Oraşul şi culorile (Partea a7a) :)

„Aaaah, nu, nu, lasă-mă-n pace!!” stigă Mara în somn. Se întoarse pe partea cealaltă a patului, în mod clar luptându-se cu un vis urât.

„Ar trebui să o trezim?”

„Nu cred că mai e cazul, m-am trezit singură. Aaah, nu, perfuzii!” spuse fata disperată, încercând cu lacrimi în ochi să le dea jos de pe încheietura mâinii. Ura perfuziile de mică. La vârsta de 2 ani fusese operată pe viu la gât, şi, de atunci, deşi nu îşi mai amintea nimic, rămăsese cu o repulsie foarte puternică faţă de tot ceea ce însemna ace, perfuzii, injecţii, analize, şi aşa mai departe. Se opri numai în momentul în care una din fetele ce o priviseră consternate până atunci se aplecă şi o luă de mâini, încercând să o liniştească.

„Mara, e ok, suntem aici, cu tine. Calmează-te!...”

„Dana? Tu ce cauţi aici?” spuse fata, dezmeticindu-se. Dana îi era cea mai bună prietenă, pe care aceasta nu o mai văzuse de cam 2 luni. Era, sau cel puţin aşa ştia Mara, plecată în Australia la studii şi până în momentul de faţă nu prea mai reuşiseră să vorbească decât la telefon sau pe internet, ele care înainte făceau absolut totul împreună, spre disperarea celor din jur. Nişte ochi mari şi căprui o priveau îngrijorată de undeva din spatele unor ochelari de vedere cu rame groase, figura ei de copil fiind încadrată de un par castaniu, frumos, ce i se revărsa rebel pe spate. Se răsuci spre cea de-a doua fată şi îi spuse, pe nerăsuflate:

„Irina, du-te după asistentă, ne-a zis să o chemăm în momentul în care se trezeste.”

Irina plecă în cea mai mare grabă, fără să se împotrivească, şi în mai puţin de 2 minute se întoarse cu o femeie creaţă şi rotofeie ce zâmbi la vederea pacientei.

„Ce bine, în sfârşit te-ai trezit! Cred că stau săracele de 5 ore şi aşteaptă să deschizi ochii!”

„Dar ce am păţit?” întrebă Mara, simţind cum capul îi vâjâie de-a dreptul.

„Nu îţi aminteşti nimic?” o întrebă cea de-a doua fată. Irina, prietenă bună cu ambele fete prezente, era o persoană deosebită, însă de multe ori se îngrijora foarte repede şi din orice fleac. O privea pe Mara cu nişte ochi mari si căprui, parcă nevenindu-i să creadă că fata chiar nu îşi amintea nimic. Apoi se întoarse speriată spre asistentă, care o linişti însă din priviri şi spuse:

„E perfect normal din moment ce atacatorul a lovit-o în tâmplă. Îţi spun eu ce ai păţit,” spuse ea, adresându-se Marei. „Ieri, pe la ora 8 seara, ai fost adusă la secţia de Urgenţe de doi băieţi care au spus că abia te-au scăpat de un individ ce aparent voia să te jefuiască. Dacă chiar a şi reuşit, asta nu mai ştiu să îţi zic. Ceea ce e important însă este că nu ai păţit nimic grav. Ai un ditamai cucuiul pe tâmpla dreaptă şi un picior luxat, iar perfuziile au fost doar ca să te stabilizeze. Mâine vei putea pleca acasă.”

„Grozav,” spuse Mara, ducându-şi mâna la tâmplă şi simţind un guguloi destul de măricel. „Sunt vânătă, nu?” întrebă ea.

„Foarte! Nici nu vrei să ştii!” o tachină Dana iar Irina aprobă din cap.

„Hai, ia nu mai faceţi mişto de mine, că nu pot să ripostez, şi nu e amuzant,” spuse fata, totuşi zâmbind. „Chiar, Dana, tu ce ziceai că faci aici? De ce nu mi-ai spus că te întorci?” continuă Mara atunci când asistenta se retrase, tiptil.

„Păi, nu am vrut să îţi spun, voiam să îţi fac o surpriză. Ştia Irina, şi urma să venim peste tine la facultate într-o zi cu soare şi fără nori. Dar nu mă aşteptam să te găsesc în halul ăsta la doar două luni după ce am plecat,” răspunse ea sinceră. „Mi-era dor de tine, băi!”

„Mie nu!” o tachină Mara.

„Ah, începi să îţi revii,” spuse Dana zâmbind. „Aualeu, Andreea, tu nu ştii să intrii mai delicat pe uşă?” întrebă ea, văzând-o pe fată cum năvăleşte efectiv în salon.

„Da, Dana, şi mie îmi era dor de tine!” îi întoarse Andreea vorba. „Cum te simţi, pişpirico?”

„Ceva mai bine... acum că sunteţi voi aici... „

Fetele continuară să vorbească mult şi tare, deranjând asistenta, care, la un moment dat, venind înapoi în salon, le luă aproape pe sus şi le conduse afară, plângându-se de faptul că nu îi lasă pacienta să doarmă. Ele se supuseră şi plecară, promiţând totuşi că vor reveni a doua zi spre disperarea acesteia si bucuria Marei. Fata adormi foarte repede, descumpănită de faptul că va rata competiţia de streetdance de săptămâna viitoare din cauza luxaţiei de la picior. Se trezi totuşi, târziu, cu o foame de lup, şi, în timp ce mânca, auzi o voce cunoscută vorbind în spatele ei. Brusc, fata realiză de ce salonul acela îi era atât de cunoscut.

„Ciudat mod de a ne reîntalni,” spuse vocea. „Nu-i aşa?” Mara se întoarse surprinsă că vocea i se adresa, iar în clipa aceea, un zâmbet slăbit i se cimentă pe faţă. Era Andrei.

Şi ce te faci când puricii vorbesc?

Întrerupem şirul întâmplărilor Marei într-un moment atât de delicat pentru a vă aduce în prim-plan un scurt moment publicitar. Nu, nu vă voi prezenta nici haine şi nici alte produse pe care le vedeţi în fiecare zi la televizor, ci un prieten, de data asta fără vreo provocare sau vreun impuls din exterior, doar din proprie iniţiativă. N-o să vă plictisesc prea mult cu detalii despre el, de genul: cine e, de unde e, ce culoare de indispensabili poartă (nu că aş sti) , pentru că, de, un post publicitar trebuie să fie scurt şi la obiect. Iar modul în care ne-am cunoscut este atât de banal încât nici măcar nu mai trebuie menţionat. Cred că nimeni, nici măcar noi nu ne aşteptam la prietenia asta care practic, s-a încăpăţânat să se lege de noi. Chiar dacă nu l-am văzut niciodată, ceea ce în viziunea unora ne-ar face cel puţin dubioşi, dacă nu nebuni, ceva din adâncul sufleţelului meu de copil inocent (ironia asta!) parcă îmi spune că totuşi pot avea încredere în el. Mă enervează nespus când nu mai are credit pe telefon, pentru că nu mai are cine să mă trezească dimineaţa şi deci întârzii mai mereu la primele 3 ore. Continuând şirul lucrurilor care nu îmi plac la el, voi spune că efectiv îmi vine să îi scot ochii aia superbi, (eu de ce nu pot avea norocul de aşa ochi?) şi că nu e corect că locuieşte la câteva sute de kilometrii de mine. Ador să-l tachinez, cred că e un defect de fabricaţie al subsemnatei, şi îmi place că mă provoacă permanent să descopăr chestii noi şi să mă autodepăşesc. Nu ştiu de ce m-am apucat, aşa, din senin să scriu despre tine, şi cred sincer că tu vei râde când vei citi asta, dar pur si simplu m-am trezit cu ideea în minte, de dimineaţă. Deci, în speranţa că ţi-a apărut măcar un zâmbet pe faţă la citirea acestor rânduri, te pup, purice!

Oraşul şi culorile (Partea a6a) :)

„Doarme?” întrebă Bogdan timid.

„Nu,” îi răspunse asistenta, „dar e puţin ameţit datorită calmantelor ce i-au fost administrate până de curând. V-aş sugera să nu-l obosiţi.” continuă aceasta.

„Ok, s-a făcut!” spuse Bogdan, şi împinse uşa de la salon. Înăuntru, Mara văzu 6 paturi de spital din care erau ocupate doar două. În primul, al doilea pat pe stânga de la intrare, dormea un bărbat de vreo 30 de ani, aparent violent lovit pe toată faţa, plin de vânătăi. Fata se cutremură toată şi se apropie de colegul său, ce se îndreptase alergând spre celălalt capăt al salonului, unde, într-un alt pat, stătea întins un băiat blond de vreo 18 ani, ce încerca din răsputeri să zâmbească, vădit fericit de vizita pe care tocmai o primise.

„Ţi-au cam făcut-o, nu-i aşa, amice?” întrebă Bogdan, strângându-i mâna cu putere prietenului său.

„Da. Aparent lama cuţitului m-a cam afectat, dar doctorii spun că nu vor exista efecte secundare odată ce mă voi vindeca total,” răspunse acesta. „Dar văd că ai adus pe cineva...” continuă Andrei.

„Ah, da, ea e Mara...” spuse Bogdan, şi, fără a mai ştii ce să zică, se ridică pentru a o aduce pe fată mai aproape de patul prietenului său. „Să nu te prind că începi să comentezi! Clar?”

„Hei, salut! Mă bucur să te cunosc.” spuse Andrei, dând mâna cu Mara. „Uite, frate, în sfârşit o fată care strânge mâna cum trebuie, nu se joacă.” continuă el, spre Bogdan. „Şi apropos de faza cu comentatul, ştii foarte bine că dacă nu comentez e ca şi cum n-aş respira, deci...”

„Ah, şi tu? Ai face o pereche perfectă cu prietena mea Alice, nici ea nu are darul de a se putea abţine,” spuse fata râzând şi retrăgându-şi mâna.

„Şi totuşi, e ceva dubios aici...”

„Ce anume?” întrebă ea, curioasă.

„Bogdan îmi povesteşte întotdeauna despre fetele cu care iese în oraş, dar despre tine, nimic. Eşti o enigmă pentru mine, încă,” îi răspunse Andrei.

„Da, eu şi Otilia,” râse fata. „Păi, eu cred că vă voi părăsi. Trebuie să ajung acasă şi mai am ceva de umblat prin nenorocitul ăsta de Bucureşti, plus că deja am de făcut un proiect la engleză, pentru facultate. Da, deja,” întări fata, văzând privirea contrariată a lui Bogdan. „Şi în plus, sunt convinsă că aveţi atâtea să vă spuneţi încât eu aş fi ca musca-n lapte pe aici,” adăugă ea, punându-şi sacoul şi trăgându-şi geanta peste cap. „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, dacă eşti aşa amuzant pe patul de spital, abia aştept să te văd în mediul tău natural! Sper să te faci bine repede!” spuse Mara, făcându-i cu mâna lui Andrei.

„Ai grijă de tine, pişpirico! Să mă suni când ajungi acasă, ca să fiu sigur că ai ajuns bine, da?” îi spuse Bogdan.

„Da Bogdanel, cel cu bani de păhărel, am înţeles, dar nu te îngrijora, cred că sunt destul de mare încât să îmi pot purta singurică de grijă,” îl asigură fata, aplecându-se şi pupându-l doar pe un obraz.

„Şi celălalt? Se supără, să ştii!”

„Celălalt mâine, la ora 8 în staţie. Ciao!”

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, rămânând totuşi puţin cu mâna pe clanţă pentru a auzi discuţia din spatele ei. „De ce nu mi-ai spus nimic despre ea, frate?!!” întreba, indignat, Andrei. „Hmm, nu ştiu, poate pentru că ai fost în COMĂ în spital până acum?” îi întoarse Bogdan vorba, râzând. Zâmbind la rândul ei, Mara împinse cu putere uşa salonului şi ieşi pe coridor.

„Uuuf, ce zi lungă!” se gândi ea, aproape ajunsă acasă. „Abia aştept să mă pot întinde în patul meu.” Scoase telefonul din buzunar şi, văzându-l că sună, răspunse. „Da, Bogdan, ce faci? Îţi era dor de mine? Dragul de tine, nici nu ne-am văzut de acum 2 ore.” îl ironiză Mara, râzând.

„Adevărul e că eu abia acum am plecat de la Andrei şi te-am sunat să văd dacă ai ajuns întreagă acasă.”

„Ah, încă nu, dar mai am pu... aaa, hei, ce faci... ce, CE FACI? AJUTOOOOOOOR!!!!!!!” urlă fata în telefon.

„Mara... Mara? Alo, ALOO, MARA!! Mara, eşti ok? MARAAA!!!” ţipă zadarnic băiatul. Se auzi sunetul telefonului căzând pe pământ şi piciorul ce îl călcă, pe fundalul strigătelor fetei. Şi apoi, spre disperarea lui Bogdan, tonul de apel.

Oraşul şi culorile (Partea a5a) :)

“Show off that body you got
You got that dance floor so hot…”

“I’m taking a moment just imagining that I’m dancing with you…” Mara se întinse după telefon şi se uită la el, curioasă. ”Bogdan vă apelează” apăru scris pe ecran. ”Ooo, Dumnezeule, oare ce vrea?” se gândi fata, exaltată. ”Ok Mara, poartă-te normal, vorbeşte frumos, calm, fii zen! Alo?” spuse ea.

”Salut, băi!” se auzi vocea băiatului din receptor. ”Ce faci? Sau, de fapt, ce făceai? De ce gâfâi?”

”Era să îţi spun eu ce făceam, dar după o să zici că sunt nesimţită. Uite, dansam. Stai puţin, că nu te aud!” îi răspunse ea, dând melodia mai încet pentru a putea auzi. ”Tu?” întrebă, simplu.

”Eu, spre deosebire de tine, nu am atât de multă energie şi nici cheful necesar de a dansa de nebun prin casă...”

”Heei!!” îl întrerupse Mara, ofuscată.

”Te rog frumos să nu mă întrerupi, domnişoară!” o necăji el mai departe. ”După cum spuneam deci, nu am cheful necesar pentru a dansa de nebun prin casă, dar am cheful necesar pentru un suc. Ce părere ai de apropo-ul meu foarte subtil?” continuă el.

”Aş spune că este mai mult decât binevenit. Şi cum tu ai propus ieşirea, eu voi propune locul. Dar până una - alta, hai să ne vedem la Universitate, în o oră. E ok aşa?” spuse fata pe nerăsuflate, cu inima bătându-i cu putere.

”Genia din tine a gândit bine şi de data asta. Ne vedem acolo!” spuse Bogdan, închizând.

Fata rămase câteva secunde cu telefonul în mână, uitându-se la el, perplexă. ”Nu pot să cred că tocmai am făcut asta...” murmură ea. ”CU CE MĂ ÎMBRAAAAC?!!” strigă, şi începu să îşi întoarcă tot dulapul cu fundul în sus. Bluze, fuste, tricouri, blugi, iar tricouri şi bluze... Dar să o lăsăm pe Mara să se îmbrace liniştită, doar nu vrem să întârzie la întâlnire. Afară era o zi superbă, aşa că, după ce depăşi criza de rigoare şi plecă de acasă, Mara ajunse la metrou, pe care chiar reuşi să îl prindă, la mustaţă, strecurându-se printre uşile ce tocmai se închideau. ”Avantajul de a fi mică.” îşi spuse. ”Nu pot să cred că în sfârşit voi ajunge şi eu undeva la timp. Şi tocmai când se impunea mai mult! YES!” se bucură ea. 10 minute mai târziu, îl aştepta pe Bogdan rezemată de peretele pasajului pietonal. Acesta veni pe la spatele ei şi o luă în braţe:

”Ciao bambina, ma che fai?”

”M-ai speriat, să-ţi fie ruşine!” îl mustră ea, râzând.

”Iarăşi?” întrebă el, sarcastic. ”Deci, unde mergem?” continuă, cu sprâncenele ridicate.

”Păi, e o ceainărie foarte drăguţă pe aici prin apropiere. Hai!” îi răspunse ea. Merseră agale până la localul respectiv şi, în spatele aburilor de ceai, atmosfera deveni parcă alta. Începură să îşi zâmbească peste ceşcuţele mici, discutând despre terţe lucruri. Atunci, Mara îşi luă inima în dinţi şi îl întrebă:

”Cum se mai simte prietenul tău?” văzându-i privirea contrariată, continuă, ”ştii tu, prietenul tău cel mai bun, de care mi-ai spus acum câteva zile, la facultate, când erai supărat. Andrei parcă îl chema.”

”Aaa, da. Nu mă aşteptam să mă întrebi asta.” spuse el, surprins. ”Păi, ce pot să-ţi zic? E ceva mai bine, astăzi îl vor muta în sfârşit într-un salon de zi, după 4 zile, deci voi putea să-l vizitez. Aparent atacatorii, nu i-au atins nici un organ vital când l-au înjunghiat, dar tot e slăbit ca naiba...”

”Dar din ce cauză l-au atacat, şi aşa, în mijlocul zilei?” întrebă Mara, speriată, gândindu-se la ce era mai rău.

”Din aceaşi cauză din care atacă întotdeauna. Pentru bani. Aparent tipii aveau nevoie de bani pentru cine ştie ce motive, aşa că l-au abordat pe stradă. Şi cum ei erau 4 iar Andrei doar 1, urmarea o ştii şi tu.

Mara se cutremură din toate încheieturile, vizibil terifiată. Văzând-o speriată, Bogdan se aplecă şi îşi puse mâna peste a ei.

”Dar acum e bine, iar asta e tot ce contează,” o linişti el, iar apoi, cu faţa zâmbitoare, îi spuse: ”Hei, ce-ai spune să mergem să-l vedem?”

Oraşul şi culorile (Partea a4a) :)

Soarele se reflecta cu putere în ochelarii de soare enormi pe care Mara îi purta cu atâta mândrie, plimbându-se cu rolele prin parc. Hotărâse în dimineaţa respectivă că burtica sa atinsese stadiul acela de gigantism ce nu mai putea fi acceptat, şi deci, în consecinţă, se hotărâse să recurgă la puţină mişcare. Dar cum Bucureştiul nu era tocmai cel mai sigur loc pentru a face jogging sau a te plimba cu bicicleta, alesese varianta ce parea cea mai simplă şi care o făcea si cu cel puţin 10 cm mai înaltă, ceea ce îi dadea un fel de încredere în ea pe care rar o avea. Se uita în stânga şi în dreapta cu avantajul de a putea studia oamenii fără a fi observată, când, deodată, fu trezită din reveria ei de o melodie ce începu să urle de undeva din ghiozdan:

”Wake up in the morning felling like P. Diddy...”

„Ah, măcar de te-aş găsi!!” se agită fata, gîndindu-se că nu va găsi telefonul la timp pentru a răspunde. ”Aha!” spuse ea, victorioasă. ”Alo! Alooo! Hai Alice, m-ai sunat ca să nu vorbeşti? Cooperează cu mine, te rog!”

”Ha haa, de ce niciodată nu reuşesc să mă abţin mai mult de 30 de secunde? Nu e corect! Ce faaaci?” se auzi o voce entuziasmată de la capătul celălalt al undelor. Alice era una din prietenele de suflet ale Marei. Se cunoşteau de vreo 2 ani însă nu prea vorbiseră până în urmă cu câteva luni, când amândoua simţiseră nevoia de cineva căruia să se plangă, ceilalţi din jurul lor fiind deja sătui de balivernele lor. Iar apoi, încet încet, prietenia lor se sudase. Era o fată de 17 ani, micuţă de statură, cu nişte ochişori căprui foarte vii, permanent pusă pe şotii. Tocmai de asta se întelegeau atât de bine.

”Uite bine, mă plimb. Şi n-ai să ghiceşti...?”

”Cee? Ce sa ghicesc, cu cine eşti, şi mai ales, unde eşti? E cumva vreun tip bun pe acolo?”

”Dumnezeule, copile, când o să înveţi să nu mai întrerupi? Şi ai ceva în capul ăla brunet al tău în afară de tipi buni? Mai există si altceva?!! Sunt singurică, pe rolele mele tocite, îmi dau jos burtica. Mulţumită?”

”Nu atât de mult pe cât ţi-ai dori tu, având in vedere că tocmai... mi-ai închis... gura... din nou...” protesta fata.

”Ah, Alice, scoate mâna din gură!! De câte ori trebuie să îţi mai zic să nu-ţi mai rozi unghiile?” o mustră Mara, râzând.

”Vai de capul meu, eşti incredibilă, deja mă enervezi! Hai să îţi zic de ce te-am sunat până nu îţi închid fără să vreau. Am simţit că voiai să îmi spui ceva. Deci, ce voiai să îmi spui?”

”O Doamne, cum reuşeşti?”întrebă Mara uimită. ”Da, chiar ar fi ceva, dar vreau să îţi zic faţă în faţă, altfel nu prea are farmec. Hai la o mâncare cu beţigaşele în o ora jumatate. Poţi?”

”Dar desigur, ne vedem la băncuţa noastră, acolo.”

„Ştiam eu că o să îţi placă ideea, tocmai de aia nici nu ţi-am mai aşteptat răspunsul, am şi plecat spre casă. Hei, fii atent!” exclamă Mara, fiind dezechilibrată, în viteza, de un puşti neatent ce tocmai intrase în ea. ”Vorbim mai târziu, că nu vreau să ajung acasă ruptă. Te puup!” spuse ea, închizând telefonul şi începând să meargă mai repede. O oră jumatate mai târziu, o aştepta pe Alice în parc. După ce se întâlniră, o lăsă pe ea să îi povestească ce mai făcuse zilele trecute şi, ajungând la restaurant şi aşezându-se la masă luă meniul. Apoi, lăsând să i se vadă doar jumatate de faţă, spuse, parcă prevestind avalanşa ce va urma:

”Ştii, parcă şi eu tot despre un tip drăgut aş vrea să îţi povestesc...”

Oraşul şi culorile (Partea a3a) :)

Can you put a price on your dreams?

Mara clipi, uitându-se la el cu sprâncenele ridicate, în mod clar uimită. Se încruntă sub privirea lui zâmbitoare, neştiind ce anume să îi spună. Dacă ar fi acceptat, asta ar fi însemnat o luptă câştigată de el pe frontul poveştii lor, lucru inimaginabil pentru orgoliul ei cât şura, cât şi un interminabil şir de întrebări din partea Andreei: "Cine e, de unde îl cunoaşte şi mai ales cum de îl cunoaşte, câţi ani are, de unde vine, are fraţi sau surori şi ce culoare de indispensabili poartă" eventual, plus bonusul mărimii, în funcţie de dispoziţia fetei. Pe de altă parte, însă, dacă l-ar fi refuzat, ar fi riscat o retragere definitivă din partea acestuia şi nici asta nu îşi dorea, nu nu. Deci, avem cam aşa: Raiul în dreapta, Iadul în stânga şi îngerul morţii în spate. Şi acum, ce?

“Nu ţi-am auzit răspunsul,” o atenţionă băiatul, împingând-o puţin cu un deget, încă aşteptând.

”Păi,” răspunse Mara, ”cred că da, eu nu am nimic împotrivă,” îi răspunse. ”Ah, nu pot să cred că am lăsat garda jos în halul ăsta! Ce e cu mine? Am ruginit? Unui băiat nu trebuie să îi arăţi niciodată din prima mai mult de 30% din ceea ce gândeşti! Concentrează-te Mara! Rămâi pe pământ!” se răsti o voce din mintea fetei la ea, în timp ce amândoi coborau treptele, în curtea facultăţii.

“Hello, gaşcă!” spuse Mara, ajungând la prietenii săi. “Ce faceţi?” continuă. “Şi nu, Andreea, nici măcar să nu încerci!” spuse aceasta, preventiv, zărindu-şi prietena cum deschidea gura pentru a pune prima întrebare. Văzându-se înfrântă fără drept de apel, Andreea începu să râdă în hohote, oprindu-se totuşi pentru a întreba:

“Şi totuşi, cum se numeşte junele?”

“Ah, scuze, am uitat să mă prezint! Mă numesc Bogdan…” spuse acesta pe nerăsuflate şi dădu mâna cu fiecare.

“Deci, care era marea grabă? Ce arde?”

“Grecia arde, dar nu cred că avem noi vreo treabă cu ea,” răspunse Andreea încă râzând. “Băi, eu o să chiulesc de la ultimul curs, nu mai am nici un chef!” continuă ea. “Şi mă gândeam că poate aţi vrea să mergem toţi 3, în cazul ăsta 4, la un suc. Ce ziceţi?”

“Nu pot să cred,” spuse Mara consternată. “E prima ta zi de facultate şi tu deja chiuleşti?” Eşti irecuperabilă! Eu rămân.” concluzionă aceasta cu hotărâre.

“Ok, cum doreşti. Noi am plecat. Mara, diseară pe la 8 să mă suni. Nu mai am credit, deci nu am cum să dau de tine. Clar?”

“Dar desigur, draga mea,” o ironiză fata. “V-am pupat!” spuse Mara, întorcându-se să plece si luându-l şi pe Bogdan de braţ.

“Mai ai multe cursuri după pauză?” o întrebă băiatul.

“Două, cred.”

“Ah, păi atunci ne vedem în pauza următoare, trec eu pe la tine!” spuse el cu entuziasm şi plecă făcându-i cu mâna. Cursul trecu mult mai repede decât s-ar fi aşteptat fata. Ieşind în pauză, se postă din nou la pervazul buclucaş, aşteptând. Un minut, două, trei, cinci, nimic!

“S-a zis cu promisiunea!” îşi spuse ea pornind-o repede pe scări. Îl găsi cu două etaje mai sus, uitându-se pe geam, cu căştile în urechi şi cu o privire un pic pierdută împietrită pe faţă. Nici nu realiză când fata se opri lângă el.

“Tu nu trebuia să fii undeva?” îl mustră ea, în glumă.

“Ah, scuză-mă, am uitat complet!” spuse el scoţându-şi căştile din urechi. “Chiar îmi pare rău, zău!” continuă el să se scuze.

“Scuzele se acceptă, dar doar de data asta!” îi răspunse Mara, făcându-i cu ochiul. “Deci, ce asculţi?” continuă ea, întinzându-se după casca ce atârna, clătinându-se.

“Ah, nu cred că ştii melodia…”

“Crede-n dorinţe împlinite la 3…” fredonă fata. Privind puţin pe fereastră, se întoarse apoi uitându-se la el, tocmai pentru a-l vedea un pic uimit dar şi abătut în acelaşi timp. Mara îi zâmbi şi îl întrebă: “Ce-i cu tine?”

“Uite, vezi, poate chiar asta e problema!” izbucni el. “Tocmai mi-am pierdut şi ultimul dram de speranţă în ceea ce priveşte un anumit lucru. Am primit un mesaj care m-a dărâmat, efectiv, în mijlocul cursului. Oricum, nu cred că te-ar interesa pe tine asta. Eu...” însa nu mai continuă.

“Cred că greşeşti. Nu trebuie să îţi pierzi niciodată speranţa. Ea şi dorinţele sunt numai şi numai ale tale şi nimeni nu are dreptul să ţi le ia. I mean, can you put a price on your dreams?”

El se uită la ea şi zâmbi fad. Fata se sui cu fundul pe pervaz, aşa cum făcuse şi mai devreme şi, ridicându-i bărbia plecată, îl întrebă cald, uitându-se în ochii lui: “Deci, ce spuneai că s-a întâmplat?”