Oraşul şi culorile (Partea a9a) :)

”Soare! În sfârşit, soare!”
Mara inspiră aerul proaspăt de primăvară şi simţi cum o undă de fericire îi invadează corpul. Se simţi revitalizată de-a dreptul, plină de energie şi mai capabilă să mute munţii din loc decât fusese în ultimul timp. Îşi scosese ghipsul de ceva vreme, însă nu fusese în stare să meargă în primă fază din cauză urmei de durere ce îi rămăsese atunci când păsea. Dar, cum trecuseră câteva luni bune de la mica ei întâlnire cu ”admiratorul său secret”, putem spune deci că acum alerga singură, de nebună prin parc. Telefonul începu să vibreze din nou de undeva din buzunarele fetei, spre disperarea acesteia, care îl scoase la lumină şi răspunse:
“Da, Sebi, scuză-mi nesimţirea dar voi întarzia. Da, ştiu că nu cunoşti pe nimeni, dar ajung cât de repede pot! E, hai, nu fii jidan, că altfel nu mai vin după tine!” îl ameninţă fata, închizându-i telefonul în nas. Sebi, prieten bun cu Mara deşi nu se cunoscuseră de fapt niciodată, sosise pentru prima oară de când vorbeau, în Bucureşti, spre încântarea ei. O mai ameninţase el de câteva ori cu prezenţa, dar de fiecare dată intervenise ceva. Acum, în schimb, băiatul aştepta nerăbdător pe peronul Gării de Nord, iar ea nici măcar nu ajunsese la metrou. Îl văzu totuşi la orizont şi mări şi mai tare pasul, alergând de-a binelea acum. Coborî în fugă scările, compostă, şi se rezemă impacientată cu spatele de perete, aşteptând trenul. 10 minute mai târziu, era în gară. Alergă într-un suflet spre tabela ce anunţa sosirile, şi, cu ochii la ea, îşi scoase din nou telefonul din buzunar, exact în momentul în care acesta începea să sune.
“DA SEBIII, unde eeeeşti?!!”
“Uşurel Ruzo, nu mai urla că sunt aici!”
Avu loc o mişcare foarte ciudată. Surprinsă, Mara făcu o întoarcere de 180 de grade tocmai în momentul în care Sebi se apleca după bagaj. Rezultatul fu unul pe cât de amuzant, pe atât de dureros si de previzibil pentru amândoi: dădură cap în cap, dezechilibrându-se reciproc. După momentul de perplexitate, Sebi se îndreptă şi spuse râzând şi ţinându-şi mâna pe frunte:
“Trebuia să mă aştept la ceva de genul din partea ta piticot, nici nu ştiu de ce mă mai mir, sincer. Sau, dacă stau bine să mă gândesc, ba da, stiu de ce mă mir. Nu mă aşteptam să fii chiar atât de pitică…” :)