Ce s-ar intampla daca... ? :)

M-am trezit si in dimineata asta cu o intarziere de cam 20 de minute, asa cum fac de fiecare data. Am sarit efectiv din pat la vederea ceasului care arata aproape ora 7, mi-am luat hainele si am fugit la dus, ca alta metoda de trezire mai rapida nu cred ca am gasit in 3 ani de zile. In timp ce ma imbracam, am insfacat si o felie de placinta, am mancat-o, am incuiat usa si am fugit pe scari, pana cand, iesind pe usa blocului, am alunecat si am cazut in fund. Am ramas acolo cateva secunde, zambind. Oricine ar fi trecut si m-ar fi vazut in ipostaza respective m-ar fi considerat nebuna, si oricine s-ar fi aflat in locul meu, ar fi injurat de mama focului in momentul acela. M-am ridicat de jos, m-am scuturat de praf si mi-am continuat drumul, si mai grabita decat pana atunci. In timp ce alergam dupa 619 probabil (lenea din mine e prea mare dimineata incat sa merg o statie INTREAGA pana la metrou pe jos) m-am gandit cum ar fi fost ziua mea daca n-as fi cazut. Ce ar fi fost daca?... cred ca e intrebarea pe care fetele si-o pun cel mai des posibil. Ce ar fi fost daca nu as fi cazut? Pai, in mod sigur as fi patit altceva, dar parca totusi nu m-ar mai fi durut. Sau ce ar fi daca iarasi ar fi greva la metrou? Am merge pe jos la liceu, facultate, servici, cimitir, etc. Sau (asta e preferata mea) ce s-ar intampla daca el mi-ar zambi? Sunt atat de multe intrebari cu atat de multe raspunsuri incat atunci cand vrei sa le insiri pe o foaie de hartie, nu iti mai vine nici unul in minte. Chiar, voi v-ati pus astazi intrebarea “ce s-ar intampla daca…?”

Mara & Mihnea.

“Heeeey! Moniiii, unde te uiti?!!”

Am clipit buimaca si m-am uitat in jur. Fusesem trezita din visare de un Edi suparat, sau mai bine zis indignat de simplul fapt ca nu mai era el centrul atentiei mele. Am zambit. “Lasa, puiule, ca tot tu ramai preferatul meu, indiferent de ce s-ar intampla!” i-am raspuns, imbratisandu-l, iar copilul s-a linistit pe loc. S-a cuibarit la mine in brate, dand-o la o parte pe Mariuca. Ea insa neacceptand infrangerea fara lupta, a trebuit sa fiu atenta la ei, sa nu se loveasca prea tare. In timp ce incercam sa ii conving ca amandoi au loc la mine in brate, Maria ma apuca de mana si imi zise cu vocea ei de copil nevinovat:

“Moni, dar de ce se uita baiatul ala asa la tine?”

Am ridicat ochii si m-am uitat in directia in care privea si ea. Inalt, saten, cu ochii verzi, parul facut cu placa si un zambet incredibil cimentat pe fata, statea rezemat de perete, razand de situatia in care picii mei ma pusesera, mai ales ca Luca, cel de-al treilea “copil de ocazie”, simtindu-se exclus, voi cu tot dinadinsul sa isi faca si el loc la mine in brate. Rezultatul a fost, in mod logic, cazatura lor in laturi, asa ca am ales calea cea mai pasnica, lasandu-i sa stea ei pe scaune iar eu pe scari.

“Lasa ca am vazut eu ca se uita la tine si cand a dansat!” spuse Edi morocanos.

“Da, am vazut ca ti-a facut si cu ochiul” adauga Mariuca zambind.

E absolut incredibil cate chestii pot vedea niste copilasi de numai 5 ani! Am ramas putin perplexa gandindu-ma la ceea ce tocmai imi spusesera cu cateva secunde inainte, in timp ce ei se ridicara de pe scaun si fugira in Dumnezeu-stie-ce colt al restaurantului, lasandu-ma singura pe scarile scenei. M-am ridicat si m-am asezat la masa. In momentul in care mi-am luat cartea si am inceput sa citesc, un trandafir alb imi ateriza pe masa. M-am uitat din nou buimacita la femeia ce ma privea zambind si i-am raspuns sec: “Nu am bani sa-l cumpar tanti,” intinzandu-i floarea inapoi. Insa ea imi intoarse spatele si imi facu un semn spre partea restaurantului in care se jucau si picii mei. Iar atunci am inteles. Statea si se juca cu ei, razand din toata inima. Mi-am intors deci scaunul si am inceput sa urmaresc scenele amuzata, tinand floarea in mana. Intai Luca voia in carca lui, apoi Edi la etajul 10, ca mai apoi Maria sa inceapa sa bata din picioare ca ea vrea in brate. Rezultatul era unul pe cat de alarmant, pe atat de amuzant. Dar nu m-am panicat. Simteam ca picii mei nu aveau ce sa pateasca. Asa ca am ramas pe scaun si am privit in continuare, pana cand ei, zarindu-ma, venira la mine si imi spusera: “Hai Moniiii, hai sa te joci si tu cu noi!!!” Le-am raspuns ca vin imediat, insa am ramas neclintita la masa si m-am cufundat inapoi in cartea mea. La maximum 10 minute, chelnerita veni pe neobservate sa adune farfuriile si pleca la fel de tiptil. Intamplator, m-am intins dupa suc… abia atunci am observat servetelul pe care era scris in graba: “Grei mai sunt piticii tai! Sper ca ti-a placut trandafirul”. Am zambit, l-am intors pe spate si am scris la randul meu: “Da, stiu. Eu stau cu ei de 8 zile incoace. Iti dai si tu seama cum se simte spatele meu. By the way, trandafirii albi sunt florile mele preferate. Jack pot, baby!:))” apoi m-am ridicat de la masa si am plecat spre copii. Ne-am jucat, au ras, am ras, din nou am dansat cu fiecare in parte, cand, deodata, m-am trezit ca fug de langa mine si se strang in jurul lui. Mi-am incrucisat bratele si i-am mustrat: “Asa deci, tradatorilor! Eu stau cu voi de 8 zile si voi ce faceti, ticalosi mici?” le-am spus, zambind. Ei au inceput sa rada si l-au adus langa mine. Am inceput sa vorbim, din nou sa radem si sa glumim pe fundalul unei melodii lente. “Presupun ca dansezi. Am vazut ca iti mergeau picioarele la sarba.” “Eee, sarba e sarba,” am raspuns eu inrosindu-ma. “Nu sunt tocmai cea mai buna persoana cand vine vorba de dans.” “Haide, nu poti fi atat de groaznica!” imi spuse, luandu-ma de mana. L-am urmat pana pe ringul de dans unde din nou am dat peste cei mici, care, incercand sa imite pe toata lumea se adunasera toti trei la un loc si se strangeau in brate, miscandu-se in stanga si in dreapta mult mai repede decat ar fi trebuit in comparatie cu melodia.

“Nu stiu cum sa-ti zic, dar picii tai sunt absolut deliciosi! Unde i-ai gasit? Vreau si eu sa inchiriez unul!”

Am zambit. “Da, stiu. Sunt copii de ocazie. Stii tu, parintii se cunosc, suntem veniti impreuna la mare, si asa mai departe. Sunt singura mea alinare de vreo 8 zile incoace. Nu stiu ce m-as face fara ei!”

“Te-am auzit!” imi raspunse Edi in timp ce dansa in continuare cu ceilalti doi.

“Aaa, si am uitat sa zic ca au niste urechi de elefant. Aud absolut tot ce se poate auzi! Sunt incredibili! Si uneori atat de enervanti! Doamne Daomne!” i-am raspuns eu, strambandu-ma la el.

“Si tu care ziceai ca esti o dansatoare proasta!”

“Ce vrei sa spui? Sunt groaznica! Cred ca te-am calcat pe picior de cel putin 6 ori pana acum!”

“Care picior?”

“Ma tachinezi cumva?”

“Eh, poate doar un pic.”

“Tradatorule!” am spus, rupandu-ma de langa el. Stiam ca va veni dupa mine. Si asa a si facut. Baietii pot fi atat de previzibili cateodata! Asa ca ne-am asezat la o masa separata si am inceput sa vorbim… si am vorbit, am ras, am glumit, ne-am zambit si iar am vorbit.

“Faci asta des?” l-am intrebat eu.

“Ce anume? Nu inteleg.”

“Nu stiu, trimiti flori fetelor si toate cele?”

“Nu stiu, de obicei nu prea imi sta in caracter. Dar acum a fost altceva. Ti-am zis.”

“Am inteles.”

“Stii, am impresia ca te cunosc de atata timp! Scuza-ma, sunt atat de dobitoc incat am uitat sa pun cea mai elementara intrebare posibila! Cum te cheama?”

“Pai, nu stiu. Tu cum crezi ca ma cheama?” i-am raspuns eu zambind.

“Ma tachinezi cumva?” mi-a intors el replica, un pic uimit.

“Chiar deloc. Intra putin in joc. Lasa regulile clasice deoparte. Deci?”

“Deci…”

Am ridicat din sprancene curioasa.

“Pe tine te cheama Mara.” Am ramas traznita. Cum dintre toate numele din lume, l-a nimerit fix pe cel pe care il ador cel mai mult?

“Ok, pentru tine, eu de acum inainte sunt Mara. Dar pe tine cum te cheama?”

“Nu stiu, cum ma cheama pe mine?”

“Pe tine te cheama Mihnea.”

“Si ce ai zice tu, Mara, daca te-as saruta eu, acum?”

“Aici si acum?” am intrebat eu, inrosindu-ma.

“Da. Aici si acum.”

“Pai, nu stiu, am mancat peste sii…”

“Ee hai, fii serioasa!” mi-a raspuns el pufnind in ras.

“Glumeam,” i-am raspuns eu razand. “Pai, eu prefer un pic de mister. Si pana la urma, avem nevoie si de o continuare a povestii si in anul urmator, nu crezi?”

“Dar pana la anul mai e mult!...”

“Asta inseamna ca va trebui sa asteptam. Pana una alta, ti-am scris numarul meu de telefon in agenda cand dansai cu Mariuca. Si uite, bratara asta e a ta,” i-am spus, scotandu-mi o bratara de ate de la mana. A luat-o si si-a pus-o imediat pe mana.

“E facuta de tine?”

“In persoana,” i-am raspuns, putin multumita de mine.

“Multumesc!”

“Pe curand, Mihnea!”

“O sa-mi lipsesti, Mara!”

P.s: si tu imi lipsesti mie, Mihnea!

Ovidiu :P

Sincera sa fiu, am stat ceva sa ma gandesc cum ar trebui sa incep post’ul acesta. Parca totusi nu voiam sa fie ceva banal, asa cum am mai spus si inainte. Asa ca am inceput sa scriu fara sa ma mai gandesc prea mult. De obicei, atunci am ideile cele mai geniale. :)) Deci, dupa cum probabil v-ati dat seama, vorbim despre un baiat, un amic, un prieten al meu, Ovidiu. Nici nu stiu cum sa-l numesc sincer. E genul acela de persoana cu care vorbesti foarte rar, cam odata la 2 luni, dar si atunci cand vorbesti, nu scapi mai usor de 2 ore pe putin. Si daca stau bine sa ma gandesc, nici macar nu stiu cand anume l-am cunoscut de fapt. Imi amintesc ca atunci cand aveam vreo 14 ani l-am gasit intr-o fotografie de la Impartasanie, deci, ceva ceva tot era de pe atunci :)). Apoi, imi amintesc ca ma tot loveam de el prin generala, lucru care la vremea aceea trebuie sa recunosc ca nu prea ma deranja avand in vedere ca imi placea putintel de el prin clasa a7a [el nu trebuie sa stie asta, asa ca ssst! :))] iar cand am intrat la liceu, undeva prin clasa a10a am descoperit ca stie chiar sa si vorbeasca! Oaau! Si chiar mai mult de 3 replici! :)) asa ca am facut schimb de id’uri, dar o buna perioada de timp nu cred ca am vorbit. Iar apoi, dintr-o banalitate cred, au inceput discutiile. Apoi pauza. Apoi iar discutii. Apoi iar pauza. Oricum, ideea e ca si de data asta m-am convins ca prima impresie chiar poate fi inlaturata. Ma amuza copilul asta, serios. Daca inainte aveam impresia ca nu poate sa ma suporte, acum sper totusi sa ma fi inselat. De la scoala pana la jucarii, poti vorbi despre orice cu el, cu conditia sa nu-l plictisesti prea tare. [se trage de la zodie, trebuie sa-l intelegeti :P] iar de curand am aflat ca poate fi chiar foarte amuzant sa-l tachinezi:)) o sa ma bata cand o sa citeasca asta, sigur. Tot Ovidiu ramane si pana in ziua de azi singurul baiat care a reusit vreodata sa ma bage cu fata in zapada, in clasa a6a, din cauza faptului ca i s-a parut lui ca stateam prea bine ascunsa dupa usa de la intrarea in scoala [o sa te tin minte pe veci pentru asta!] si tot el ramane cel mai amuzant Inter pe care l-a avut 88’ul:)). [ar fi trebuit sa vedeti meciurile! Pe principiul :”Frate, cine a mutat poarta aia?”:)))] Oricum, una peste alta, nu-mi pare rau ca poate am dat peste un nou prieten. :)) si cum o provocare trebuie intotdeauna respectata, a aparut postul acesta. Din nou, ca si in postul anterior, sper sa fie totusi ceva de capul lui. :)

P.s: Ovidiu: si am ramas si singurul care a jucat in 88 care a nimerit sistemul de ventilatie al salii, incercand sa arunce la poarta!

Ah, uite un GANDAC! Moama, ce animal!:))

Maria: “Nu, serios, despre mine poti sa scrii?”

Eu: “Nu stiu daca pot scrie serios, dar o sa incerc sa scriu. :))”

Maria. Sincera sa fiu, nici nu stiu cum sa incep sa vorbesc despre ea. Sunt multe de spus si vreau sa fie in cat mai putine cuvinte, pentru ca am uneori o usoara tendinta de a ma pierde printre ele. Ea este una dintre putinele persoane pentru prietenia careia chiar m-am zbatut. N-a fost usor deloc sa ma apropii. Stiti cum e? Parca are un zid de piatra in jurul ei, serios. Adica, te saluta, vorbiti strictul necesar, e o persoana destul de deschisa si foarte politicoasa pana la un anumit punct, dar dupa, dai cu capul in zidul despre care tocmai v-am vorbit. Iar mie una cred ca mi-a luat cam 2 ani chiar sa reusesc sa-l “sparg”. Nici nu stiu, sincer, ce sa spun despre ea. Atat de serioasa la prima vedere, te uimeste cu usurinta cu care se distreaza. Si aici vorbim despre orice, de la a juca Twister si Mima pana la a face Karaoke. Este genul de persoana pe care daca o suni sa ii spui ca ai cazut pe scari la Universitate, te intreaba daca vrei sa se intoarca din drum ca sa te ajute sa te culegi de pe jos, genul de persoana careia daca ai vreo problema, ii ceri ajutorul si poate sa te ajute, se straduieste si chiar reuseste sa iti dea o mana de ajutor. Aaa, si daca vrei sa scoti ceva de la ea si dintr-un motiv sau altul nu vrea sa iti spuna chestia aia, mai receptiva e si Banzai, ca ea sigur nu iti va spune nimic. Chiar imi place modul ei de a gandi. Fara griji, ia lucrurile marunte ale vietii foarte in serios, un fel de optimism – realist foarte colorat, ceva de genul “stiu cum stau lucrurile, but I don’t give a damn.”:)) iar atitudinea asta o s-o fereasca de riduri mai incolo. Se enerveaza rar, de obicei cand cineva face ceva ce nu ii convine in mod repetat, insa nu se manifesta ci ramane doar imbufnata cateva momente. Este genul de persoana care incepe sa rada in momentul in care tu nu mai stii unde sa te ascunzi pentru ca tocmai ai spart un pahar la ea acasa, si te simti ca naiba. Aaa, si in familia ei nu se bea apa. Este casa Nestea:x. Trebuia sa spun asta, scuze.:)) Si nu trebuie sa subestimati puterea cu care da o palma. Eu inca am urme pe spate din clasa a10a. (Mi se parea mult mai usor sa vorbesc despre cineva atunci cand eram in clasa a8a si toata lumea avea propriul caiet de amintiri. Atunci eram obisnuita. Acum mi se pare al naibii de greu.) Zambeste, rade din tot sufletul, e in stare sa te contrazica pana la Dumnezeu si inapoi daca stie ca are dreptate, invata atunci cand stie ca o sa ii foloseasca chestia respectiva, si este singura fata pe care o cunosc care a avut curajul sa se tunda baieteste la 17 ani. Concluzia e ca, fie ea o persoana buna sau rea, e prietena mea si tin la ea exact asa cum e. So, break her heart and I’ll brake your face. Clar?:D

P.S: stiu ca postul asta nu a iesit tocmai cum mi-l doream, dar sper sa fie totusi ceva de capul lui. :)

Mocirla + oua = Craciun Fericit!

Maria: “Baai, ce fac aia acolo? Ce impart? Nu cumva vor sa dea cu ceva in noi?”

Aicu: “Eee na!”

Eu: “Hai mai, doar n-o sa ocolesc jumatate de cartier pentru niste mucosi de la colt de strada, nu?”

Sincera sa fiu, pana de curand credeam totusi ca mitocania are limite. Stiti cum se spune, daca prostia chiar ar durea, ar fi o jale incredibila pe strazi. Avem mare noroc ca nu se aude. Oricum, ce pot sa spun e ca totusi nu era nevoie sa primesc un ou in tampla ca sa ajung sa nu mai cred chestia asta. Dar na, se intampla si la case mai mari. Nu prea cred ca intelegeti ce vreau sa spun. Sa zicem doar ca 24 Decembrie 2009 nu a fost tocmai o zi stralucita pentru mine. Avea un potential maret, stricat din pacate de idiotenia incredibila a unora. Dupa o tura de colindat la propriu prin Bucuresti, cu cantece si toate cele, ma indreptam cu Maria si Aicu spre casa, sa mergem sa ii cantam si mamei, ca de, nu se putea altfel. Toate bune si frumoase pana cand la un colt de strada, ne intersectam cu un grup de pustani ce stateau aplecati peste o punga si imparteau entuziasmati ceva intre ei. Dupa un dialog foarte rapid cu fetele am decis ca n-are rost sa ii ocolim, ca doar nu sunt atat de mitocani incat sa arunce cu ceva in noi. Nu? Biiig mistake!:)) Dupa ce in prima faza am crezut ca scapam nebombardate, am simtit cum ceva aterizeaza pe gheata din spatele nostru. La maxim 10 secunde dupa asta, simt o durere incredibila in tampla si aud cum cei din spate incep sa aplaude puternic. Un mucos de vreo 13 ani preluase initiativa si hotarase sa fie erou in seara aia, asa ca, de la cam 30 de centimetrii imi trantise un ou in tampla. Un ou. OU fratilor! Deci, sincer, in acel moment am crezut ca m-am intors in epoca de piatra si ca brusc m-a atacat un cimpanzeu desprins din duzii Bucurestiului. Am reactionat urat in prima faza, ca de, asa reactioneaza tot omul la nervi, dar pana la urma m-am calmat si m-am dus acasa sa ma spal pe cap. Dupa curatarea de rigoare, si dupa ce am fost sigura ca am scapat in totalitate de ou, si eu si Aicu, mi-am continuat colindatul alaturi de fete pe principiul “ mocirla + oua = Craciun fericit!” :))

Pentru ca ArtCrew inseamna prietenie.:x

Simo: “Hey Cole, ce faci azi? Spune-mi ca macar tu esti libera. Am chef de o inghetata si parca merge mai bine cand e mancata cu inca cineva, nu crezi?”

Andreea: “Bai Cole, tu stii ca as iesi cu tine, dar, sincer, chiar nu pot. M-am bagat intr-o chestie, ceva cu niste dansuri pe melodiile lui MJ, nici eu nu stiu exact. Hai, nu vrei sa vii si tu? Cu cat mai multi, cu atat mai bine. Si cred ca o sa ne distram:D”

Asa a inceput totul. Da, m-am dus. Am pasit putin nesigura pe palcul de iarba unde imi spusese colega-mea sa vin, undeva prin parcul Tineretului. Niciodata nu m-am simtit in largul meu in fata a mai mult de 5 persoane, asa ca am incercat si de data asta sa imi fac cat mai putin simtita prezenta. M-am asezat pe iarba langa Andreea, fara ca aproape nimeni sa ma observe.

“Hey, copii, ea e Scama!” mi-au auzit dintr-o data urechile. Instantaneu, am simtit vreo 15 perechi de ochi indreptandu-se spre mine. Le-am facut cu mana timida, asteptand parca glumele pe seama “fetei noi” sa inceapa. Dar surprinzator, am primit numai cateva zambete drept raspuns. Asa ca am respirat usurata inca facand-o pe colega-mea in toate felurile in gand [ea nici acum nu stie asta:))] cand am auzit:

“Ok, bun, acum devenind seriosi, vreau sa va rog ca toti cei care ati venit astazi aici sa veniti si in zilele urmatoare. Este un eveniment cu un potential frumos pe care noi il putem face si mai frumos cu putina munca. Nu va cer decat 4 zile. Aaa, si inca ceva. Sa fiti punctuali, va rog.”.

“Hai maaa, de parca noi intarziem vreodata!” ii raspunse Andrei lui Bogdan.

“Eee, da! Andrei, hai sa nu ne amintim ca tu intarzii mai mereu.:))” se auzi replica de undeva din spate.

“Cine, eu? Niciodata!!”

“Bun, vreau absolut toate persoanele care vor dansa sa se ridice in picioare si sa se aseze… cumva.”

I-am urmarit tacuta cum unul cate unul s-au ridicat aproape toti de langa mine. Insa eu am ramas pe iarba. Eram ferm convinsa sa nu dansez nici in ruptul capului.

“Hey, dar tu de ce ai ramas pe jos?” am auzit o voce, zicand. Am ridicat ochii curioasa. “Hai, sus, ce mai astepti?”

“Nu nu nu, nu cred ca intelegi gravitatea problemei. Daca as fi si eu acolo, nu as face decat sa incurc. Sunt cel mai grav caz de persoana care isi da cu stangul in dreptul nascut in ultimii 18 ani!” i-am raspuns dintr-o rasuflare. Eram hotarata sa scap cumva din asta.

“Exagerezi. Serios acum. Nu cred ca majoritatea sunt mai breji decat tine. Nimeni de pe aici nu a facut dansuri sau chestii de genul. Toti suntem la fel de nepriceputi. Asa ca, nu ma mai face sa ma rog de tine, si hai si tu in picioare.” imi spuse ea. “Te rog?” continua, intinzandu-mi mana sa ma ridic. Am zambit, din nou, si i-am acceptat-o, ridicandu-ma intr-un final. “Eu sunt Laura! Tu esti Scama, am auzit.”

“Simona.” am corectat-o eu, asezandu-ma alandala alaturi de ceilalti.

Iar restul e istorie. Au urmat 4 zile de repetitii continue, de la ora 4 pana la ora 8… sau chiar si 9 seara cand eram mai ambitiosi:)). Zile care, mie personal, mi s-au parut superbe. Glume, oameni cu un zambet permanent in coltul gurii, din nou glume, situatii amuzante, bataie pe apa, pe tortul Ioanei si asa mai departe. Fie ca era vorba de Bogdan care facea glume pe seama a absolut tot ce misca si mai si scotea perle pe deasupra, fie ca era Paula care ne derula caseta cu pixul, fie ca era Laura care ne invata sa numaram pana la 8, fie ca era Georgiana cu cerceii ei geniali cu Stan [vreau si eeeu:((], Radu [baiatul woz] cu gainiile lui extraterestre:)), Andrei cu radicalul din 3 care facea pixul sa mearga, Matei cu mustata minune care a disparut de fapt in ziua cea mare a spectacolului, Edy si Ioana cu copacul in care m-au bagat cu tot:-w, Iulia si Anna, cele care imortalizau fiecare moment, Dianele, familia Guna, Laur, Made in, Alex, colega-mea, Silvia sau oricare altul, de la fiecare in parte am invatat cate ceva nou. Iar ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost ca in nici un moment nu m-am simtit ca o intrusa, desi asta eram de fapt, o mica intrusa in gasca lor. A fost o placere sa va cunosc, sincer. La mai multe flashmob’uri si la mai multi prieteni ca voi>:D<

Pentru curiosi: www.artcrew.ro :D asta pentru ca n-am reusit sa fac titlul sa mearga. Mersi, Bogdan>:D<

Scrisoare catre un prieten…

Spuneam candva, intr-un post anterior ca nu stiu ce s-ar intampla daca cineva drag mie ar pati ceva. Era o chestie pe care efectiv nu puteam sa mi-o imaginez. Insa acum stau si ma gandesc cat de diferita era perspectiva mea asupra problemei fie si numai cu cateva saptamani in urma... Imi pare rau ca a trebuit sa trec prin asta, ca sa invat totusi, ca viata este cel mai de pret lucru pe care il poate avea un om…

Da… dupa cum cred ca deja banuiti, am trecut prin ceva asemanator acum 2 luni. Una din prietenele mele si-a incetat lupta cu viata, rapusa de o boala de care probabil unii nici macar nu au auzit… o tumoare craniana a fost lucrul care a luat-o dintre noi. Iar acum vine intrebarea pe care toti si-o pun, dar la care nimeni nu poate raspunde… de ce tocmai ea? De ce intotdeauna persoanele cele mai bune platesc preturi pentru altii? Ironia este ca, desi uneori te astepti la asta, atunci cand lucrul in sine chiar se intampla, tot te ia prin surprindere. Reactionezi instinctiv, plangi, iti vine sa urlii, dar pana la urma nu ai ce sa faci, din pacate. Moartea nu e niciodata dreapta… nu vine niciodata pe la usa din fata, asa cum ai crede. Nu. Ea intra mereu pe la poarta din spate si loveste cand iti e lumea mai draga. Stiti? Inca am impresia ca e o gluma proasta. Inca am impresia ca cineva si-a batut joc de mine in cel mai crunt mod posibil. Inca am impresia ca ea, prietena mea, va intra intr-o zi in clasa, la mijlocul orei de istorie, dupa cum ii era obiceiul si nici nu se va mai obosi sa ceara permisiunea sa intre pentru ca stie ca oricum ar avea voie… ca mai apoi sa se intoarca si sa ne intrebe, cu zambetul ei caracteristic cimentat pe fata: “Si, ia spuneti, v-a fost dor de mine?” N-am sa uit niciodata bucuria din ochii ei atunci cand, in februarie, in clasa a10a i-am adus cadoul pe care ar fi trebuit sa i-l dau de Craciun cu doua luni intarziere, pe motiv ca il tot uitam acasa… N-am sa uit niciodata cum il repezea pe Lucian in cel mai genial mod posibil atunci cand o scotea din sarite. N-am sa uit niciodata optimismul si bucuria incredibila de a trai pe care le avea. N-am sa uit niciodata sfaturile bune pe care ti le dadea, fix atunci cand iti erau mai necesare, fara ca tu sa le ceri macar. N-am sa uit cat de devotata le era prietenilor ei. N-am sa uit cat de mult i-a placut scoala. N-am sa uit cat s-a zbatut pentru viata ei. Sper ca de acolo de sus, sa ma ierte ca nu am fost alaturi de ea pe ultimul ei drum, si sa considere asta mai mult lasitate decat… orice altceva, desi stiu ca intotdeauna si-ar fi dorit sa mi-o amintesc asa cum era ea de fapt... o persoana puternica si deosebit de sensibila in acelasi timp. N-am sa uit niciodata ca mi-ai fost prietena…

Imi e dor de tine, Angela!