Oare?

El ii atinse obrazul ingrijorat, cautand neincetat privirea care parca ii dadea energie de cateva luni incoace. Astepta o reactie, oricare ar fi fost aceea, insa ea intarzia cu vehementa sa apara. Ultimele raze ale soarelui se ivira si ele pe obrazul fetei, incalzindu-l si dandu-i o oarecare stralucire. Ea ridica ochii din pamant intr-un final, si, uitandu-se la el, deschise gura sa spuna ceva, dar nu mai apuca. Se apleca si-l saruta pe nerasuflate, apoi se retrase, si, inchizand ochii ofta, ceva mai usurata.
„Deci, chiar esti real. Ce bine.”
„Cum adica „sunt real”? Cris, ce-i cu tine? Nu te mai inteleg. Sunt eu, Luca. Eu! Eu, cel care iti sunt alaturi de atata timp, pe care il strangi in brate in fiecare seara, sub acelasi cer, eu! Ce se intampla cu tine?”
„Oare? Sa fie chiar asa?”
Baiatul o privi nedumerit, nestiind ce sa creada. Se simtea jignit, tradat. Fata se schimbase. Nu mai era zglobie, nu mai fugea dupa fluturi, nu mai zambea din orice tampenie. Parca nu mai era aceasi. Nu mai era ea, fata de care se indragostise. Toate-l dureau, mai ales ca nu avea nici o explicate pentru ele. Toate, si acum asta. Asta? De ce? De ce asta?
„Plangi...”
„Da?” intreba fata, stergandu-si lacrimile. „Oau, nici macar nu realizasem.”
„Sa stii ca ironia nu a fost niciodata punctul tau forte, pitic.”
„A mentionat cineva ceva despre ironie? Nu mai inteleg, Luca. Parca te-ai schimbat. Nu te mai recunosc.”
Luca deschise larg ochii, nevenindu-i sa creada.
„Vrei sa zici ca e vina mea, acum? Cum reusesti mereu sa dai vina pe mine?”
„Vina? Nu e vorba de nici o vina aici. E vorba de mine. De mine si de nesiguranta mea. De nesiguranta mea in persoana ta. Nu inteleg de ce nu pot trece de pragul asta invizibil care ma impiedica sa iti pot spune tot ceea ce simt. Parca cineva-mi taie aripile in momentul in care prind intr-un final curajul sa-ti vorbesc despre asta. Dispari. Dispari cand am nevoie de tine, cand nu ma astept, sau cand pur si simplu nu se intampla nimic. Inevitabil, mi se face dor de tine. Te caut, te caut in disperare, dar nu mai esti. Iar apoi, din neant, reapari. Reapari cu zambetul tau tipic pe buze si te astepti sa o luam de la capat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu, nu e vina ta. E vina mea pentru ca am permis atatea.”
Fata ei se afunda in palme, insa lacrimile refuzara sa mai curga din ochii sai. El o saruta pe par, apoi privi incet spre cer. Nori grei se adunasera deasupra lor, si o picatura ii ateriza brusc pe obraz. Se ridica si pleca de pe banca in tacere, lasandu-i fetei un bilet. Cristina, se ridica si ea incet, nesigura, mult prea ametita pentru a mai vedea ce se intampla in jurul sau si, plecand in directia opusa fara sa-si mai arunce privirea inapoi, il lasa sa fie, la randul sau, luat de vant.

DA.

Frustrare. Iritare. Nervi. Crize. Atac. Oare asta e reteta ideala, spre o viata fara riduri? Mai nou, ne lovim in ziua de azi din ce in ce mai mult de oamenii coplesiti de problemele personale, care nu au cum sa isi exprime frustrarea si tristetea altcumva decat prin diverse atacuri la adresa altora. Stateam ieri si ma gandeam. Ce rezolvi tu, ca persoana, daca deschizi gura si spui in momentul acela ce te doare, urland, in loc sa iei persoana care te deranjeaza intre 4 ochi si sa ii detaliezi problema? Ce castigi? Poate persoanele x sau y, care asista intamplator la rabufnire, nu au nici o treaba cu tine, au si ele problemele lor si clar nu vor sa le mai auda si pe ale tale. Dar de, asa e romanul. El e cel mai important, centrul universului, el trebuie sa fie ascultat atunci cand vrea sa vorbeasca, sa-si exprime naduful, sa tipe, sa urle, sa dea cu pumnul in masa si sa bata cu piciorul in pamant. Incep sa ma satur de asta, sincer. Exista o calitate pe care nu multi o mai au astazi, din pacate. Subtilitate se numeste. Ce sa zic, mai dragut e sa „facem pe superman”si sa ne traim propriul „americandrim”, asa cum zice Puya in melodiile lui, decat sa ii ascultam pe ceilalti si sa invatam sa fim ceva mai toleranti. Si totusi, poate, toleranta nu e tocmai cuvantul cel mai potrivit aici. Cred ca mai repede vorbim despre corectitudine si despre atitudinea ta, ca individ, fata de toti ceilalti, decat de o intoleranta fata de oamenii din jurul tau. Din pacate insa, uite asa ne indreptam incetul cu incetul spre o autodistrugere lenta a caracterului fiecarei persoane. Eu una inca mai sper la o lume mai buna, cu o gandire oarecum mai corecta, mai logica, si mai putin frustrata. Dar oare pentru cat timp? :)

Questions.

When we were 5 they asked us what we wanted to be when we grew up.

Our answers were things like astronaut, president or in my case a princess. When we were ten they asked again. We answered rock star, cowboy, or in my case, a gold medalist. But now that we’ve grown up, they want a serious answer. Well, how about this: WHO THE HELL KNOWS?


This isn’t the time to make hard and fast decisions. This is the time to make mistakes. Take the wrong train and get stuck somewhere, fall in love… a lot, major and philosophy because there’s no way to make a career out of that, change your mind, and change it again because nothing’s permanent. So, make as many mistakes as you can. That way someday when they’ll ask what we want to be, we won’t have to guess. We’ll know.



Orasul si culorile (partea a14a) :)

Am luat perna si i-am aruncat-o in cap.
“Sebi, lenesule, ce faci? Inca mai dormi? Sorin si Alice sunt treji deja de 2 ore.”
El a ridicat capul somnoros din perna, deschizand doar un ochi si uitandu-se la mine nedumerit, intrebandu-ma parca de ce ii rapeam cel mai dulce somn posibil. Imi astepta reactia, cu o oarecare teama zarindu-i-se in ochiul abia deschis. Insa, vazandu-ma cum ma asez pe pat langa el, se intoarse cu spatele si se ghemui la loc in perna din care abia ridicase capul.
“Aaaa, nu! Nu imi intoarce spatele. SEBIIII, NU TE CULCA LA LOC!” am zbierat eu. “Asa deci, ma ignori?”
“Mhm…” raspunse el, de undeva de sub patura.
“Binee”, am spus eu, imbufnata ca un copil de 4 ani. Apoi, ridicandu-ma de pe pat, am apucat patura hotarata si am tras. Reactia a venit imediat, Sebi rostogolindu-se si cazand din pat, exact la picioarele mele.
“MARAAAAAAAAA! De ce dracului ai facut asta?” intreba el, uitandu-se perplex la mine.
I-am zambit.
“Ai zece minute sa cobori la micul dejun – sau ce a mai ramas din el – altfel ramai nemancat.” i-am spus, inchizand usa dupa mine.

“Te amo, the amo, she says to me. I hear the pain in her…”
“Alo!”
“Hei piticot, ce faci?”
“Ah, la naiba, e Bogdan.” m-am gandit eu, enervata. “De ce nu ma mai uit pe ecran inainte sa raspund la telefon?” am continuat. “Uite, si eu pe acasa, ma pregateam sa ies prin oras cu niste prieteni. Tu?”
“Pai, la fel. Ma gandeam ca nu am mai vorbit de mult.”
“Mda, ca o fi vina mea.” am raspuns eu, sarcastica.
L-am simtit imediat cum si-a tinut respiratia, ramanand fara replica.
“Hai, spune ca nu e asa.”
“Mara, nu te-am sunat sa ma cert cu tine. Te las, pentru ca vad ca esti nervoasa. Voiam doar sa vorbesc cu tine, sa vad ce mai faci, atat.”
“Uite ce e, Bogdan, acum daca tot am inceput, o sa iti spun ce am de zis. Nu e vorba numai despre tine, da? Si eu am dreptul sa imi fie dor de tine, sa pot sa te sun atunci cand vreau. Si ce primesc? Un telefon inchis sau la care nu se raspunde, de cele mai multe ori. Dar eu trebuie sa fiu mereu gata atunci cand suni sau vorbim pe mess…”
“Nu e tocmai asa, copile…”
“Ba fix asa e. Adu-ti aminte cum ai reactionat la faza cu Sebi…”
“Aia a fost cu totul altceva.”
“Ba nu, nu e adevarat. Si ziceai de mine ca sunt copil? Asculta-te. Asculta-te, si cand o sa te intelegi, poate o sa te hotarasti sa te si maturizezi. Atunci o sa iti mai raspund si eu la telefon.” i-am spus, cu lacrimi in ochi.
“Hei Ruzo, ce ai avut cu saracul telefon?” ma intreba Sebi, vazandu-ma cum l-am aruncat in celalalt colt al camerei, nervoasa. “Mara?” intreba el, apropiindu-se de mine si luandu-ma in brate. “De ce plangi?”

Orasul si culorile (partea a13a) :)

M-am uitat la el uimita, parca nevenindu-mi sa cred ca ceea ce spusese era chiar adevarat. Dan?! Nu, nu putea fi adevarat. Mintea mea refuza sa conceapa. Nu ne mai vazusem de 12 ani, chiar nu avea cum sa ma recunoasca. Si totusi, acum ca imi daduse explicatia pe care nu apucasem insa sa o cer, parca – parca figura aceea nu imi mai era atat de greu de localizat ca inainte. Am clipit totusi buimaca si nu am reusit decat sa ingan:
“Dan? Adica, Dan?! Dumnezeule, a trecut atata timp… Dar cum? Cum m-ai recunoscut?”
Zambi, uitandu-se triumfator la mine. Doamne, ce zambet! Am clipit din nou, simtind cum ma inrosesc pana in varful urechilor. “Haide Mara, ce e cu tine? Revino pe pamant!” mi-am zis. Am ridicat ochii si i-am zambit si eu, insa rezultatul a fost o grimasa atat de ciudata incat nu numai ca l-a facut pe el sa zambeasca si mai plin de sine, dar care l-a mai facut si pe Tudor sa rada de mine. Aaah, am uitat complet de el, rusine mie.
“Inainte sa mai apuci sa spui ceva, el e Tudor, unul din prietenii mei cei mai buni.” i-am spus eu pe nerasuflate. “ Si cred ca imi datorezi un tricou, pata asta nu o sa mai iasa in vecii vecilor!”
“Imi pare bine de cunostinta. Bai, deci nu pot sa cred ca am dat de tine. Chiar ma gandeam zilele astea si nu aveam nici o idee unde sau cum ar trebui sa te caut. As vrea sa mai stam de vorba, a trecut atata timp de cand nu ti-am mai auzit glasciorul cristalin, dar sunt extrem de pe fuga. Trebuia sa ma intalnesc cu fratele meu acum o ora. Esti libera vineri seara?”
M-am strambat, vazandu-l ca se grabeste atat de tare.
“Da, cred.” am raspuns, ridicand din umeri.
“Atunci ramane sa ne vedem. Aici, la ora 7?”
“Ideal. Abia astept.”
“Si eu. O sa aduc inalbitorul.”
Zambi. I-am zambit si eu putin mai increzatoare. Apoi, urmatorul lucru, se intoarse pe calcaie si o rupse la fuga spre gura de metrou.


“Can we pretend that airplanes in the night’s sky like shooting stars?
I could really use a wish right now, a wish right…”
“ALOO! Da. Sebiii? Haide Sebi, doar nu m-ai sunat ca sa nu vorbesti. Iti inchid sa stii.”
“Nu nuu, nu face asta. Maraaa! De cand nu am mai vorbit cu tine. Mi-e dor de tine! Ce mai faci?”
“Pai…”
“Nici un pai. Defapt, lasa asta. Mai bine raspunde-mi la alta intrebare. Ce faci vineri seara?”
“Cum adica ce fac vineri seara…? Doar nu…”
“Ooo, ba daaa. Vin in Bucuresti. Din nou.”
“Oooh, nu pot sa cred. Ge-ni-al!!!”
“DAAR, exista o problema.”
“Ascult.”
“Nu am unde sa dorm.”
M-a bufnit rasul, efectiv.
“Haide mai Sebi, asa de rau ai ajuns?”
“De asta am nevoie de ajutorul tau.”
“Biine, dar doar de data asta. Ai noroc ca ai mei pleaca in weekend la munte. Altfel te si vedeam dormind prin gara.”
“Multumesc Maraa! Esti o dulce. Dar mai exista o problema.”
“Oof Sebiii, iti intinde omul un deget si tu ii iei ambele maini si degetul mic de la piciorul stang. Ce mai e?”
“Nu o sa fiu singur. Mai vine si Sorin cu mine.”
“Sorin? Oh, cred ca e ok. O sa o chem pe Alice, ca sa nu fiu singura fata. Pai bine atunci, atunci vorbim vineri dimineata. E ok asa?”
“Perfect. Ramane stabilit. Te pup, Ruza!”
“Si eu, si eu, de 3 ori si eu!”


“BABILONIAAAA!”
“Oooh, Dumnezeule, telefonul asta se mai opreste din sunat vreodata? Uh, ia uite, un mesaj. Ah, uite, inca unul. Inca unul? Baaai, ce aveti cu mine? Mai usor, nu sunt centrala. Hei, ia uite, e de la Bogdan. “Piticoot drag, mi-e dor de tine. Ce-ai zice sa ne vedem vineri seara?” Am zambit pe sub mustati. Si-a amintit ca traiesc, scumpul de el. Lasa ca o sa vada cum e sa nu raspunzi cu zilele. Iiiii, mesaj de la Mihai! Ce dragut. Aah, nu pot sa cred. Vine in Bucuresti! Ie ie ieee! NEEXT. Aaa, hei, e Anto. Ce tare, mergem la Luca? Super. 20 de minute. CEEE? Doar 20 de minute? Ma duc sa ma imbraaaac!!”
“Babiloni…”
“Babilo-mata! Inca unul? Innebunesc. Vaaai, David! Am si uitat ca se intoarce. Ce bineee, inseamna ca o sa primesc cadouri. Dar stai asa. Vineri. Vineri?! Ooh, nu, tot vineri? Cum o sa fac eu sa fiu in 5 locuri in acelasi timp?

Orasul si culorile (partea a12a) :)

“Mara! MARAAA!”
Fata se intoarse uimita, nerecunoscand vocea care i se adresa. Da, de ea trebuia sa fie vorba, doar persoana o strigase clar pe nume. Se uita in stanga si in dreapta nestiind ce sa creada, pana cand il vazu. Un zambet interminabil i se asternu imediat pe fata. Tudor, inalt si putin creol, cu ochii negrii si parul ca taciunele ii facea cu mana fericit de pe cealalta parte a trecerii de pietoni. Isi incrucisa bratele si astepta ca baiatul sa traverseze si sa ajunga langa ea. Cand intr-un final se aflara fata in fata, Mara se ridica pe varfuri si se atarna ca o maimuta de gatul sau.
“Tuudor, a trecut atata timp! Nu-mi vine sa cred! Parca ieri plecai pe meleaguri straine sa se mai bucure si alte fete de tine, nu numai noi. Cum e in Olanda? Tell me everything!” se impacienta ea.
“Amuzant, vad ca desi a trecut ceva timp, ai ramas exact la fel. Totusi, parca ti s-a mai ingrosat putin vocea…”
“Haine bai, nu ma mai tachinaa, nu esti amuzant.” ii raspunse fata razand. “Nu mi-ai raspuns la intrebare,” continua ea, ridicand din sprancene. “Tudor? De ce te uiti asa la mine?”
“Mara? Unde iti e parul?” spuse acesta trecandu-si mana prin parul scurt si negru al fetei. Ea se imbujora instantaneu, lasandu-si ochii in pamant. Da, aparent el nu stia de incercarea sa de schimbare a imaginii care o lasase cu un par scurt si negru spre deosebire de pleata lunga si satena pe care o avea inainte sip e care implicit, o stia si baiatul. Tudor astepta linistit pana cand fata ridica ochii si recunoscu pe sub mustati.
“Am avut nevoie de o schimbare.”
“Esti ok?”
“Conteaza?”
“Pentru mine, da.”
“Uite ce e, eu zic sa lasam subiectul “eu” pentru data viitoare cand o sa ne mai intalnim, sau mai bine zis, cand o sa vin eu la tine in Olanda. Pana una alta, inca nu mi-ai raspuns la intrebari.:D”
“Pai, de unde sa incep? Facultatea e super, e exact ceea ce mi-am dorit…”
Mara se pierdu printre ganduri in timp ce Tudor continua sa povesteasca despre verzi si uscate, emotionat ca avea cu cine sa impartaseasca aceste lucruri atat de banale dar atat de importante pentru el. Zambea si povestea cu pasiune, parca neobservand ca fata nu il asculta cu atentie. Cateva aprobari sau onomatopee spuse la momentul potrivil erau fix camuflajul de care ea avea nevoie. Reveria ii fu insa brusc intrerupta de un trecator grabit ce dadu din coate un pic cam prea tare pentru a isi face loc prin multime.
“Aaaah, multumesc pentru sucul de visine aruncat pe tricoul meu alb!” urla ea furioasa catre cel ce tocmai o impinsese. “Sper sa iti stea in gat pateul, fraiere!” continua ea, imbufnata.
Baiatul se intoarse, vadit uimit de inversunarea fetei. Se apropie de ea timid si, vazand imensa pata visinie de pe tricoul ei intreba: “E vina mea?”
“Hell yeah, poate ar trebui sa mai vezi si pe unde mergi din cand in cand!!” ii tranti Mara replica in fata in timp ce se indeparta, luandu-l pe Tudor de brat.
“Hei, stai putin.”
“Ce faci?” intreba ea speriata. Mana strainului o prinsese strans pe a ei.
“Mara?” intreba el, ridicand din sprancene.
“Ne cunoastem?” intreba ea uimita. Se uita in sus la el, incruntandu-se si incercand sa isi aminteasca unde mai zarise acel chip. Inalt, saten, cu parul putin zburlit, ochi caprui si gropite. Unde mai vazuse figura aceasta?
Zambetul de pe fata baiatului straluci insa triumfator.
“Da. Am fost colegi la gradinita. Eu sunt Dan.”

Orasul si culorile (partea a11a) :)

Mara ridică nasul din pernă, morocanoasă. Deschise ochii şi işi dădu părul la o parte din faţa nedormită, încercând din răsputeri să realizeze cât era ceasul. Aprinse lampa şi se ridică buimacă din pat, căutându-l. Pe birou, sub birou, pe pat, sub pat, în ghiozdan, oare unde putea să fie telefonul ăla?
“Gata, asta e. Trebuie, şi subliniez, TREBUIE, să îmi cumpăr un ceas de perete zilele astea. Aşa nu se mai poate. E deja a3a noapte când sunt nevoită să ies din camera ca să văd ce oră este,” se gândi fata în timp ce se indrepta agale spre baie. Ajunse apoi la bucătarie unde aprinse lumina şi privi ceasul imens de pe perete. Arăta o ora undeva intre 2:30 si 3 dimineaţa, nici ea nu era sigură. De când parinţii ei plecaseră peste mari şi ţări, avea din ce în ce mai multe probleme cu somnul. Abia dacă mai dormea nopţile, şi asta nu din cauza că petrecea sau ieşea în oraş cu prietenii ci pur şi simplu pentru că nu mai avea somn. Unii ar fi zis că e de la sesiune. Mara atunci dădea din cap cu inţelepciune şi le răspundea tuturor că aşa e, cu un zâmbet slab în colţul gurii. Dar numai ea ştia cruntul adevăr. Adevărul era că nu mai trăsese un zambet adevărat de vreo câteva zile. Şi ce să mai vorbim despre un râs sănătos? Complet inutil! Faţa i se lumină totuşi atunci când se gândi la figurile vecinilor exasperaţi de sunetul găurii în perete pe care va fi nevoită să o dea pentru a îşi pune noul ceas la ea în cameră. Cine ştie? Poate dărâma tot blocul.
“Ar merge un pahar de lapte.” spuse ea îndreptându-se agale spre frigider. Scoase cutia dar renunţă la a îşi mai turna în pahar, rezumându-se la a bea direct din cutie. “Ce pot să fac acum? Oricum nu mai pot să adorm la loc. Shit, ce mai viaţă! Poate reuşesc mâine să îl conving pe Bogdan să vină să mă ajute cu gaura aia din perete. Ah, nu, stai. Bogdan incă nu vorbeşte cu mine…”
Faţa i se lăsă în pământ iar gura de lapte ce fusese inghiţită cu doar câteva secunde în urmă refuza acum cu vehemenţă să mai coboare în stomac. Da. Aşa era. Bogdan încă nu vorbea cu ea. Şi la urma urmei, fata nici măcar nu inţelegea de ce. Totul era aşa de confuz. Pe de o parte, da, îl plăcea pe Sebi, dar Sebi era pur şi simplu prietenul acela care îi era întotdeauna alături indiferent de ce s-ar fi întâmplat sau de situaţiile în care s-ar fi aflat. Şi pe de altă parte, ea şi cu Bogdan nici măcar nu erau împreună. Ok, înţelegea că înseamnă ceva pentru el, dar din moment ce nu îi arătase niciodată concret ce anume simţea pentru ea, nici ea nu putea sta pe loc atâta timp aşteptând, nu?
“Ooof, pe cine încerc eu să conving? Mara, ascultă-te puţin. Tu realizezi măcar ce spui?” îşi spuse ea, exasperată de propriile gânduri. ”Şi dacă m-aş duce să îi cer iertare? Stai puţin. Iertare? EU?!! Pentru ce? Nu am greşit cu nimic. Nu. De data asta nu o să mişc în front. Am zis!” hotărî ea. “Şi totuşi, mi-e dor să vorbesc cu el şi să fiu permanent tachinată că sunt mai mică de înălţime sau că spun numai tâmpenii. Ah, unde dracu’ e telefonul ăla?” se agită fata. “Uhm, logic, numai în blugi nu mi-a trecut prin cap să mă uit. D’oh!” îşi dădu ea ochii peste cap, amuzată. “Hmm, dar stai, nu, nu pot să îi dau mesaj acum, aş fi prea deplasată…” îşi spuse, oprindu-se cu mobilul în mână. Se sperie însă îngrozitor şi îl aruncă pe pat în momentul în care acesta începu să vibreze şi să sune, în ciuda orei înaintate din noapte. Fata se apropie speriată de el şi se uită pe ecran. “One message received”. “Cine Doamne iartă-mă dă mesaje la ora asta?” Îl deschise curioasă şi citi: “Ştiu că probabil dormi şi că nu vei vedea mesajul ăsta decât dimineaţa poate, dar mi-e frică de faptul că, dacă nu îl dau acum, mâine nu voi mai avea curajul. Nu, nici eu nu pot să dorm. Şi da. Şi mie îmi e dor de tine. Noapte bună. Vorbim maine, pitic. Şi îmi pare rău.”
Mara rămase perplexa, uitându-se la mesaj, recitindu-l din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou. Zâmbi pentru prima oară din tot sufletul în ultima săptămână şi, punând telefonul la ureche, spune:
“Hei, Dana! Cum? Dormeai? Lasă somnul. Irina e cu tine? Bun, perfect. Auziţi? Voi credeţi că există telepatie?”