Ce inseamna, de fapt, a avea un "best friend"? Multi sunt convinsi ca deja, dupa doua-trei discutii cu cineva anume au gasit acea persoana cu care pot sta de vorba in cel mai deschis mod posibil, careia pot sa ii spuna in 1000 de cuvinte o groaza de nimicuri fara a le fi teama de a fi luati peste picior sau intelesi gresit si judecati... dar, pana la urma, chiar exista acest tip de oameni? Da, dar din pacate, trebuie sa ii cauti bine. :D
Intotdeauna vom fi judecati pentru ceea ce suntem, ce spunem, ce gandim sau ce facem. Multi spun sa trecem mai departe, sa nu luam in seama gurile rele si sa ignoram tot ce e spus de rau despre noi. Dar oare e atat de usor?
Din punctul meu de vedere,nu. Mereu am fost genul mai zapacit, caruia nu-i pasa mai deloc de lucrurile importante ale vietii, ci mai degraba de maruntisurile ei, cele care o fac sa fie mult mai colorata. Da, da, poate cei care deja mi-ati mai citit blogul v-ati cam saturat de culoarea asta de care v-am tot vorbit. Dar, sincer, dupa tot ce s-a intamplat in ultimele zile... am ajuns sa nu ma mai intereseze. Oamenii se schimba. Balonasul de sapun in care traiam s-a spart si am ajuns sa privesc lumea in fata, asa cum e ea de fapt. Si, sincer, nu prea mi-a placut ce am vazut.
Azi am realizat ca nimic nu mai reuseste sa imi stearga zambetul din coltul gurii, fie el chiar si unul ironic, cu lacrimi in ochi. Am invatat ca nu mai merita sa plangi din nimicuri, pentru ca viata te loveste miseleste, pe la spate, tocmai cand te astepti mai putin. Nu, nu sunt ok. Faptul ca acum cateva zile era sa raman fara una din cele mai dragi persoane mie ma ingrozeste. Stiti voi, moartea nu bate niciodata la usa. Ea vine pe la poarta din spate si te loveste cand iti e lumea mai draga. Dar, nu, imi pare rau, azi nu vei lua pe nimeni. Bunicul meu va mai ramane cu mine o vreme, nu ti-l dau...
Saptamana asta a fost ingrozitoare. Simteam nevoia sa scriu despre asta. Urasc faptul ca am ajuns sa postez cate ceva numai cand sunt suparata... Ah, ce blog emo am! Se taie cu lama. Ha ha!:)) Nu,dar serios, efectiv nu mai rezistam...
Luni a fost ziua Angelei... toata lumea era entuziasmata mai ales ca mama ei si-a facut aparitia la scoala sa ne aduca ceva dulce din partea ei. Ciudat a fost faptul ca, desi venea din partea ei, nu ne spunea nimic de Angi. Asa ca Madalina a dat glas intrebarii care ne rodea pe toti: “Cum se mai simte?”. Raspunsul a venit prompt, sec, aproape rece: “Rau”. Un raspuns care nu mai lasa loc de alte intrebari, care a sters orice urma de zambet de pe fata si din ochii nostrii, urmat de o plecare rapida a mamei ei si de o tacere indelunga si grea din partea noastra. Parca nimeni nu indraznea sa se miste, sa scoata vreun sunet...
A urmat o cearta cu ai mei. In aceeasi seara. Din nou am dezamagit, din nou nu m-am ridicat la asteptarile celor din jur. Normal ca morala care a venit mai apoi din partea Anei a fost fix lucrul de care aveam nevoie. M-a facut sa ma ridic din nou, sa ma scutur de praf, si sa o iau de la capat.
Si asta am si facut. Si, chiar daca un pic cam tarziu, am realizat ca, in momentul asta, nu prea cred ca ma mai poate dobori ceva asa de usor. Zambesc, tin nasul sus, imi flutur codita in vant, mai si injur putin pe sub mustati daca situatia o cere, si merg mai departe. Daca in posturile anterioare nu eram sigura de cat de bine ma voi descurca, ei bine, acum stiu ca voi reusi.
