Spuneam candva, intr-un post anterior ca nu stiu ce s-ar intampla daca cineva drag mie ar pati ceva. Era o chestie pe care efectiv nu puteam sa mi-o imaginez. Insa acum stau si ma gandesc cat de diferita era perspectiva mea asupra problemei fie si numai cu cateva saptamani in urma... Imi pare rau ca a trebuit sa trec prin asta, ca sa invat totusi, ca viata este cel mai de pret lucru pe care il poate avea un om…
Da… dupa cum cred ca deja banuiti, am trecut prin ceva asemanator acum 2 luni. Una din prietenele mele si-a incetat lupta cu viata, rapusa de o boala de care probabil unii nici macar nu au auzit… o tumoare craniana a fost lucrul care a luat-o dintre noi. Iar acum vine intrebarea pe care toti si-o pun, dar la care nimeni nu poate raspunde… de ce tocmai ea? De ce intotdeauna persoanele cele mai bune platesc preturi pentru altii? Ironia este ca, desi uneori te astepti la asta, atunci cand lucrul in sine chiar se intampla, tot te ia prin surprindere. Reactionezi instinctiv, plangi, iti vine sa urlii, dar pana la urma nu ai ce sa faci, din pacate. Moartea nu e niciodata dreapta… nu vine niciodata pe la usa din fata, asa cum ai crede. Nu. Ea intra mereu pe la poarta din spate si loveste cand iti e lumea mai draga. Stiti? Inca am impresia ca e o gluma proasta. Inca am impresia ca cineva si-a batut joc de mine in cel mai crunt mod posibil. Inca am impresia ca ea, prietena mea, va intra intr-o zi in clasa, la mijlocul orei de istorie, dupa cum ii era obiceiul si nici nu se va mai obosi sa ceara permisiunea sa intre pentru ca stie ca oricum ar avea voie… ca mai apoi sa se intoarca si sa ne intrebe, cu zambetul ei caracteristic cimentat pe fata: “Si, ia spuneti, v-a fost dor de mine?” N-am sa uit niciodata bucuria din ochii ei atunci cand, in februarie, in clasa a10a i-am adus cadoul pe care ar fi trebuit sa i-l dau de Craciun cu doua luni intarziere, pe motiv ca il tot uitam acasa… N-am sa uit niciodata cum il repezea pe Lucian in cel mai genial mod posibil atunci cand o scotea din sarite. N-am sa uit niciodata optimismul si bucuria incredibila de a trai pe care le avea. N-am sa uit niciodata sfaturile bune pe care ti le dadea, fix atunci cand iti erau mai necesare, fara ca tu sa le ceri macar. N-am sa uit cat de devotata le era prietenilor ei. N-am sa uit cat de mult i-a placut scoala. N-am sa uit cat s-a zbatut pentru viata ei. Sper ca de acolo de sus, sa ma ierte ca nu am fost alaturi de ea pe ultimul ei drum, si sa considere asta mai mult lasitate decat… orice altceva, desi stiu ca intotdeauna si-ar fi dorit sa mi-o amintesc asa cum era ea de fapt... o persoana puternica si deosebit de sensibila in acelasi timp. N-am sa uit niciodata ca mi-ai fost prietena…
Imi e dor de tine, Angela!
