Oraşul şi culorile (Partea a3a) :)

Can you put a price on your dreams?

Mara clipi, uitându-se la el cu sprâncenele ridicate, în mod clar uimită. Se încruntă sub privirea lui zâmbitoare, neştiind ce anume să îi spună. Dacă ar fi acceptat, asta ar fi însemnat o luptă câştigată de el pe frontul poveştii lor, lucru inimaginabil pentru orgoliul ei cât şura, cât şi un interminabil şir de întrebări din partea Andreei: "Cine e, de unde îl cunoaşte şi mai ales cum de îl cunoaşte, câţi ani are, de unde vine, are fraţi sau surori şi ce culoare de indispensabili poartă" eventual, plus bonusul mărimii, în funcţie de dispoziţia fetei. Pe de altă parte, însă, dacă l-ar fi refuzat, ar fi riscat o retragere definitivă din partea acestuia şi nici asta nu îşi dorea, nu nu. Deci, avem cam aşa: Raiul în dreapta, Iadul în stânga şi îngerul morţii în spate. Şi acum, ce?

“Nu ţi-am auzit răspunsul,” o atenţionă băiatul, împingând-o puţin cu un deget, încă aşteptând.

”Păi,” răspunse Mara, ”cred că da, eu nu am nimic împotrivă,” îi răspunse. ”Ah, nu pot să cred că am lăsat garda jos în halul ăsta! Ce e cu mine? Am ruginit? Unui băiat nu trebuie să îi arăţi niciodată din prima mai mult de 30% din ceea ce gândeşti! Concentrează-te Mara! Rămâi pe pământ!” se răsti o voce din mintea fetei la ea, în timp ce amândoi coborau treptele, în curtea facultăţii.

“Hello, gaşcă!” spuse Mara, ajungând la prietenii săi. “Ce faceţi?” continuă. “Şi nu, Andreea, nici măcar să nu încerci!” spuse aceasta, preventiv, zărindu-şi prietena cum deschidea gura pentru a pune prima întrebare. Văzându-se înfrântă fără drept de apel, Andreea începu să râdă în hohote, oprindu-se totuşi pentru a întreba:

“Şi totuşi, cum se numeşte junele?”

“Ah, scuze, am uitat să mă prezint! Mă numesc Bogdan…” spuse acesta pe nerăsuflate şi dădu mâna cu fiecare.

“Deci, care era marea grabă? Ce arde?”

“Grecia arde, dar nu cred că avem noi vreo treabă cu ea,” răspunse Andreea încă râzând. “Băi, eu o să chiulesc de la ultimul curs, nu mai am nici un chef!” continuă ea. “Şi mă gândeam că poate aţi vrea să mergem toţi 3, în cazul ăsta 4, la un suc. Ce ziceţi?”

“Nu pot să cred,” spuse Mara consternată. “E prima ta zi de facultate şi tu deja chiuleşti?” Eşti irecuperabilă! Eu rămân.” concluzionă aceasta cu hotărâre.

“Ok, cum doreşti. Noi am plecat. Mara, diseară pe la 8 să mă suni. Nu mai am credit, deci nu am cum să dau de tine. Clar?”

“Dar desigur, draga mea,” o ironiză fata. “V-am pupat!” spuse Mara, întorcându-se să plece si luându-l şi pe Bogdan de braţ.

“Mai ai multe cursuri după pauză?” o întrebă băiatul.

“Două, cred.”

“Ah, păi atunci ne vedem în pauza următoare, trec eu pe la tine!” spuse el cu entuziasm şi plecă făcându-i cu mâna. Cursul trecu mult mai repede decât s-ar fi aşteptat fata. Ieşind în pauză, se postă din nou la pervazul buclucaş, aşteptând. Un minut, două, trei, cinci, nimic!

“S-a zis cu promisiunea!” îşi spuse ea pornind-o repede pe scări. Îl găsi cu două etaje mai sus, uitându-se pe geam, cu căştile în urechi şi cu o privire un pic pierdută împietrită pe faţă. Nici nu realiză când fata se opri lângă el.

“Tu nu trebuia să fii undeva?” îl mustră ea, în glumă.

“Ah, scuză-mă, am uitat complet!” spuse el scoţându-şi căştile din urechi. “Chiar îmi pare rău, zău!” continuă el să se scuze.

“Scuzele se acceptă, dar doar de data asta!” îi răspunse Mara, făcându-i cu ochiul. “Deci, ce asculţi?” continuă ea, întinzându-se după casca ce atârna, clătinându-se.

“Ah, nu cred că ştii melodia…”

“Crede-n dorinţe împlinite la 3…” fredonă fata. Privind puţin pe fereastră, se întoarse apoi uitându-se la el, tocmai pentru a-l vedea un pic uimit dar şi abătut în acelaşi timp. Mara îi zâmbi şi îl întrebă: “Ce-i cu tine?”

“Uite, vezi, poate chiar asta e problema!” izbucni el. “Tocmai mi-am pierdut şi ultimul dram de speranţă în ceea ce priveşte un anumit lucru. Am primit un mesaj care m-a dărâmat, efectiv, în mijlocul cursului. Oricum, nu cred că te-ar interesa pe tine asta. Eu...” însa nu mai continuă.

“Cred că greşeşti. Nu trebuie să îţi pierzi niciodată speranţa. Ea şi dorinţele sunt numai şi numai ale tale şi nimeni nu are dreptul să ţi le ia. I mean, can you put a price on your dreams?”

El se uită la ea şi zâmbi fad. Fata se sui cu fundul pe pervaz, aşa cum făcuse şi mai devreme şi, ridicându-i bărbia plecată, îl întrebă cald, uitându-se în ochii lui: “Deci, ce spuneai că s-a întâmplat?”