Soarele se reflecta cu putere în ochelarii de soare enormi pe care Mara îi purta cu atâta mândrie, plimbându-se cu rolele prin parc. Hotărâse în dimineaţa respectivă că burtica sa atinsese stadiul acela de gigantism ce nu mai putea fi acceptat, şi deci, în consecinţă, se hotărâse să recurgă la puţină mişcare. Dar cum Bucureştiul nu era tocmai cel mai sigur loc pentru a face jogging sau a te plimba cu bicicleta, alesese varianta ce parea cea mai simplă şi care o făcea si cu cel puţin 10 cm mai înaltă, ceea ce îi dadea un fel de încredere în ea pe care rar o avea. Se uita în stânga şi în dreapta cu avantajul de a putea studia oamenii fără a fi observată, când, deodată, fu trezită din reveria ei de o melodie ce începu să urle de undeva din ghiozdan:
”Wake up in the morning felling like P. Diddy...”
„Ah, măcar de te-aş găsi!!” se agită fata, gîndindu-se că nu va găsi telefonul la timp pentru a răspunde. ”Aha!” spuse ea, victorioasă. ”Alo! Alooo! Hai Alice, m-ai sunat ca să nu vorbeşti? Cooperează cu mine, te rog!”
”Ha haa, de ce niciodată nu reuşesc să mă abţin mai mult de 30 de secunde? Nu e corect! Ce faaaci?” se auzi o voce entuziasmată de la capătul celălalt al undelor. Alice era una din prietenele de suflet ale Marei. Se cunoşteau de vreo 2 ani însă nu prea vorbiseră până în urmă cu câteva luni, când amândoua simţiseră nevoia de cineva căruia să se plangă, ceilalţi din jurul lor fiind deja sătui de balivernele lor. Iar apoi, încet încet, prietenia lor se sudase. Era o fată de 17 ani, micuţă de statură, cu nişte ochişori căprui foarte vii, permanent pusă pe şotii. Tocmai de asta se întelegeau atât de bine.
”Uite bine, mă plimb. Şi n-ai să ghiceşti...?”
”Cee? Ce sa ghicesc, cu cine eşti, şi mai ales, unde eşti? E cumva vreun tip bun pe acolo?”
”Dumnezeule, copile, când o să înveţi să nu mai întrerupi? Şi ai ceva în capul ăla brunet al tău în afară de tipi buni? Mai există si altceva?!! Sunt singurică, pe rolele mele tocite, îmi dau jos burtica. Mulţumită?”
”Nu atât de mult pe cât ţi-ai dori tu, având in vedere că tocmai... mi-ai închis... gura... din nou...” protesta fata.
”Ah, Alice, scoate mâna din gură!! De câte ori trebuie să îţi mai zic să nu-ţi mai rozi unghiile?” o mustră Mara, râzând.
”Vai de capul meu, eşti incredibilă, deja mă enervezi! Hai să îţi zic de ce te-am sunat până nu îţi închid fără să vreau. Am simţit că voiai să îmi spui ceva. Deci, ce voiai să îmi spui?”
”O Doamne, cum reuşeşti?”întrebă Mara uimită. ”Da, chiar ar fi ceva, dar vreau să îţi zic faţă în faţă, altfel nu prea are farmec. Hai la o mâncare cu beţigaşele în o ora jumatate. Poţi?”
”Dar desigur, ne vedem la băncuţa noastră, acolo.”
„Ştiam eu că o să îţi placă ideea, tocmai de aia nici nu ţi-am mai aşteptat răspunsul, am şi plecat spre casă. Hei, fii atent!” exclamă Mara, fiind dezechilibrată, în viteza, de un puşti neatent ce tocmai intrase în ea. ”Vorbim mai târziu, că nu vreau să ajung acasă ruptă. Te puup!” spuse ea, închizând telefonul şi începând să meargă mai repede. O oră jumatate mai târziu, o aştepta pe Alice în parc. După ce se întâlniră, o lăsă pe ea să îi povestească ce mai făcuse zilele trecute şi, ajungând la restaurant şi aşezându-se la masă luă meniul. Apoi, lăsând să i se vadă doar jumatate de faţă, spuse, parcă prevestind avalanşa ce va urma:
”Ştii, parcă şi eu tot despre un tip drăgut aş vrea să îţi povestesc...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu