Orasul si culorile (partea a11a) :)

Mara ridică nasul din pernă, morocanoasă. Deschise ochii şi işi dădu părul la o parte din faţa nedormită, încercând din răsputeri să realizeze cât era ceasul. Aprinse lampa şi se ridică buimacă din pat, căutându-l. Pe birou, sub birou, pe pat, sub pat, în ghiozdan, oare unde putea să fie telefonul ăla?
“Gata, asta e. Trebuie, şi subliniez, TREBUIE, să îmi cumpăr un ceas de perete zilele astea. Aşa nu se mai poate. E deja a3a noapte când sunt nevoită să ies din camera ca să văd ce oră este,” se gândi fata în timp ce se indrepta agale spre baie. Ajunse apoi la bucătarie unde aprinse lumina şi privi ceasul imens de pe perete. Arăta o ora undeva intre 2:30 si 3 dimineaţa, nici ea nu era sigură. De când parinţii ei plecaseră peste mari şi ţări, avea din ce în ce mai multe probleme cu somnul. Abia dacă mai dormea nopţile, şi asta nu din cauza că petrecea sau ieşea în oraş cu prietenii ci pur şi simplu pentru că nu mai avea somn. Unii ar fi zis că e de la sesiune. Mara atunci dădea din cap cu inţelepciune şi le răspundea tuturor că aşa e, cu un zâmbet slab în colţul gurii. Dar numai ea ştia cruntul adevăr. Adevărul era că nu mai trăsese un zambet adevărat de vreo câteva zile. Şi ce să mai vorbim despre un râs sănătos? Complet inutil! Faţa i se lumină totuşi atunci când se gândi la figurile vecinilor exasperaţi de sunetul găurii în perete pe care va fi nevoită să o dea pentru a îşi pune noul ceas la ea în cameră. Cine ştie? Poate dărâma tot blocul.
“Ar merge un pahar de lapte.” spuse ea îndreptându-se agale spre frigider. Scoase cutia dar renunţă la a îşi mai turna în pahar, rezumându-se la a bea direct din cutie. “Ce pot să fac acum? Oricum nu mai pot să adorm la loc. Shit, ce mai viaţă! Poate reuşesc mâine să îl conving pe Bogdan să vină să mă ajute cu gaura aia din perete. Ah, nu, stai. Bogdan incă nu vorbeşte cu mine…”
Faţa i se lăsă în pământ iar gura de lapte ce fusese inghiţită cu doar câteva secunde în urmă refuza acum cu vehemenţă să mai coboare în stomac. Da. Aşa era. Bogdan încă nu vorbea cu ea. Şi la urma urmei, fata nici măcar nu inţelegea de ce. Totul era aşa de confuz. Pe de o parte, da, îl plăcea pe Sebi, dar Sebi era pur şi simplu prietenul acela care îi era întotdeauna alături indiferent de ce s-ar fi întâmplat sau de situaţiile în care s-ar fi aflat. Şi pe de altă parte, ea şi cu Bogdan nici măcar nu erau împreună. Ok, înţelegea că înseamnă ceva pentru el, dar din moment ce nu îi arătase niciodată concret ce anume simţea pentru ea, nici ea nu putea sta pe loc atâta timp aşteptând, nu?
“Ooof, pe cine încerc eu să conving? Mara, ascultă-te puţin. Tu realizezi măcar ce spui?” îşi spuse ea, exasperată de propriile gânduri. ”Şi dacă m-aş duce să îi cer iertare? Stai puţin. Iertare? EU?!! Pentru ce? Nu am greşit cu nimic. Nu. De data asta nu o să mişc în front. Am zis!” hotărî ea. “Şi totuşi, mi-e dor să vorbesc cu el şi să fiu permanent tachinată că sunt mai mică de înălţime sau că spun numai tâmpenii. Ah, unde dracu’ e telefonul ăla?” se agită fata. “Uhm, logic, numai în blugi nu mi-a trecut prin cap să mă uit. D’oh!” îşi dădu ea ochii peste cap, amuzată. “Hmm, dar stai, nu, nu pot să îi dau mesaj acum, aş fi prea deplasată…” îşi spuse, oprindu-se cu mobilul în mână. Se sperie însă îngrozitor şi îl aruncă pe pat în momentul în care acesta începu să vibreze şi să sune, în ciuda orei înaintate din noapte. Fata se apropie speriată de el şi se uită pe ecran. “One message received”. “Cine Doamne iartă-mă dă mesaje la ora asta?” Îl deschise curioasă şi citi: “Ştiu că probabil dormi şi că nu vei vedea mesajul ăsta decât dimineaţa poate, dar mi-e frică de faptul că, dacă nu îl dau acum, mâine nu voi mai avea curajul. Nu, nici eu nu pot să dorm. Şi da. Şi mie îmi e dor de tine. Noapte bună. Vorbim maine, pitic. Şi îmi pare rău.”
Mara rămase perplexa, uitându-se la mesaj, recitindu-l din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou. Zâmbi pentru prima oară din tot sufletul în ultima săptămână şi, punând telefonul la ureche, spune:
“Hei, Dana! Cum? Dormeai? Lasă somnul. Irina e cu tine? Bun, perfect. Auziţi? Voi credeţi că există telepatie?”