Orasul si culorile (partea a19a) :)

“Ce ti-a luat atat?” am murmurat eu, fara sa ridic fruntea de pe genunchi. S-a oprit, probabil uimit de intuitia mea, moment in care eu am intins mana in sus, asteptand ceva. Iar ceva-ul acela a venit instantaneu, exact asa cum ma asteptam. Palmele mi se incalzira imediat la atingerea paharului de ciocolata calda care imi fusese pus in maini cu doar cateva secunde inainte. Am zambit, tot cu figura ascunsa sub gluga, dar stiu ca de data asta a simtit si el asta. S-a asezat langa mine pe banca si mi-a ridicat gluga din cap, intorcandu-se cu fata in jos pentru a imi putea vedea chipul.
“De unde stiai ca sunt eu? Ai radar?”
Am ridicat din sprancene, amuzata. “Te cunosc, Daniel. Multumesc pentru ciocolata. Cum ai ghicit?” l-am intrebat eu, putin uimita de intuitia excelenta pe care o avusese. Era incredibil cat de mult inca ma cunostea baiatul asta, chiar si dupa cativa ani de pauza in prietenia noastra. Curios lucru ca se hotarase sa reapara fix in momentul asta. Curios, dar benefic. Am zambit din nou, uitandu-ma la el, in timp ce imi povestea cu extrem de mult patos o chestie atat de marunta. Aceiasi ochelari, aceiasi ochi caprui, acelasi zambet pisicher in coltul gurii in timp ce vorbea, aceleasi ticuri si modalitate de a vorbi, de parca nici nu fusese vreodata plecat. Nu se schimbase deloc. Am ramas putin pe ganduri, pierzand de mult sirul povestirii lui, insa aproband la momentul potrivit, ca sa-i dau totusi impresia ca il urmaresc. Daca el nu se schimbase pentru mine chiar deloc, oare eu cum eram pentru el? Mi-am dat seama ca poate nu mai stiam absolut nimic despre el, dar, sincer, in momentul ala chiar nu imi pasa. Aveam timp destul sa aflu, sa redescopar, sa prind din urma toata perioada pierduta.
„Mara, esti atenta?” m-a intrebat el, trezindu-ma din gandurile mele.
Am scuturat din cap exact ca in desenele animate. „Uhm? Ce ai zis?”
„Incredibil, nici macar nu m-ai ascultat! Da-mi aia!” mi-a spus, intinzandu-se sa-mi ia ciocolata calda din mana.
„NUUU, nu-mi lua ciocolataa, promit ca o sa fiu atenta, promit, promiiiiit!” m-am plans eu, ca un copil de 3 ani, batand cu cizmele in betonul inghetat.
„Stii, acum daca stau sa ma gandesc, inseamna ca esti chiar extrem de suparata din moment ce nici macar sa te concentrezi la o banala conversatie n-ai mai reusit. Ce s-a intamplat? Cine-i idiotul?”
„Nu vreau sa vorbesc despre asta.” i-am spus eu, intinzandu-i totusi paharul de ciocolata calda, doar ca sa-l vad cum se stramba la ideea de a gusta din bautura. „Stiam ca asa o sa faci daca iti ofer ceva dulce, asa ca am adus niste saratele, ca sa iti multumesc intr-un mod sarat ca ai venit sa te vezi cu mine asa de repede. Nu ma asteptam.”
„SARATELEE!” exclama el, infigandu-se un mana in punga pe care tocmai o scosesem din geanta. „Deci, cine este idiotul?” ma intreba din nou, cu gura plina.
„CHIAR vrei sa stii?” l-am intrebat eu, accentuand fiecare silaba. Mi-era oarecum greu sa vorbesc cu el despre chestia asta, putin peste mana. Dar, vazandu-l interesat, am deschis totusi gura, iar cuvintele au inceput sa curga incet dar sigur de la sine, legand parca intamplarile, si la randul ei, povestea in sine. Am urmarit cum pe masura ce vorbeam, mimica sa a trecut incet de la stadiul de amuzament la ingrijorare, iritare, si in cele din urma enervare. Abia cand am inceput sa tremur de frig am realizat ca de fapt inghetasem si ca vocea imi devenise ragusita de la cat statusem pe loc si cat de mult vorbisem. M-am strans cat de mult am putut, incercand sa fac in asa fel incat sa nu observe, in timp ce continuam sa vorbesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Proasta miscare. Logic ca n-am reusit. S-a uitat curios la modul cum imi trageam manecile de la haina cat de mult puteam, spunand cu un aer usor nonsalant, dar totusi sigur:
„Stiu ca n-ai uitat ca stau aproape. Am caldura, o patura, un hanorac si poate inca ceva cald, daca esti cuminte. Sunt singur acasa, deci n-o sa te ciocnesti de nimeni. Ce spui?”
Am acceptat fara sa crancesc. Eram oricum singura acasa, si deci nu aveam nici un fel de impunere pentru cand ar fi trebuit sa ma intorc sau pe unde nu ar fi trebuit sa imi petrec timpul, asa ca nu a contat. Am urcat scarile blocului in graba, oprindu-ma in fara usii in momenul in care am realizat ca el avea de fapt cheile, si ca era cu vreo 3 etaje mai jos, asa ca l-am asteptat mutandu-ma de pe un picior pe altul, nerabdatoare. A aparut zambind si mergand si mai incet decat de obicei, tocmai pentru a ma tachina, asa cum facea intotdeauna. Abia cand usa se deschise si am intrat in casa, dand de caldura, m-am oprit si eu din tremurat si am zambit. Din nou, nimic nu se schimbase, toate erau la fel cum le lasasem la ultima mea vizita. Primul meu instinct a fost sa fug in camera si sa verific ceva. Si asa am si facut, spre surprinderea lui.
„Ce draguuut, e inca aiciiii!” am tipat din cealalta camera, extrem de fericita la vederea ramei si a fotografiei pe care chiar eu o agatasem acolo in urma cu trei ani.
„Normal, doar nu credeai ca am dat-o jos,” mi-a raspuns el, intrand in camera dupa mine si intinzandu-mi un hanorac proaspat spalat, pe care l-am tras imediat peste cap, recunoscatoare.
„Nu ma asteptam,” am recunoscut, inca emotionata, din interiorul hanoracului.
„Tampo, e deja a doua oara pe ziua de azi cand imi spui ca nu te asteptai la ceva facut de mine. O sa incep sa cred ca ai avut o parere destul de proasta despre mine!” imi reprosa el, in timp ce eu ma cuibaream la el in pat, fara sa fi cerut macar voie, exact asa cum faceam mereu.
„Nu ca nu as fi avut-o, acum ceva timp,” am murmurat eu pe sub mustati, dar indeajuns de tare incat sa fiu sigura ca ma aude.
„Oooh, SNAP! Cred ca o meritam pe asta,” izbucni el in ras si plecand spre bucatarie, insa nu inainte de a tinti cu telecomanda spre capul meu. Am ras si eu cu el. Era asa de cald in hanoracul lui enorm, incat m-am cuibarit si mai adanc in pat, in timp ce schimbam canalele televizorului si ascultam cu interes cum Daniel demola bucataria din cealalta parte a casei, injurand de fiecare data cand scapa ceva pe jos. M-am intins sprea cealalta parte a patului si am tras patura spre mine cu putere, fara sa realizez ca de fapt ceva se misca de undeva de sub ea.
„AAAAAAAAH, ia pisica de pe mineeeee!” am urlat la vederea animalului care sarise pe mine pentru ca ii deranjasem somnul de frumusete. „DANIEEEEEEEEL!!” am continuat eu sa zbier.
„Imediat, imediat,” spuse el, venind inapoi in camera cu o cana mare de ceai cald, extrem de indulcit si luand pisica pe sus. „Multumita?” ma intreba sarcastic, aruncand pisica pe hol si intinzandu-mi bautura.
„Extrem.” i-am raspuns sec dar amuzata, in timp ce schimbam posturile in cautare de ceva interesant. L-am lasat sa se aseze langa mine pe pat, si mi-am pus capul pe umarul lui, in timp ce sorbeam incet din ceai. Da, am avut dreptate, era mult prea dulce. M-am cuibarit si mai bine in patura, punand cana pe noptiera si uitandu-ma la filmul pe care ramasese programul, in timp ce el isi butona telefonul. Era asa de cald si bine. Mai mult, era fix lucrul de care aveam nevoie in momentul asta. Prietenul meu, din nou langa mine. Clar, mult mai bine decat m-as fi asteptat. Asa ca am inchis ochii, linistita. Urmatorul lucru pe care l-am mai simtit a fost o perna pusa sub capul meu, si cum cineva ma intinde mai bine in pat. Atat. Am adormit.