuie fie sa platesti, fie sa te dai jos din masina, fie amandoua. Si atunci nu mai e frumos.

Dar, desi pare greu de crezut, nu toti controlorii sunt asa. Se mai intampla uneori sa stai fix in fata unuia, fara sa iti dai seama, si sa nu vrei sa compostezi biletul, desi il aveai in mana. El, logic, te vede, iar la urmatoarea statie iti pune discret biletul lui in mana, iti zambeste si coboara, fara sa iti spuna nimic, fara ca macar sa se ia de tine.

Hihi. Mai exista si cazuri in care tramvaiul de data asta leaga prietenii. Nu-i asa Cristi?

Bucurestiul meu. Cu bune si rele. Momentan imi place, m-am obisnuit cu el. O fi el gri, colorat, dar mie imi place. This is me. This is my... my oun London.

Alone under my umbrella :)

E dimineata. Din nou. Buna dimineata. Am sarit din pat fara sa ma gandesc de doua ori. Altfel acolo ramaneam. M-am spalat, am mancat, m-am imbracat, mi-am bagat castile in urechi si am iesit pe usa. Cand am iesit insa din bloc, m-a picurat. M-am uitat in sus si am vazut ca o serie de nori imi ascunsesera soarele. Mi-am scos fara chef umbrela mea in carouri din ghiozdan, am deschis-o si m-am ascuns sub ea. Am dat drumul la muzica si am inceput sa fug spre scoala, luand toate baltile la rand…

Azi e 3 martie. E 3 martie si au trecut si Valentine’s, si Martisorul, iar eu le-am petrecut cu prietenii, hoinarind pe cine stie unde, din cate imi amintesc dintr-un oras in altul, de la Silvanna inapoi. Alea da aventuri! Oricum din cate imi dau eu seama, nici macar aceste sarbatori nu mai mai sunt deloc asa cum erau inainte. Au devenit pur comerciale... iar asta ar cam trebui sa ne dea de gandit putin. Dar, acum ca deschid ochii si ma uit mai bine in jurul meu, cred ca vad mai multe cupluri decat am vazut pe 14 Februarie. “Ooo da, au iesit din hibernare” m-am gandit. Despre ce vorbim? Despre multi oameni grabiti, ca niste frunici care trec pe langa mine, prea ocupati ca sa se mai bucure de micile frumuseti ale vietii. Se ingramadesc fugind, cate 2, cate 3, sub o umbrela. Trec pe rosu, isi asuma riscuri, in timp ce eu astept la semafor si sunt stropita din cap pana in picioare de un camion condus de un individ pe care nu il intereseaza cati oameni unda in drumul lui spre servici. Zambesc si il injur frumos. Ee, ma usuc eu pana la liceu. Stiti, poate e mai bine ca sunt singura sub umbrela mea. Am mai mult loc si nu mai trebuie sa o impart cu nimeni. Dar intre timp am ajuns la metrou. Am inchis umbrela si am intrat fara chef, sperand sa nu-l mai pierd si in dimineata asta. J

:P Ps: post pe care voiam sa il scriu de mai de mult,dar nu am avut rabdare:">

Singura nu pot.

Mda... ce mai pot sa spun? Totul se schimba, se schimba intr-un mod alarmant si simt ca nu ii mai pot face fata... Sau, daca stau bine sa ma gandesc, totul s-a schimbat de fapt, foarte mult in ultimele cateva luni. Nimic nu mai e cum a fost. Nu ma mai pot concentra la nimic, la scoala ma duc doar ca sa fac un act de prezenta sau sa citesc pe sub banca, ca de altceva oricum nu sunt in stare. Ma uit inapoi peste posturile de asta vara... what am I missing? De ce eram asa de fericita? Nu stiu. Stiu doar ca eram. Am ajuns sa am impresia ca cele mai dragi persoane mie imi intorc spatele si ma lasa in urma una cate una. Cine stie, poate s-au saturat de... de, nu stiu. Poate efectiv s-au saturat. Ceea ce de fapt se intampla, si pe viu grai n-o sa recunosc niciodata e ca ma simt singura. Am ramas doar cu putini prieteni buni... si cativa amici buni, asa, ca sa dea putina culoare. In rest... Gri, un gri colorat de care incep sa ma satur incet, incet. Si ceea ce e cel mai grav e ca nu stiu ce sa fac in privinta asta. Zambesc, fad, pentru ca trebuie sa dau impresia ca sunt happy. Si chiar sunt in unele momente. Dar, dupa cum spuneam, singura nu pot. Si m-am saturat sa tot lupt si sa nu ajung nicaieri. Probabil o sa incep sa ma tratez. Nu stiu cum, nu stiu cine o sa ma ajute, o sa vad pe parcurs. I’ll manage... intr-un final.

Pentru ca m-ai rugat…

Pentru ca m-ai rugat. Sau, nu cred ca ceea ce ai facut tu s-a numit rugaminte. A fost mai repede o provocare. Si in plus, iti promisesem de mult timp un post de genul. You diserve it, twin.

P.s: postul asta nu se refera la mine.:D ok?

5.58. 5.59. **Scotty doesn’t know, that Fiona and me...** Aaaa! E sase dimineata! am spus eu, oprind hotarata alarma de la telefon in timp ce imi bagam din nou capul sub perna, refuzand sa ma trezesc. Asa mi se intampla in fiecare dimineata. Sunt o lenesa. Hai ca nu-i nimic daca mai stau putin, mi-am spus. M-am ridicat agale din pat, cand ceasul inca arata o ora pana in 6:30 si m-am indreptat cu ochii lipiti inspre baie. Normal ca pana acolo am cazut, impiedicandu-ma de pisicul meu, pe care, in cadere, l-am proiectat 3 metrii pe gresie. Iarasi ma va evita toata seara cand voi ajunge acasa. Trebuie sa-i aduc ceva bun cand ma intorc. Nu suport sa-l stiu suparat pe mine. Iubesc pisica asta mai mult decat iubesc pe oricine.

Odata ajunsa la baie, am refuzat cu vehementa sa ma uit in oglinda. M-as fi speriat de fata mea adormita. M-am spalat pe dinti, mi-am clatit ochii si abia dupa ce m-am sters pe fata m-am incumetat sa ma privesc. O fata uimita dar inca adormita ma privea din cealalta parte a oglinzii, de parca ma vedea pentru prima oara in viata ei. Niste ochi mari si caprui, care urmau sa se ascunda in spatele unor ochelari pentru tot restul zilei, un par castaniu pe care acum ma chinuiam sa-l descalcesc, o fata ovala, cu putina culoare in obraji si... cam atat. Asa eram eu de dimineata. Am iesit din baie, ducandu-ma spre sifonier. “Astazi am chef sa ma imbrac cu ceva mai larg” mi-am spus. Intotdeauna mi-a placut sa inot impotriva curentului, imbracandu-ma si fiind diferita de lumea asta fitoasa in care ne invartim. Am ales un tricou negru, blugi, bascheti, cercei diferiti, normal, si, odata ce am stabilit asta, am fugit spre bucatarie, din nou evitandu-l pe Grasutu’ la milimetru. Macar de data asta am reusit. Am scos micul dejun pe care mama mi-l lasase inainte sa plece din frigider, m-am asezat la masa si am inceput sa mestec cu pofta. Ca de obicei, in timp ce mancam, gandurile mi-au zburat undeva departe. Cine eram eu? Cum eram eu? Pai (am inceput cu “pai") eram o fata (vocea din mintea mea continua sa ma comenteze sarcastic: “Oau, nu mai spune. Serios?” imi intoarse ea vorba ironica.) o fata normala. Poate un pic prea buna si intelegatoare cu toata lumea, lucru care urma sa ma omoare intr-o zi, daca nu cumva voi muri calcata de o masina pe la 70 de ani. HA! Dar n-am ce sa fac, asa sunt eu, imi iubesc prietenii. Mult. O sa ma tratez si impotriva acestui lucru intr-o zi, asa cum fac cu nesimtirea momentan. Sunt curioasa ce-o sa iasa. Aaa, da, si cu asta ajungem la o alta calitate – defect foarte pronuntata a mea. Curioziatea, cu bonusul sentimentului de copilarie care ma inconjoara. Sunt un copil incurabil. Ador sa ma joc, sa tip, sa urlu si nu ma inrosesc niciodata pana in varful urechilor daca fac ceva ce adolescentii din ziua de azi ar putea considera “imatur”. Hmm, asta inseamna ca sunt curajoasa? Poate doar un pic. Aaa, da, si sunt vesnic indragostita, dar nu stiu daca doar de idea de a fi indragostita. Cred ca am citit prea multe carti in stilul asta, ca de, cititul e una din pasiunile vietii mele. Ador sa citesc oriunde, oricand si orice tip de carte. Dar cel mai mult mi-as dori sa primesc ceva legat de fotbal sau de desene animate. Sunt marile mele “iubiri”, lucrurile in care ma regasesc in totalitate, chiar daca, drept sport practiv volei-ul. Nu stiu de ce sunt asa, poate sunt defecta. Adica sigur sunt defecta, din cauza faptului ca “indraznesc” sa spun in fata ceea ce cred, chiar daca de cele mai multe ori mai indulcesc putin realitatea. Ca-n melodia aia de la Simple Plan... Ce? Doar nu credeati ca ascult ceva care sa se indeparteze prea mult de stilul rock – punk, nu?

M-am uitat la ceas intr-o doara, inca mestecand, iar in acel moment am realizat cruntul adevar: in 20 de minute Enache avea sa intre in clasa si sa puna absente. “Grozav, iarasi intarzii la prima ora! Sunt geniala!” mi-am spus sarcastic. Am incercat sa am rabdare cu mine insami. Nu prea am reusit insa... Mi-am insfacat rapid ghiozdanul, m-am imbracat cu geaca, m-am incaltat, am scos MP3’ul din buzunar, mi-am bagat castile in urechi si m-am oprit cu mana pe clanta: “sper ca ziua de azi sa nu fie mai rau decat ziua de ieri!” mi-am spus in timp ce ieseam pe usa...