Şi ce te faci când puricii vorbesc?

Întrerupem şirul întâmplărilor Marei într-un moment atât de delicat pentru a vă aduce în prim-plan un scurt moment publicitar. Nu, nu vă voi prezenta nici haine şi nici alte produse pe care le vedeţi în fiecare zi la televizor, ci un prieten, de data asta fără vreo provocare sau vreun impuls din exterior, doar din proprie iniţiativă. N-o să vă plictisesc prea mult cu detalii despre el, de genul: cine e, de unde e, ce culoare de indispensabili poartă (nu că aş sti) , pentru că, de, un post publicitar trebuie să fie scurt şi la obiect. Iar modul în care ne-am cunoscut este atât de banal încât nici măcar nu mai trebuie menţionat. Cred că nimeni, nici măcar noi nu ne aşteptam la prietenia asta care practic, s-a încăpăţânat să se lege de noi. Chiar dacă nu l-am văzut niciodată, ceea ce în viziunea unora ne-ar face cel puţin dubioşi, dacă nu nebuni, ceva din adâncul sufleţelului meu de copil inocent (ironia asta!) parcă îmi spune că totuşi pot avea încredere în el. Mă enervează nespus când nu mai are credit pe telefon, pentru că nu mai are cine să mă trezească dimineaţa şi deci întârzii mai mereu la primele 3 ore. Continuând şirul lucrurilor care nu îmi plac la el, voi spune că efectiv îmi vine să îi scot ochii aia superbi, (eu de ce nu pot avea norocul de aşa ochi?) şi că nu e corect că locuieşte la câteva sute de kilometrii de mine. Ador să-l tachinez, cred că e un defect de fabricaţie al subsemnatei, şi îmi place că mă provoacă permanent să descopăr chestii noi şi să mă autodepăşesc. Nu ştiu de ce m-am apucat, aşa, din senin să scriu despre tine, şi cred sincer că tu vei râde când vei citi asta, dar pur si simplu m-am trezit cu ideea în minte, de dimineaţă. Deci, în speranţa că ţi-a apărut măcar un zâmbet pe faţă la citirea acestor rânduri, te pup, purice!