Orasul si culorile (partea a14a) :)

Am luat perna si i-am aruncat-o in cap.
“Sebi, lenesule, ce faci? Inca mai dormi? Sorin si Alice sunt treji deja de 2 ore.”
El a ridicat capul somnoros din perna, deschizand doar un ochi si uitandu-se la mine nedumerit, intrebandu-ma parca de ce ii rapeam cel mai dulce somn posibil. Imi astepta reactia, cu o oarecare teama zarindu-i-se in ochiul abia deschis. Insa, vazandu-ma cum ma asez pe pat langa el, se intoarse cu spatele si se ghemui la loc in perna din care abia ridicase capul.
“Aaaa, nu! Nu imi intoarce spatele. SEBIIII, NU TE CULCA LA LOC!” am zbierat eu. “Asa deci, ma ignori?”
“Mhm…” raspunse el, de undeva de sub patura.
“Binee”, am spus eu, imbufnata ca un copil de 4 ani. Apoi, ridicandu-ma de pe pat, am apucat patura hotarata si am tras. Reactia a venit imediat, Sebi rostogolindu-se si cazand din pat, exact la picioarele mele.
“MARAAAAAAAAA! De ce dracului ai facut asta?” intreba el, uitandu-se perplex la mine.
I-am zambit.
“Ai zece minute sa cobori la micul dejun – sau ce a mai ramas din el – altfel ramai nemancat.” i-am spus, inchizand usa dupa mine.

“Te amo, the amo, she says to me. I hear the pain in her…”
“Alo!”
“Hei piticot, ce faci?”
“Ah, la naiba, e Bogdan.” m-am gandit eu, enervata. “De ce nu ma mai uit pe ecran inainte sa raspund la telefon?” am continuat. “Uite, si eu pe acasa, ma pregateam sa ies prin oras cu niste prieteni. Tu?”
“Pai, la fel. Ma gandeam ca nu am mai vorbit de mult.”
“Mda, ca o fi vina mea.” am raspuns eu, sarcastica.
L-am simtit imediat cum si-a tinut respiratia, ramanand fara replica.
“Hai, spune ca nu e asa.”
“Mara, nu te-am sunat sa ma cert cu tine. Te las, pentru ca vad ca esti nervoasa. Voiam doar sa vorbesc cu tine, sa vad ce mai faci, atat.”
“Uite ce e, Bogdan, acum daca tot am inceput, o sa iti spun ce am de zis. Nu e vorba numai despre tine, da? Si eu am dreptul sa imi fie dor de tine, sa pot sa te sun atunci cand vreau. Si ce primesc? Un telefon inchis sau la care nu se raspunde, de cele mai multe ori. Dar eu trebuie sa fiu mereu gata atunci cand suni sau vorbim pe mess…”
“Nu e tocmai asa, copile…”
“Ba fix asa e. Adu-ti aminte cum ai reactionat la faza cu Sebi…”
“Aia a fost cu totul altceva.”
“Ba nu, nu e adevarat. Si ziceai de mine ca sunt copil? Asculta-te. Asculta-te, si cand o sa te intelegi, poate o sa te hotarasti sa te si maturizezi. Atunci o sa iti mai raspund si eu la telefon.” i-am spus, cu lacrimi in ochi.
“Hei Ruzo, ce ai avut cu saracul telefon?” ma intreba Sebi, vazandu-ma cum l-am aruncat in celalalt colt al camerei, nervoasa. “Mara?” intreba el, apropiindu-se de mine si luandu-ma in brate. “De ce plangi?”