Orasul si culorile (partea a12a) :)

“Mara! MARAAA!”
Fata se intoarse uimita, nerecunoscand vocea care i se adresa. Da, de ea trebuia sa fie vorba, doar persoana o strigase clar pe nume. Se uita in stanga si in dreapta nestiind ce sa creada, pana cand il vazu. Un zambet interminabil i se asternu imediat pe fata. Tudor, inalt si putin creol, cu ochii negrii si parul ca taciunele ii facea cu mana fericit de pe cealalta parte a trecerii de pietoni. Isi incrucisa bratele si astepta ca baiatul sa traverseze si sa ajunga langa ea. Cand intr-un final se aflara fata in fata, Mara se ridica pe varfuri si se atarna ca o maimuta de gatul sau.
“Tuudor, a trecut atata timp! Nu-mi vine sa cred! Parca ieri plecai pe meleaguri straine sa se mai bucure si alte fete de tine, nu numai noi. Cum e in Olanda? Tell me everything!” se impacienta ea.
“Amuzant, vad ca desi a trecut ceva timp, ai ramas exact la fel. Totusi, parca ti s-a mai ingrosat putin vocea…”
“Haine bai, nu ma mai tachinaa, nu esti amuzant.” ii raspunse fata razand. “Nu mi-ai raspuns la intrebare,” continua ea, ridicand din sprancene. “Tudor? De ce te uiti asa la mine?”
“Mara? Unde iti e parul?” spuse acesta trecandu-si mana prin parul scurt si negru al fetei. Ea se imbujora instantaneu, lasandu-si ochii in pamant. Da, aparent el nu stia de incercarea sa de schimbare a imaginii care o lasase cu un par scurt si negru spre deosebire de pleata lunga si satena pe care o avea inainte sip e care implicit, o stia si baiatul. Tudor astepta linistit pana cand fata ridica ochii si recunoscu pe sub mustati.
“Am avut nevoie de o schimbare.”
“Esti ok?”
“Conteaza?”
“Pentru mine, da.”
“Uite ce e, eu zic sa lasam subiectul “eu” pentru data viitoare cand o sa ne mai intalnim, sau mai bine zis, cand o sa vin eu la tine in Olanda. Pana una alta, inca nu mi-ai raspuns la intrebari.:D”
“Pai, de unde sa incep? Facultatea e super, e exact ceea ce mi-am dorit…”
Mara se pierdu printre ganduri in timp ce Tudor continua sa povesteasca despre verzi si uscate, emotionat ca avea cu cine sa impartaseasca aceste lucruri atat de banale dar atat de importante pentru el. Zambea si povestea cu pasiune, parca neobservand ca fata nu il asculta cu atentie. Cateva aprobari sau onomatopee spuse la momentul potrivil erau fix camuflajul de care ea avea nevoie. Reveria ii fu insa brusc intrerupta de un trecator grabit ce dadu din coate un pic cam prea tare pentru a isi face loc prin multime.
“Aaaah, multumesc pentru sucul de visine aruncat pe tricoul meu alb!” urla ea furioasa catre cel ce tocmai o impinsese. “Sper sa iti stea in gat pateul, fraiere!” continua ea, imbufnata.
Baiatul se intoarse, vadit uimit de inversunarea fetei. Se apropie de ea timid si, vazand imensa pata visinie de pe tricoul ei intreba: “E vina mea?”
“Hell yeah, poate ar trebui sa mai vezi si pe unde mergi din cand in cand!!” ii tranti Mara replica in fata in timp ce se indeparta, luandu-l pe Tudor de brat.
“Hei, stai putin.”
“Ce faci?” intreba ea speriata. Mana strainului o prinsese strans pe a ei.
“Mara?” intreba el, ridicand din sprancene.
“Ne cunoastem?” intreba ea uimita. Se uita in sus la el, incruntandu-se si incercand sa isi aminteasca unde mai zarise acel chip. Inalt, saten, cu parul putin zburlit, ochi caprui si gropite. Unde mai vazuse figura aceasta?
Zambetul de pe fata baiatului straluci insa triumfator.
“Da. Am fost colegi la gradinita. Eu sunt Dan.”