The one that wins will be the one that hits the hardest...

Ce inseamna, de fapt, a avea un "best friend"? Multi sunt convinsi ca deja, dupa doua-trei discutii cu cineva anume au gasit acea persoana cu care pot sta de vorba in cel mai deschis mod posibil, careia pot sa ii spuna in 1000 de cuvinte o groaza de nimicuri fara a le fi teama de a fi luati peste picior sau intelesi gresit si judecati... dar, pana la urma, chiar exista acest tip de oameni? Da, dar din pacate, trebuie sa ii cauti bine. :D

Intotdeauna vom fi judecati pentru ceea ce suntem, ce spunem, ce gandim sau ce facem. Multi spun sa trecem mai departe, sa nu luam in seama gurile rele si sa ignoram tot ce e spus de rau despre noi. Dar oare e atat de usor?

Din punctul meu de vedere,nu. Mereu am fost genul mai zapacit, caruia nu-i pasa mai deloc de lucrurile importante ale vietii, ci mai degraba de maruntisurile ei, cele care o fac sa fie mult mai colorata. Da, da, poate cei care deja mi-ati mai citit blogul v-ati cam saturat de culoarea asta de care v-am tot vorbit. Dar, sincer, dupa tot ce s-a intamplat in ultimele zile... am ajuns sa nu ma mai intereseze. Oamenii se schimba. Balonasul de sapun in care traiam s-a spart si am ajuns sa privesc lumea in fata, asa cum e ea de fapt. Si, sincer, nu prea mi-a placut ce am vazut.

Azi am realizat ca nimic nu mai reuseste sa imi stearga zambetul din coltul gurii, fie el chiar si unul ironic, cu lacrimi in ochi. Am invatat ca nu mai merita sa plangi din nimicuri, pentru ca viata te loveste miseleste, pe la spate, tocmai cand te astepti mai putin. Nu, nu sunt ok. Faptul ca acum cateva zile era sa raman fara una din cele mai dragi persoane mie ma ingrozeste. Stiti voi, moartea nu bate niciodata la usa. Ea vine pe la poarta din spate si te loveste cand iti e lumea mai draga. Dar, nu, imi pare rau, azi nu vei lua pe nimeni. Bunicul meu va mai ramane cu mine o vreme, nu ti-l dau...

Saptamana asta a fost ingrozitoare. Simteam nevoia sa scriu despre asta. Urasc faptul ca am ajuns sa postez cate ceva numai cand sunt suparata... Ah, ce blog emo am! Se taie cu lama. Ha ha!:)) Nu,dar serios, efectiv nu mai rezistam...

Luni a fost ziua Angelei... toata lumea era entuziasmata mai ales ca mama ei si-a facut aparitia la scoala sa ne aduca ceva dulce din partea ei. Ciudat a fost faptul ca, desi venea din partea ei, nu ne spunea nimic de Angi. Asa ca Madalina a dat glas intrebarii care ne rodea pe toti: “Cum se mai simte?”. Raspunsul a venit prompt, sec, aproape rece: “Rau”. Un raspuns care nu mai lasa loc de alte intrebari, care a sters orice urma de zambet de pe fata si din ochii nostrii, urmat de o plecare rapida a mamei ei si de o tacere indelunga si grea din partea noastra. Parca nimeni nu indraznea sa se miste, sa scoata vreun sunet...

A urmat o cearta cu ai mei. In aceeasi seara. Din nou am dezamagit, din nou nu m-am ridicat la asteptarile celor din jur. Normal ca morala care a venit mai apoi din partea Anei a fost fix lucrul de care aveam nevoie. M-a facut sa ma ridic din nou, sa ma scutur de praf, si sa o iau de la capat.

Si asta am si facut. Si, chiar daca un pic cam tarziu, am realizat ca, in momentul asta, nu prea cred ca ma mai poate dobori ceva asa de usor. Zambesc, tin nasul sus, imi flutur codita in vant, mai si injur putin pe sub mustati daca situatia o cere, si merg mai departe. Daca in posturile anterioare nu eram sigura de cat de bine ma voi descurca, ei bine, acum stiu ca voi reusi.

This is me. This is my London.

Sau, poate nu? Ei bine, poate ca Bucurestiul nu e tocmai Londra, dar e orasul meu. Si, chiar pot sa zic ca imi place,in mare masura. Aduce atat de multa culoare in viata noastra incat ar fi imposibil de ignorat. Un oras precum Parisul, de exemplu, mi s-ar parea plictisitor. Nu vezi nici macar un cersetor pe strada, nimic. Unde e culoarea despre care vorbeam? Totul e monoton, colorat in gri, alb sau negru.

Ok. Cine citeste ceea ce scriu eu acum sigur se gandeste, ridicand din spranceana: “Ia uite-o Doamne, asta chiar a innebunit! Cum dracu’ sa spui ca Parisul e monoton? Si despre ce culoare vorbeste tacanita asta?” Culoare, hmm. Cand spun culoare ma gandesc la situatiile penibile si totodata amuzante prin care trecem fiecare, mergand, in fiecare zi, prin oras.

Mijloacele de transport in comun spre exemplu. Metroul. Pare inofensiv la prima vedere. Dar ce te faci atunci cand, in momentul in care te apleci dupa ceva care ti-a cazut intamplator pe jos, simti o mana care te pipaie pe fund, intr-un mod accidental? Si asta e cel mai inofensiv exemplu. Ce te faci atunci cand domnul conductor uita sa mai opreasca in statie si intra cu jumatate de tren mai departe in tunel, ca mai apoi sa dea 15 minute in spate pentru a aduce metroul asa cum ar fi trebuit sa se opreasca initial? Sau, ce te faci cand dai peste o mare de oameni in pasajul de la Unirii 2, pentru ca s-au stricat scarile rulante, si lumea mai are putin si te calca in picioare? Iti spun eu ce te faci. Te obisnuiesti.

Si inca metroul nu e cel mai rau exemplu. Cu totii stim ce scumpi sunt controlorii din autobuze. Te urci in masina, compostezi, si te asezi si tu ca orice om pe scaun, stand la taclale cu cineva, sau degeaba, dupa caz. Normal, inevitabil, dupa maximum doua statii, apare si domnul nas. Ti se afiseaza in fata, iti baga sub nas o legitimatie pe care tu nu ai timp sa te uiti, iar apoi iti cere nonsalant biletul. Tu, i-l dai, normal, doar nu l-ai compostat degeaba. Si, desi omul vede ca este compostat bine, iti spune ca esti un nesimtit si ca s-a saturat sa dea peste persoane care sa composteze acelasi bilet de doua ori. In consecinta iti cere un buletin. Tu, cu tupeu, ii zici ca nu ai. Ca, de, fara tupeu nu mai faci nimic in zilele noastre. El se enerveaza si incepe sa strige la tine, tu, calm, ii spui ca nu vrei sa platesti nici o amenda si ca in nici un caz nu o sa te dai jos din masina doar pentru ca asa iti spune el. Rezultatul este ca iti ia biletul si iese pe usa la urmatoarea statie, rupandu-l in bucatele si injurandu-te ca nu ai vrut sa ii dai amenda pe care ti-o ceruse. Te bufneste rasul imediat ce el coboara si te intorci la cartea, amicul sau castile cu care esti in masina, din nou, dupa caz. Dar mai sunt si situatii mai dure in care nu prea mai merge sa te joci cu focul si trebuie fie sa platesti, fie sa te dai jos din masina, fie amandoua. Si atunci nu mai e frumos.

Dar, desi pare greu de crezut, nu toti controlorii sunt asa. Se mai intampla uneori sa stai fix in fata unuia, fara sa iti dai seama, si sa nu vrei sa compostezi biletul, desi il aveai in mana. El, logic, te vede, iar la urmatoarea statie iti pune discret biletul lui in mana, iti zambeste si coboara, fara sa iti spuna nimic, fara ca macar sa se ia de tine.

Hihi. Mai exista si cazuri in care tramvaiul de data asta leaga prietenii. Nu-i asa Cristi?

Bucurestiul meu. Cu bune si rele. Momentan imi place, m-am obisnuit cu el. O fi el gri, colorat, dar mie imi place. This is me. This is my... my oun London.

Alone under my umbrella :)

E dimineata. Din nou. Buna dimineata. Am sarit din pat fara sa ma gandesc de doua ori. Altfel acolo ramaneam. M-am spalat, am mancat, m-am imbracat, mi-am bagat castile in urechi si am iesit pe usa. Cand am iesit insa din bloc, m-a picurat. M-am uitat in sus si am vazut ca o serie de nori imi ascunsesera soarele. Mi-am scos fara chef umbrela mea in carouri din ghiozdan, am deschis-o si m-am ascuns sub ea. Am dat drumul la muzica si am inceput sa fug spre scoala, luand toate baltile la rand…

Azi e 3 martie. E 3 martie si au trecut si Valentine’s, si Martisorul, iar eu le-am petrecut cu prietenii, hoinarind pe cine stie unde, din cate imi amintesc dintr-un oras in altul, de la Silvanna inapoi. Alea da aventuri! Oricum din cate imi dau eu seama, nici macar aceste sarbatori nu mai mai sunt deloc asa cum erau inainte. Au devenit pur comerciale... iar asta ar cam trebui sa ne dea de gandit putin. Dar, acum ca deschid ochii si ma uit mai bine in jurul meu, cred ca vad mai multe cupluri decat am vazut pe 14 Februarie. “Ooo da, au iesit din hibernare” m-am gandit. Despre ce vorbim? Despre multi oameni grabiti, ca niste frunici care trec pe langa mine, prea ocupati ca sa se mai bucure de micile frumuseti ale vietii. Se ingramadesc fugind, cate 2, cate 3, sub o umbrela. Trec pe rosu, isi asuma riscuri, in timp ce eu astept la semafor si sunt stropita din cap pana in picioare de un camion condus de un individ pe care nu il intereseaza cati oameni unda in drumul lui spre servici. Zambesc si il injur frumos. Ee, ma usuc eu pana la liceu. Stiti, poate e mai bine ca sunt singura sub umbrela mea. Am mai mult loc si nu mai trebuie sa o impart cu nimeni. Dar intre timp am ajuns la metrou. Am inchis umbrela si am intrat fara chef, sperand sa nu-l mai pierd si in dimineata asta. J

:P Ps: post pe care voiam sa il scriu de mai de mult,dar nu am avut rabdare:">

Singura nu pot.

Mda... ce mai pot sa spun? Totul se schimba, se schimba intr-un mod alarmant si simt ca nu ii mai pot face fata... Sau, daca stau bine sa ma gandesc, totul s-a schimbat de fapt, foarte mult in ultimele cateva luni. Nimic nu mai e cum a fost. Nu ma mai pot concentra la nimic, la scoala ma duc doar ca sa fac un act de prezenta sau sa citesc pe sub banca, ca de altceva oricum nu sunt in stare. Ma uit inapoi peste posturile de asta vara... what am I missing? De ce eram asa de fericita? Nu stiu. Stiu doar ca eram. Am ajuns sa am impresia ca cele mai dragi persoane mie imi intorc spatele si ma lasa in urma una cate una. Cine stie, poate s-au saturat de... de, nu stiu. Poate efectiv s-au saturat. Ceea ce de fapt se intampla, si pe viu grai n-o sa recunosc niciodata e ca ma simt singura. Am ramas doar cu putini prieteni buni... si cativa amici buni, asa, ca sa dea putina culoare. In rest... Gri, un gri colorat de care incep sa ma satur incet, incet. Si ceea ce e cel mai grav e ca nu stiu ce sa fac in privinta asta. Zambesc, fad, pentru ca trebuie sa dau impresia ca sunt happy. Si chiar sunt in unele momente. Dar, dupa cum spuneam, singura nu pot. Si m-am saturat sa tot lupt si sa nu ajung nicaieri. Probabil o sa incep sa ma tratez. Nu stiu cum, nu stiu cine o sa ma ajute, o sa vad pe parcurs. I’ll manage... intr-un final.

Pentru ca m-ai rugat…

Pentru ca m-ai rugat. Sau, nu cred ca ceea ce ai facut tu s-a numit rugaminte. A fost mai repede o provocare. Si in plus, iti promisesem de mult timp un post de genul. You diserve it, twin.

P.s: postul asta nu se refera la mine.:D ok?

5.58. 5.59. **Scotty doesn’t know, that Fiona and me...** Aaaa! E sase dimineata! am spus eu, oprind hotarata alarma de la telefon in timp ce imi bagam din nou capul sub perna, refuzand sa ma trezesc. Asa mi se intampla in fiecare dimineata. Sunt o lenesa. Hai ca nu-i nimic daca mai stau putin, mi-am spus. M-am ridicat agale din pat, cand ceasul inca arata o ora pana in 6:30 si m-am indreptat cu ochii lipiti inspre baie. Normal ca pana acolo am cazut, impiedicandu-ma de pisicul meu, pe care, in cadere, l-am proiectat 3 metrii pe gresie. Iarasi ma va evita toata seara cand voi ajunge acasa. Trebuie sa-i aduc ceva bun cand ma intorc. Nu suport sa-l stiu suparat pe mine. Iubesc pisica asta mai mult decat iubesc pe oricine.

Odata ajunsa la baie, am refuzat cu vehementa sa ma uit in oglinda. M-as fi speriat de fata mea adormita. M-am spalat pe dinti, mi-am clatit ochii si abia dupa ce m-am sters pe fata m-am incumetat sa ma privesc. O fata uimita dar inca adormita ma privea din cealalta parte a oglinzii, de parca ma vedea pentru prima oara in viata ei. Niste ochi mari si caprui, care urmau sa se ascunda in spatele unor ochelari pentru tot restul zilei, un par castaniu pe care acum ma chinuiam sa-l descalcesc, o fata ovala, cu putina culoare in obraji si... cam atat. Asa eram eu de dimineata. Am iesit din baie, ducandu-ma spre sifonier. “Astazi am chef sa ma imbrac cu ceva mai larg” mi-am spus. Intotdeauna mi-a placut sa inot impotriva curentului, imbracandu-ma si fiind diferita de lumea asta fitoasa in care ne invartim. Am ales un tricou negru, blugi, bascheti, cercei diferiti, normal, si, odata ce am stabilit asta, am fugit spre bucatarie, din nou evitandu-l pe Grasutu’ la milimetru. Macar de data asta am reusit. Am scos micul dejun pe care mama mi-l lasase inainte sa plece din frigider, m-am asezat la masa si am inceput sa mestec cu pofta. Ca de obicei, in timp ce mancam, gandurile mi-au zburat undeva departe. Cine eram eu? Cum eram eu? Pai (am inceput cu “pai") eram o fata (vocea din mintea mea continua sa ma comenteze sarcastic: “Oau, nu mai spune. Serios?” imi intoarse ea vorba ironica.) o fata normala. Poate un pic prea buna si intelegatoare cu toata lumea, lucru care urma sa ma omoare intr-o zi, daca nu cumva voi muri calcata de o masina pe la 70 de ani. HA! Dar n-am ce sa fac, asa sunt eu, imi iubesc prietenii. Mult. O sa ma tratez si impotriva acestui lucru intr-o zi, asa cum fac cu nesimtirea momentan. Sunt curioasa ce-o sa iasa. Aaa, da, si cu asta ajungem la o alta calitate – defect foarte pronuntata a mea. Curioziatea, cu bonusul sentimentului de copilarie care ma inconjoara. Sunt un copil incurabil. Ador sa ma joc, sa tip, sa urlu si nu ma inrosesc niciodata pana in varful urechilor daca fac ceva ce adolescentii din ziua de azi ar putea considera “imatur”. Hmm, asta inseamna ca sunt curajoasa? Poate doar un pic. Aaa, da, si sunt vesnic indragostita, dar nu stiu daca doar de idea de a fi indragostita. Cred ca am citit prea multe carti in stilul asta, ca de, cititul e una din pasiunile vietii mele. Ador sa citesc oriunde, oricand si orice tip de carte. Dar cel mai mult mi-as dori sa primesc ceva legat de fotbal sau de desene animate. Sunt marile mele “iubiri”, lucrurile in care ma regasesc in totalitate, chiar daca, drept sport practiv volei-ul. Nu stiu de ce sunt asa, poate sunt defecta. Adica sigur sunt defecta, din cauza faptului ca “indraznesc” sa spun in fata ceea ce cred, chiar daca de cele mai multe ori mai indulcesc putin realitatea. Ca-n melodia aia de la Simple Plan... Ce? Doar nu credeati ca ascult ceva care sa se indeparteze prea mult de stilul rock – punk, nu?

M-am uitat la ceas intr-o doara, inca mestecand, iar in acel moment am realizat cruntul adevar: in 20 de minute Enache avea sa intre in clasa si sa puna absente. “Grozav, iarasi intarzii la prima ora! Sunt geniala!” mi-am spus sarcastic. Am incercat sa am rabdare cu mine insami. Nu prea am reusit insa... Mi-am insfacat rapid ghiozdanul, m-am imbracat cu geaca, m-am incaltat, am scos MP3’ul din buzunar, mi-am bagat castile in urechi si m-am oprit cu mana pe clanta: “sper ca ziua de azi sa nu fie mai rau decat ziua de ieri!” mi-am spus in timp ce ieseam pe usa...

I waited so long to write this...

"I will make you love me!"
"Aaa, da? Well, what if it's to late for that?"
Ea deschise ochii si se uita speriata la el. "Ce vrei sa spui?"
"What if... I already love you?"

Inchise ochii. I se parea ca viseaza. Astepta putin, apoi ii deschise din nou. "Nu visez, nu?" il intreba, iar cand acesta dadu din cap in semn ca nu, un zambet interminabil i se cimenta pe fata. Se uita in ochii lui, in ochii baiatului de care, de vreo doua luni incoace era atat de indragostita. Inalt, saten, cu ochi mari, caprui, ascunsi undeva in spatele unor ochelari pe care el ii ura, dar care ei ii placeau enorm. Era baiatul ideal. Nu conta ca ea trebuia sa fie acasa de vreo doua ore, ca ai ei urmau din nou sa ii faca un scandal monstru sau ca el fusese chemat la niste prieteni si petrecerea incepuse de cam o ora... Nu conta nimic. Conta ca erau ei doi, acolo, pe o bancuta in parc. Erau ei doi si erau fericiti...

Filmul se derula de mai multe ori in mintea ei. Odata, de doua ori, de trei ori... "Pleaca si lasa-ma in pace!!" striga ea, exasperata de gandul ca nu va putea niciodata sa scape de imaginile acestea, imagini care odata o facusera atat de fericita. Insa ele plecara si lasara loc altora, pe care de data asta nu mai putu sa le alunge.

Tot bancuta, tot parc, tot ei... tot fericiti. Parca era un scenariu de film. Vorbeau, radeau, ea il tragea de nas iar el zambea si ii spunea ca daca nu e cuminte o papa toata. Si, desi vorbeau despre un cu totul alt subiect, lui, dintr-o data ii scapa replica: "Doamne, cat te ador!" Ea ramase stana de piatra, uitandu-se la el, nevenindu-i sa creada. El ii spusese asta ei? Ei?!! Ratusca cea urata, pe care, de obicei nu o placea nimeni? "Again. Say it again." ii raspunse, convinsa ca nu intelesese bine. "Te ador", ii repeta el, luand-o in brate. Atunci, ea se hotari sa il puna la incercare, sa vada cat de atent era. Asa era ea, voia mereu sa vada cat de mult tin persoanele din jurul ei la ea, tocmai pentru ca nu era obisnuita cu chestia asta. Astepta un moment in care era neatent si... ii sopti ceva. El, prins cum era, se uita la ea nedumenit si o intreba: "Ce ai spus?" "Cine, eu? Nimic." raspunse ea, uitandu-se in ochii lui. "Nu te cred." "Asta e, trebuie sa mai lucrezi la imaginea de ansamblu!" ii dadu ea replica zambind. El stramba din nas razand si, din acel moment, fu atent la fiecare gest al ei. Trecura un minut, doua, trei... Nimic. Abia dupa 10 minute, o vazu, tragand cu ochiul la ea, cum inchide ochii si mai spune odata ceea ce spusese mai devreme...
Deschise ochii, speriata, asteptand reactia lui. Vazandu-i insa zambetul, se linisti imediat. El se apleca si o saruta, mult mai frumos decat o facuse pana atunci, si, desprinzandu-se putin, ii raspunse, tot soptit: "Mmm, i love you too." Parca nici nu-i venea sa creada! Totul incepuse ca un joc pentru ea. Cum il cunoscuse, cum se cuplasera, chiar si ziua aceea. Si totusi, isi dadu seama in acel moment ca joaca ei inofensiva ii adusese ceea ce isi dorise intotdeauna: pe cineva care sa ii fie alaturi neconditionat...

Mai trecura 20 de minute si, ea, uitandu-se la ceas, realiza ca trebuia sa fie acasa de jumatate de ora. Nici nu isi daduse seama ce repede trecuse timpul. Niciodata nu reusea asta cand era cu el. Mersera tinandu-se de mana pana la locul lor de sub corcodus, ascuns de privirile oamenilor de o masina rosie. Aici, dupa vreo 2 minute... Se despartira. Ea pleca la antrenamente, el, acasa. Insa, inainte sa o lase sa plece, o prinse de mana, o saruta pe frunte si ii spuse, uitandu-se in ochii ei:

"Te iubesc, Simona!"

And it all came down to this...

I am speechless. S-au intamplat atat de multe zilele astea. Am impresia ca daca inchid fie si numai o secunda ochii, o sa pierd prea multe lucruri esentiale ale vietii mele. O sa te pierd pe tine. Ai plecat. Plangand. Si ma durea enorm sa te vad asa. Ma durea sa vad ca nu pot sa te ajut. Ma durea faptul ca pleci, ca nu mai esti al meu, ca te simteai vinovat, chiar daca nu aveai nici o vina. Vreau sa stii ca niciodata nu o sa pot fi suparata pe tine, pentru ca tu ai fost cel mai frumos lucru din viata mea. Tu mi-ai cladit increderea in mine, m-ai facut sa fiu fericita mereu, m-ai facut sa traiesc clipa, sa zambesc indiferent de cat de suparata eram, m-ai mangaiat pe par atunci cand plangeam, mi-ai spers lacrimile, mi-ai spus ca nu vei lasa niciodata pe nimeni sa ma raneasca. Dar cel mai important: m-ai invatat sa iubesc. Sper sa stii ca intotdeauna vei avea un loc in inima mea, indiferent de ceea ce crezi tu in momentul asta... si, cum ti-am si spus, nu mai plange, pentru ca nimeni nu merita lacrimi. Invata, intra la facultate, fii fericit, pentru ca eu am incredere in tine. Si daca ai nevoie vreodata de ceva... stii unde ma gasesti.