Oraşul şi culorile (Partea a6a) :)

„Doarme?” întrebă Bogdan timid.

„Nu,” îi răspunse asistenta, „dar e puţin ameţit datorită calmantelor ce i-au fost administrate până de curând. V-aş sugera să nu-l obosiţi.” continuă aceasta.

„Ok, s-a făcut!” spuse Bogdan, şi împinse uşa de la salon. Înăuntru, Mara văzu 6 paturi de spital din care erau ocupate doar două. În primul, al doilea pat pe stânga de la intrare, dormea un bărbat de vreo 30 de ani, aparent violent lovit pe toată faţa, plin de vânătăi. Fata se cutremură toată şi se apropie de colegul său, ce se îndreptase alergând spre celălalt capăt al salonului, unde, într-un alt pat, stătea întins un băiat blond de vreo 18 ani, ce încerca din răsputeri să zâmbească, vădit fericit de vizita pe care tocmai o primise.

„Ţi-au cam făcut-o, nu-i aşa, amice?” întrebă Bogdan, strângându-i mâna cu putere prietenului său.

„Da. Aparent lama cuţitului m-a cam afectat, dar doctorii spun că nu vor exista efecte secundare odată ce mă voi vindeca total,” răspunse acesta. „Dar văd că ai adus pe cineva...” continuă Andrei.

„Ah, da, ea e Mara...” spuse Bogdan, şi, fără a mai ştii ce să zică, se ridică pentru a o aduce pe fată mai aproape de patul prietenului său. „Să nu te prind că începi să comentezi! Clar?”

„Hei, salut! Mă bucur să te cunosc.” spuse Andrei, dând mâna cu Mara. „Uite, frate, în sfârşit o fată care strânge mâna cum trebuie, nu se joacă.” continuă el, spre Bogdan. „Şi apropos de faza cu comentatul, ştii foarte bine că dacă nu comentez e ca şi cum n-aş respira, deci...”

„Ah, şi tu? Ai face o pereche perfectă cu prietena mea Alice, nici ea nu are darul de a se putea abţine,” spuse fata râzând şi retrăgându-şi mâna.

„Şi totuşi, e ceva dubios aici...”

„Ce anume?” întrebă ea, curioasă.

„Bogdan îmi povesteşte întotdeauna despre fetele cu care iese în oraş, dar despre tine, nimic. Eşti o enigmă pentru mine, încă,” îi răspunse Andrei.

„Da, eu şi Otilia,” râse fata. „Păi, eu cred că vă voi părăsi. Trebuie să ajung acasă şi mai am ceva de umblat prin nenorocitul ăsta de Bucureşti, plus că deja am de făcut un proiect la engleză, pentru facultate. Da, deja,” întări fata, văzând privirea contrariată a lui Bogdan. „Şi în plus, sunt convinsă că aveţi atâtea să vă spuneţi încât eu aş fi ca musca-n lapte pe aici,” adăugă ea, punându-şi sacoul şi trăgându-şi geanta peste cap. „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, dacă eşti aşa amuzant pe patul de spital, abia aştept să te văd în mediul tău natural! Sper să te faci bine repede!” spuse Mara, făcându-i cu mâna lui Andrei.

„Ai grijă de tine, pişpirico! Să mă suni când ajungi acasă, ca să fiu sigur că ai ajuns bine, da?” îi spuse Bogdan.

„Da Bogdanel, cel cu bani de păhărel, am înţeles, dar nu te îngrijora, cred că sunt destul de mare încât să îmi pot purta singurică de grijă,” îl asigură fata, aplecându-se şi pupându-l doar pe un obraz.

„Şi celălalt? Se supără, să ştii!”

„Celălalt mâine, la ora 8 în staţie. Ciao!”

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, rămânând totuşi puţin cu mâna pe clanţă pentru a auzi discuţia din spatele ei. „De ce nu mi-ai spus nimic despre ea, frate?!!” întreba, indignat, Andrei. „Hmm, nu ştiu, poate pentru că ai fost în COMĂ în spital până acum?” îi întoarse Bogdan vorba, râzând. Zâmbind la rândul ei, Mara împinse cu putere uşa salonului şi ieşi pe coridor.

„Uuuf, ce zi lungă!” se gândi ea, aproape ajunsă acasă. „Abia aştept să mă pot întinde în patul meu.” Scoase telefonul din buzunar şi, văzându-l că sună, răspunse. „Da, Bogdan, ce faci? Îţi era dor de mine? Dragul de tine, nici nu ne-am văzut de acum 2 ore.” îl ironiză Mara, râzând.

„Adevărul e că eu abia acum am plecat de la Andrei şi te-am sunat să văd dacă ai ajuns întreagă acasă.”

„Ah, încă nu, dar mai am pu... aaa, hei, ce faci... ce, CE FACI? AJUTOOOOOOOR!!!!!!!” urlă fata în telefon.

„Mara... Mara? Alo, ALOO, MARA!! Mara, eşti ok? MARAAA!!!” ţipă zadarnic băiatul. Se auzi sunetul telefonului căzând pe pământ şi piciorul ce îl călcă, pe fundalul strigătelor fetei. Şi apoi, spre disperarea lui Bogdan, tonul de apel.