Oraşul şi culorile (Partea a7a) :)

„Aaaah, nu, nu, lasă-mă-n pace!!” stigă Mara în somn. Se întoarse pe partea cealaltă a patului, în mod clar luptându-se cu un vis urât.

„Ar trebui să o trezim?”

„Nu cred că mai e cazul, m-am trezit singură. Aaah, nu, perfuzii!” spuse fata disperată, încercând cu lacrimi în ochi să le dea jos de pe încheietura mâinii. Ura perfuziile de mică. La vârsta de 2 ani fusese operată pe viu la gât, şi, de atunci, deşi nu îşi mai amintea nimic, rămăsese cu o repulsie foarte puternică faţă de tot ceea ce însemna ace, perfuzii, injecţii, analize, şi aşa mai departe. Se opri numai în momentul în care una din fetele ce o priviseră consternate până atunci se aplecă şi o luă de mâini, încercând să o liniştească.

„Mara, e ok, suntem aici, cu tine. Calmează-te!...”

„Dana? Tu ce cauţi aici?” spuse fata, dezmeticindu-se. Dana îi era cea mai bună prietenă, pe care aceasta nu o mai văzuse de cam 2 luni. Era, sau cel puţin aşa ştia Mara, plecată în Australia la studii şi până în momentul de faţă nu prea mai reuşiseră să vorbească decât la telefon sau pe internet, ele care înainte făceau absolut totul împreună, spre disperarea celor din jur. Nişte ochi mari şi căprui o priveau îngrijorată de undeva din spatele unor ochelari de vedere cu rame groase, figura ei de copil fiind încadrată de un par castaniu, frumos, ce i se revărsa rebel pe spate. Se răsuci spre cea de-a doua fată şi îi spuse, pe nerăsuflate:

„Irina, du-te după asistentă, ne-a zis să o chemăm în momentul în care se trezeste.”

Irina plecă în cea mai mare grabă, fără să se împotrivească, şi în mai puţin de 2 minute se întoarse cu o femeie creaţă şi rotofeie ce zâmbi la vederea pacientei.

„Ce bine, în sfârşit te-ai trezit! Cred că stau săracele de 5 ore şi aşteaptă să deschizi ochii!”

„Dar ce am păţit?” întrebă Mara, simţind cum capul îi vâjâie de-a dreptul.

„Nu îţi aminteşti nimic?” o întrebă cea de-a doua fată. Irina, prietenă bună cu ambele fete prezente, era o persoană deosebită, însă de multe ori se îngrijora foarte repede şi din orice fleac. O privea pe Mara cu nişte ochi mari si căprui, parcă nevenindu-i să creadă că fata chiar nu îşi amintea nimic. Apoi se întoarse speriată spre asistentă, care o linişti însă din priviri şi spuse:

„E perfect normal din moment ce atacatorul a lovit-o în tâmplă. Îţi spun eu ce ai păţit,” spuse ea, adresându-se Marei. „Ieri, pe la ora 8 seara, ai fost adusă la secţia de Urgenţe de doi băieţi care au spus că abia te-au scăpat de un individ ce aparent voia să te jefuiască. Dacă chiar a şi reuşit, asta nu mai ştiu să îţi zic. Ceea ce e important însă este că nu ai păţit nimic grav. Ai un ditamai cucuiul pe tâmpla dreaptă şi un picior luxat, iar perfuziile au fost doar ca să te stabilizeze. Mâine vei putea pleca acasă.”

„Grozav,” spuse Mara, ducându-şi mâna la tâmplă şi simţind un guguloi destul de măricel. „Sunt vânătă, nu?” întrebă ea.

„Foarte! Nici nu vrei să ştii!” o tachină Dana iar Irina aprobă din cap.

„Hai, ia nu mai faceţi mişto de mine, că nu pot să ripostez, şi nu e amuzant,” spuse fata, totuşi zâmbind. „Chiar, Dana, tu ce ziceai că faci aici? De ce nu mi-ai spus că te întorci?” continuă Mara atunci când asistenta se retrase, tiptil.

„Păi, nu am vrut să îţi spun, voiam să îţi fac o surpriză. Ştia Irina, şi urma să venim peste tine la facultate într-o zi cu soare şi fără nori. Dar nu mă aşteptam să te găsesc în halul ăsta la doar două luni după ce am plecat,” răspunse ea sinceră. „Mi-era dor de tine, băi!”

„Mie nu!” o tachină Mara.

„Ah, începi să îţi revii,” spuse Dana zâmbind. „Aualeu, Andreea, tu nu ştii să intrii mai delicat pe uşă?” întrebă ea, văzând-o pe fată cum năvăleşte efectiv în salon.

„Da, Dana, şi mie îmi era dor de tine!” îi întoarse Andreea vorba. „Cum te simţi, pişpirico?”

„Ceva mai bine... acum că sunteţi voi aici... „

Fetele continuară să vorbească mult şi tare, deranjând asistenta, care, la un moment dat, venind înapoi în salon, le luă aproape pe sus şi le conduse afară, plângându-se de faptul că nu îi lasă pacienta să doarmă. Ele se supuseră şi plecară, promiţând totuşi că vor reveni a doua zi spre disperarea acesteia si bucuria Marei. Fata adormi foarte repede, descumpănită de faptul că va rata competiţia de streetdance de săptămâna viitoare din cauza luxaţiei de la picior. Se trezi totuşi, târziu, cu o foame de lup, şi, în timp ce mânca, auzi o voce cunoscută vorbind în spatele ei. Brusc, fata realiză de ce salonul acela îi era atât de cunoscut.

„Ciudat mod de a ne reîntalni,” spuse vocea. „Nu-i aşa?” Mara se întoarse surprinsă că vocea i se adresa, iar în clipa aceea, un zâmbet slăbit i se cimentă pe faţă. Era Andrei.