Orasul si culorile (partea a14a) :)

Am luat perna si i-am aruncat-o in cap.
“Sebi, lenesule, ce faci? Inca mai dormi? Sorin si Alice sunt treji deja de 2 ore.”
El a ridicat capul somnoros din perna, deschizand doar un ochi si uitandu-se la mine nedumerit, intrebandu-ma parca de ce ii rapeam cel mai dulce somn posibil. Imi astepta reactia, cu o oarecare teama zarindu-i-se in ochiul abia deschis. Insa, vazandu-ma cum ma asez pe pat langa el, se intoarse cu spatele si se ghemui la loc in perna din care abia ridicase capul.
“Aaaa, nu! Nu imi intoarce spatele. SEBIIII, NU TE CULCA LA LOC!” am zbierat eu. “Asa deci, ma ignori?”
“Mhm…” raspunse el, de undeva de sub patura.
“Binee”, am spus eu, imbufnata ca un copil de 4 ani. Apoi, ridicandu-ma de pe pat, am apucat patura hotarata si am tras. Reactia a venit imediat, Sebi rostogolindu-se si cazand din pat, exact la picioarele mele.
“MARAAAAAAAAA! De ce dracului ai facut asta?” intreba el, uitandu-se perplex la mine.
I-am zambit.
“Ai zece minute sa cobori la micul dejun – sau ce a mai ramas din el – altfel ramai nemancat.” i-am spus, inchizand usa dupa mine.

“Te amo, the amo, she says to me. I hear the pain in her…”
“Alo!”
“Hei piticot, ce faci?”
“Ah, la naiba, e Bogdan.” m-am gandit eu, enervata. “De ce nu ma mai uit pe ecran inainte sa raspund la telefon?” am continuat. “Uite, si eu pe acasa, ma pregateam sa ies prin oras cu niste prieteni. Tu?”
“Pai, la fel. Ma gandeam ca nu am mai vorbit de mult.”
“Mda, ca o fi vina mea.” am raspuns eu, sarcastica.
L-am simtit imediat cum si-a tinut respiratia, ramanand fara replica.
“Hai, spune ca nu e asa.”
“Mara, nu te-am sunat sa ma cert cu tine. Te las, pentru ca vad ca esti nervoasa. Voiam doar sa vorbesc cu tine, sa vad ce mai faci, atat.”
“Uite ce e, Bogdan, acum daca tot am inceput, o sa iti spun ce am de zis. Nu e vorba numai despre tine, da? Si eu am dreptul sa imi fie dor de tine, sa pot sa te sun atunci cand vreau. Si ce primesc? Un telefon inchis sau la care nu se raspunde, de cele mai multe ori. Dar eu trebuie sa fiu mereu gata atunci cand suni sau vorbim pe mess…”
“Nu e tocmai asa, copile…”
“Ba fix asa e. Adu-ti aminte cum ai reactionat la faza cu Sebi…”
“Aia a fost cu totul altceva.”
“Ba nu, nu e adevarat. Si ziceai de mine ca sunt copil? Asculta-te. Asculta-te, si cand o sa te intelegi, poate o sa te hotarasti sa te si maturizezi. Atunci o sa iti mai raspund si eu la telefon.” i-am spus, cu lacrimi in ochi.
“Hei Ruzo, ce ai avut cu saracul telefon?” ma intreba Sebi, vazandu-ma cum l-am aruncat in celalalt colt al camerei, nervoasa. “Mara?” intreba el, apropiindu-se de mine si luandu-ma in brate. “De ce plangi?”

Orasul si culorile (partea a13a) :)

M-am uitat la el uimita, parca nevenindu-mi sa cred ca ceea ce spusese era chiar adevarat. Dan?! Nu, nu putea fi adevarat. Mintea mea refuza sa conceapa. Nu ne mai vazusem de 12 ani, chiar nu avea cum sa ma recunoasca. Si totusi, acum ca imi daduse explicatia pe care nu apucasem insa sa o cer, parca – parca figura aceea nu imi mai era atat de greu de localizat ca inainte. Am clipit totusi buimaca si nu am reusit decat sa ingan:
“Dan? Adica, Dan?! Dumnezeule, a trecut atata timp… Dar cum? Cum m-ai recunoscut?”
Zambi, uitandu-se triumfator la mine. Doamne, ce zambet! Am clipit din nou, simtind cum ma inrosesc pana in varful urechilor. “Haide Mara, ce e cu tine? Revino pe pamant!” mi-am zis. Am ridicat ochii si i-am zambit si eu, insa rezultatul a fost o grimasa atat de ciudata incat nu numai ca l-a facut pe el sa zambeasca si mai plin de sine, dar care l-a mai facut si pe Tudor sa rada de mine. Aaah, am uitat complet de el, rusine mie.
“Inainte sa mai apuci sa spui ceva, el e Tudor, unul din prietenii mei cei mai buni.” i-am spus eu pe nerasuflate. “ Si cred ca imi datorezi un tricou, pata asta nu o sa mai iasa in vecii vecilor!”
“Imi pare bine de cunostinta. Bai, deci nu pot sa cred ca am dat de tine. Chiar ma gandeam zilele astea si nu aveam nici o idee unde sau cum ar trebui sa te caut. As vrea sa mai stam de vorba, a trecut atata timp de cand nu ti-am mai auzit glasciorul cristalin, dar sunt extrem de pe fuga. Trebuia sa ma intalnesc cu fratele meu acum o ora. Esti libera vineri seara?”
M-am strambat, vazandu-l ca se grabeste atat de tare.
“Da, cred.” am raspuns, ridicand din umeri.
“Atunci ramane sa ne vedem. Aici, la ora 7?”
“Ideal. Abia astept.”
“Si eu. O sa aduc inalbitorul.”
Zambi. I-am zambit si eu putin mai increzatoare. Apoi, urmatorul lucru, se intoarse pe calcaie si o rupse la fuga spre gura de metrou.


“Can we pretend that airplanes in the night’s sky like shooting stars?
I could really use a wish right now, a wish right…”
“ALOO! Da. Sebiii? Haide Sebi, doar nu m-ai sunat ca sa nu vorbesti. Iti inchid sa stii.”
“Nu nuu, nu face asta. Maraaa! De cand nu am mai vorbit cu tine. Mi-e dor de tine! Ce mai faci?”
“Pai…”
“Nici un pai. Defapt, lasa asta. Mai bine raspunde-mi la alta intrebare. Ce faci vineri seara?”
“Cum adica ce fac vineri seara…? Doar nu…”
“Ooo, ba daaa. Vin in Bucuresti. Din nou.”
“Oooh, nu pot sa cred. Ge-ni-al!!!”
“DAAR, exista o problema.”
“Ascult.”
“Nu am unde sa dorm.”
M-a bufnit rasul, efectiv.
“Haide mai Sebi, asa de rau ai ajuns?”
“De asta am nevoie de ajutorul tau.”
“Biine, dar doar de data asta. Ai noroc ca ai mei pleaca in weekend la munte. Altfel te si vedeam dormind prin gara.”
“Multumesc Maraa! Esti o dulce. Dar mai exista o problema.”
“Oof Sebiii, iti intinde omul un deget si tu ii iei ambele maini si degetul mic de la piciorul stang. Ce mai e?”
“Nu o sa fiu singur. Mai vine si Sorin cu mine.”
“Sorin? Oh, cred ca e ok. O sa o chem pe Alice, ca sa nu fiu singura fata. Pai bine atunci, atunci vorbim vineri dimineata. E ok asa?”
“Perfect. Ramane stabilit. Te pup, Ruza!”
“Si eu, si eu, de 3 ori si eu!”


“BABILONIAAAA!”
“Oooh, Dumnezeule, telefonul asta se mai opreste din sunat vreodata? Uh, ia uite, un mesaj. Ah, uite, inca unul. Inca unul? Baaai, ce aveti cu mine? Mai usor, nu sunt centrala. Hei, ia uite, e de la Bogdan. “Piticoot drag, mi-e dor de tine. Ce-ai zice sa ne vedem vineri seara?” Am zambit pe sub mustati. Si-a amintit ca traiesc, scumpul de el. Lasa ca o sa vada cum e sa nu raspunzi cu zilele. Iiiii, mesaj de la Mihai! Ce dragut. Aah, nu pot sa cred. Vine in Bucuresti! Ie ie ieee! NEEXT. Aaa, hei, e Anto. Ce tare, mergem la Luca? Super. 20 de minute. CEEE? Doar 20 de minute? Ma duc sa ma imbraaaac!!”
“Babiloni…”
“Babilo-mata! Inca unul? Innebunesc. Vaaai, David! Am si uitat ca se intoarce. Ce bineee, inseamna ca o sa primesc cadouri. Dar stai asa. Vineri. Vineri?! Ooh, nu, tot vineri? Cum o sa fac eu sa fiu in 5 locuri in acelasi timp?

Orasul si culorile (partea a12a) :)

“Mara! MARAAA!”
Fata se intoarse uimita, nerecunoscand vocea care i se adresa. Da, de ea trebuia sa fie vorba, doar persoana o strigase clar pe nume. Se uita in stanga si in dreapta nestiind ce sa creada, pana cand il vazu. Un zambet interminabil i se asternu imediat pe fata. Tudor, inalt si putin creol, cu ochii negrii si parul ca taciunele ii facea cu mana fericit de pe cealalta parte a trecerii de pietoni. Isi incrucisa bratele si astepta ca baiatul sa traverseze si sa ajunga langa ea. Cand intr-un final se aflara fata in fata, Mara se ridica pe varfuri si se atarna ca o maimuta de gatul sau.
“Tuudor, a trecut atata timp! Nu-mi vine sa cred! Parca ieri plecai pe meleaguri straine sa se mai bucure si alte fete de tine, nu numai noi. Cum e in Olanda? Tell me everything!” se impacienta ea.
“Amuzant, vad ca desi a trecut ceva timp, ai ramas exact la fel. Totusi, parca ti s-a mai ingrosat putin vocea…”
“Haine bai, nu ma mai tachinaa, nu esti amuzant.” ii raspunse fata razand. “Nu mi-ai raspuns la intrebare,” continua ea, ridicand din sprancene. “Tudor? De ce te uiti asa la mine?”
“Mara? Unde iti e parul?” spuse acesta trecandu-si mana prin parul scurt si negru al fetei. Ea se imbujora instantaneu, lasandu-si ochii in pamant. Da, aparent el nu stia de incercarea sa de schimbare a imaginii care o lasase cu un par scurt si negru spre deosebire de pleata lunga si satena pe care o avea inainte sip e care implicit, o stia si baiatul. Tudor astepta linistit pana cand fata ridica ochii si recunoscu pe sub mustati.
“Am avut nevoie de o schimbare.”
“Esti ok?”
“Conteaza?”
“Pentru mine, da.”
“Uite ce e, eu zic sa lasam subiectul “eu” pentru data viitoare cand o sa ne mai intalnim, sau mai bine zis, cand o sa vin eu la tine in Olanda. Pana una alta, inca nu mi-ai raspuns la intrebari.:D”
“Pai, de unde sa incep? Facultatea e super, e exact ceea ce mi-am dorit…”
Mara se pierdu printre ganduri in timp ce Tudor continua sa povesteasca despre verzi si uscate, emotionat ca avea cu cine sa impartaseasca aceste lucruri atat de banale dar atat de importante pentru el. Zambea si povestea cu pasiune, parca neobservand ca fata nu il asculta cu atentie. Cateva aprobari sau onomatopee spuse la momentul potrivil erau fix camuflajul de care ea avea nevoie. Reveria ii fu insa brusc intrerupta de un trecator grabit ce dadu din coate un pic cam prea tare pentru a isi face loc prin multime.
“Aaaah, multumesc pentru sucul de visine aruncat pe tricoul meu alb!” urla ea furioasa catre cel ce tocmai o impinsese. “Sper sa iti stea in gat pateul, fraiere!” continua ea, imbufnata.
Baiatul se intoarse, vadit uimit de inversunarea fetei. Se apropie de ea timid si, vazand imensa pata visinie de pe tricoul ei intreba: “E vina mea?”
“Hell yeah, poate ar trebui sa mai vezi si pe unde mergi din cand in cand!!” ii tranti Mara replica in fata in timp ce se indeparta, luandu-l pe Tudor de brat.
“Hei, stai putin.”
“Ce faci?” intreba ea speriata. Mana strainului o prinsese strans pe a ei.
“Mara?” intreba el, ridicand din sprancene.
“Ne cunoastem?” intreba ea uimita. Se uita in sus la el, incruntandu-se si incercand sa isi aminteasca unde mai zarise acel chip. Inalt, saten, cu parul putin zburlit, ochi caprui si gropite. Unde mai vazuse figura aceasta?
Zambetul de pe fata baiatului straluci insa triumfator.
“Da. Am fost colegi la gradinita. Eu sunt Dan.”

Orasul si culorile (partea a11a) :)

Mara ridică nasul din pernă, morocanoasă. Deschise ochii şi işi dădu părul la o parte din faţa nedormită, încercând din răsputeri să realizeze cât era ceasul. Aprinse lampa şi se ridică buimacă din pat, căutându-l. Pe birou, sub birou, pe pat, sub pat, în ghiozdan, oare unde putea să fie telefonul ăla?
“Gata, asta e. Trebuie, şi subliniez, TREBUIE, să îmi cumpăr un ceas de perete zilele astea. Aşa nu se mai poate. E deja a3a noapte când sunt nevoită să ies din camera ca să văd ce oră este,” se gândi fata în timp ce se indrepta agale spre baie. Ajunse apoi la bucătarie unde aprinse lumina şi privi ceasul imens de pe perete. Arăta o ora undeva intre 2:30 si 3 dimineaţa, nici ea nu era sigură. De când parinţii ei plecaseră peste mari şi ţări, avea din ce în ce mai multe probleme cu somnul. Abia dacă mai dormea nopţile, şi asta nu din cauza că petrecea sau ieşea în oraş cu prietenii ci pur şi simplu pentru că nu mai avea somn. Unii ar fi zis că e de la sesiune. Mara atunci dădea din cap cu inţelepciune şi le răspundea tuturor că aşa e, cu un zâmbet slab în colţul gurii. Dar numai ea ştia cruntul adevăr. Adevărul era că nu mai trăsese un zambet adevărat de vreo câteva zile. Şi ce să mai vorbim despre un râs sănătos? Complet inutil! Faţa i se lumină totuşi atunci când se gândi la figurile vecinilor exasperaţi de sunetul găurii în perete pe care va fi nevoită să o dea pentru a îşi pune noul ceas la ea în cameră. Cine ştie? Poate dărâma tot blocul.
“Ar merge un pahar de lapte.” spuse ea îndreptându-se agale spre frigider. Scoase cutia dar renunţă la a îşi mai turna în pahar, rezumându-se la a bea direct din cutie. “Ce pot să fac acum? Oricum nu mai pot să adorm la loc. Shit, ce mai viaţă! Poate reuşesc mâine să îl conving pe Bogdan să vină să mă ajute cu gaura aia din perete. Ah, nu, stai. Bogdan incă nu vorbeşte cu mine…”
Faţa i se lăsă în pământ iar gura de lapte ce fusese inghiţită cu doar câteva secunde în urmă refuza acum cu vehemenţă să mai coboare în stomac. Da. Aşa era. Bogdan încă nu vorbea cu ea. Şi la urma urmei, fata nici măcar nu inţelegea de ce. Totul era aşa de confuz. Pe de o parte, da, îl plăcea pe Sebi, dar Sebi era pur şi simplu prietenul acela care îi era întotdeauna alături indiferent de ce s-ar fi întâmplat sau de situaţiile în care s-ar fi aflat. Şi pe de altă parte, ea şi cu Bogdan nici măcar nu erau împreună. Ok, înţelegea că înseamnă ceva pentru el, dar din moment ce nu îi arătase niciodată concret ce anume simţea pentru ea, nici ea nu putea sta pe loc atâta timp aşteptând, nu?
“Ooof, pe cine încerc eu să conving? Mara, ascultă-te puţin. Tu realizezi măcar ce spui?” îşi spuse ea, exasperată de propriile gânduri. ”Şi dacă m-aş duce să îi cer iertare? Stai puţin. Iertare? EU?!! Pentru ce? Nu am greşit cu nimic. Nu. De data asta nu o să mişc în front. Am zis!” hotărî ea. “Şi totuşi, mi-e dor să vorbesc cu el şi să fiu permanent tachinată că sunt mai mică de înălţime sau că spun numai tâmpenii. Ah, unde dracu’ e telefonul ăla?” se agită fata. “Uhm, logic, numai în blugi nu mi-a trecut prin cap să mă uit. D’oh!” îşi dădu ea ochii peste cap, amuzată. “Hmm, dar stai, nu, nu pot să îi dau mesaj acum, aş fi prea deplasată…” îşi spuse, oprindu-se cu mobilul în mână. Se sperie însă îngrozitor şi îl aruncă pe pat în momentul în care acesta începu să vibreze şi să sune, în ciuda orei înaintate din noapte. Fata se apropie speriată de el şi se uită pe ecran. “One message received”. “Cine Doamne iartă-mă dă mesaje la ora asta?” Îl deschise curioasă şi citi: “Ştiu că probabil dormi şi că nu vei vedea mesajul ăsta decât dimineaţa poate, dar mi-e frică de faptul că, dacă nu îl dau acum, mâine nu voi mai avea curajul. Nu, nici eu nu pot să dorm. Şi da. Şi mie îmi e dor de tine. Noapte bună. Vorbim maine, pitic. Şi îmi pare rău.”
Mara rămase perplexa, uitându-se la mesaj, recitindu-l din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou. Zâmbi pentru prima oară din tot sufletul în ultima săptămână şi, punând telefonul la ureche, spune:
“Hei, Dana! Cum? Dormeai? Lasă somnul. Irina e cu tine? Bun, perfect. Auziţi? Voi credeţi că există telepatie?”

Prietenul numarul... ?

… poate ca nu reusesti intotdeauna sa fii ceea ce ei isi doresc sa fii. Nici nu ai avea cum. Dar, stii cum e, intotdeauna vor exista persoane care te vor iubi sau macar vor tine la tine intr-o oarecare masura. Sunt persoane la care nu te astepti, care rasar in viata ta cand te astepti mai putin sau fix cand ai nevoie de ele, oferindu-ti un zambet, o privire, o mana intinsa atunci cand esti prea distrusa ca sa te mai aduni de pe jos si un ras din tot sufletul cand simti nevoia sa zambesti oarecum printre lacrimi. Putem deci, avea ceva de genul acesta:
Prietenul numarul 1: este prietenul care ti-a fost intotdeauna alaturi, care te cunoaste de cand lumea si pamantul si care stie dupa voce cand nu ai chef de el, esti suparata, te uiti la un film si vrei sa fii lasata in pace sau ai nevoie de cineva cu care sa vorbesti. Este prietenul care iti spune ca ai cel putin 6 moduri diferite de a zambi, in functie de dispozitia in care te aflii si de situatia in care esti pusa. Este prietenul care a fost in stare sa te accepte din nou ca prietena atunci cand tu i-ai ranit orgoliul masculin, refuzandu-l si spunandu-i ca “vrei doar sa fiti prieteni in continuare”. Este prietenul dupa care stii ca vei plange atunci cand va pleca. Este prietenul fara de care, chiar daca suna ciudat, nu ti-ai putea imagina viata ta normala. 
Prietenul numarul 2: este prietenul acela la care ai tinut mai mult decat ai fi crezut ca e posibil. Este prietenul care a aparut fix cand aveai nevoie de el si tocmai de asta ti-a devenit incetul cu incetul atat de indispensabil. Prietenul pentru care credeai ca ai putea muta si muntii din loc, caruia credeai ca ai putea sa ii spui 1000 de nimicuri in 100 de cuvinte fara a te ingrijora ca l-ai putea plictisi sau enerva. Este prietenul cate iti lua apararea cand aveai nevoie, pe care te puteai baza oricand, sau care te ajuta si te asculta indiferent de situatie, te facea sa razi chiar si atunci cand nu voiai si te putea face sa atingi norii indiferent cat de mica erai. Asta insa pana cand, intr-o zi, prietenul se hotaraste sa plece. De ce? Nu stii, si probabil nu vei afla niciodata. Dar, dupa un timp nici macar nu mai vrei sa aflii. Inchizi ochii, inspiri adanc, apoi ii deschizi din nou. Realizezi, dupa socul de rigoare ca nu este chiar asa de rau, ca nu a meritat oarecum sa plangi si ca viata te taraste dupa ea inainte indiferent ca tie iti place sau nu. Asa ca, da, te ridici, te scuturi de praf, si pleci mai departe.
Pe drumul tau, nu dupa mult timp, il vei intalni pe prietenul numarul 3. El te va intampina cu un zambet amuzat de freza ta ciufulita si de fata ta lipsita de chef, tocmai iesita din hibernare, insa nu iti va spune nimic initial. Te va examina de la distanta pana cand, intr-un final, va gasi oportunitatea sa iti vorbeasca. Si chiar o va face. Incet incet iti va deveni din ce in ce mai simpatic, insa, din pacate pentru el, va fi aproape permanent in umbra prietenului numarul 2. Asa ca, vrei - nu vrei, vei incerca sa nu-l ranesti. El se va bosumfla, e drept, dar, dupa o perioada de timp, veti redeveni prieteni buni. Din nou, este prietenul care va fi in stare sa isi calce oarecum pe orgoliu si sa te vada din nou ca pe prietena lui, chiar daca sa zicem ca la un moment dat ai fost un pic (mai mult) nesimtita cu el.
Prietenul numarul 4: ei bine, prietenul numarul 4 nu e tocmai un prieten. Este doar un amic care s-a nimerit a fi acolo cand ai avut nevoie de el. Dar care, din pacate, nu ramane decat un amic.
Prietenul numarul 5: hmm, prietenul acesta este oarecum complicat. Este prietenul acela care ar fi in stare sa strice tot ce ati avut pana atunci pentru un impuls de moment si care chiar va face acest lucru doar pentru ca asta simte atunci. Este prietenul acela care este sincer cu tine insa ii este teama ca ar putea sa te raneasca fiind sincer cu tine tot timpul. Este prietenul pentru care esti constienta ca ai fi in stare sa te lupti dar in acelasi timp esti si mai constienta ca nu vei putea lupta niciodata de una singura cu morile de vant si ca ai nevoie si de ajutorul lui. Este prietenul acela de care te vei bucura permanent ca il vei vedea si a carei simpla prezenta te va face sa te simti mai bine. Din nou, este un prieten fara a carei prezenta nu ti-ai putea imagina viata ta aproape normala.
Si in final, am ajuns la prietenul numarul 6. Prietenul numarul 6 este sau va/poate deveni unul dintre cei mai buni prieteni ai tai, desi initial nu aveati nici o tangenta. Este prietenul acela care te face sa zambesti cand iti e greu si sa razi din tot sufletul atunci cand se pune pe sotii. Tot el iti va spune ca ai 8 nu 6 moduri diferite de a zambi si te va tachina sau mai pe romaneste, va face misto de tine cu fiecare ocazie pe care o va prinde. Este cel pe care il vei stresa chiar si fara sa vrei sa il stresezi, insa pe el nu il va deranja acest lucru, sau cel putin nu iti va spune sau arata niciodata chestia asta. Este prietenul acela caruia, chiar daca 91,5% din discutiile voastre sunt numai din randul glumelor, simti totusi ca ii poti spune orice, daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva. Este prietenul acela care va disparea cand iti va fi lumea mai draga, de care nu vei mai auzi nimic cu lunile, dar atunci cand va reveni, va fi ca si cand nu ar fi fost fost plecat deloc. Veti rade si veti glumi impreuna. Poate suna ca un cliseu, dar nu e. Dar de multe ori va fi sau deja este pur si simplu persoana potrivita la momentul potrivit.
P.S: Tu in care categorie crezi ca te incadrezi?

Oraşul şi culorile (Partea a10a) :)

Soarele ieşi timid dintre nori, încălzindu-i faţa Marei, dându-i brusc senzaţia că cineva tocmai îi schimbase bateriile descărcate cu unele noi. Bucuroasă, fata începu să alerge ca un copil de 5 ani prin parcul aglomerat, ţopăind de colo-colo, sub privirile curioase ale atâtor oameni. Se întoarse şi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii albi, şi îl căută din priviri prin marea de străini. Apoi, nevăzându-l, se îngrijoră şi începu să se uite plină de speranţă în stânga şi în dreapta, aşteptându-l să apară iar din cine ştie ce loc, aşa cum îi făcuse de fapt toată ziua.
“Uuuf, mereu îmi face asta.” se văită ea. “Gata, asta e, în seara asta doarme pe preş. Ai auzit, Sebi? Am zis că dormi pe preeeş!”
“Nu ai face asta. Nu?” întrebă băiatul plin de speranţă, apărând chiar în spatele ei şi clipind galeş. Fata se întoarse şi îi răspunse, încrucişâdu-şi braţele.
“Ce e? Crezi că dacă faci ochişorii ăia, o să te iert? Doar nu crezi că o să funcţioneze? Eee! Drept cine mă iei? Eu nu…”
“Păi, nu aşa ar trebui? Cam ăsta era planul, da…”
“Nu funcţionează, îmi pare rău. Ar trebui să găseşti ceva mai bun, adică uite...”
“Dumnezeule, Mara, tu te opreşti vreodată din vorbit? M-ai înnebunit!!”
“Hmm, doar atunci când dorm, cred.”
Băiatul se încruntă. Ea zâmbi strengăreşte şi se îndepărtă fugind de el, spunând: “Hai Sebiii, nu fii molâu, prinde-măăăă!”
El rămase însă pe loc, uimit de sentimenul de copilărie pe care Mara îl emana. Era ceva despre ea, nu ştia ce, care îi plăcea extrem de mult. Avea totuşi impresia că trebuia să o protejeze cumva, să aibă grijă de ea, şi brusc, noua observaţie îl copleşi. Zâmbi văzând cum o pală de vânt îi învolbură părul şi îi umflă puţin fusta, făcând-o pe fată să şi-o ţină cu ambele mâini, râzând. Apoi, profitând de momentul ei de neatenţie, se repezi la ea şi o luă pe sus, exact atunci când ea începea să dea din picioare, nemulţumită.
“Nu e coreeect, lasă-mă jooos!!
“La la laa, nu te auuud!”
“Sebiiii, LASĂ-MĂ JOOS!!” îi urlă fata în ureche.
“Ştii că o să te ignor, nu-i aşa?” Ea dădu din cap în semn de aprobare, zâmbind descurajată. “Păi, şi atunci, de ce mai urlii ca scăpată de la zoo?”
“Eh, îmi încercam şi eu norocul,” ridică Mara din umeri.
“Închide ochii!” îi ordonă acesta. Ea îi făcu pe plac ascultătoare şi, în câteva secunde simţi cum ceva straniu se întampla. Era un sentiment foarte ciudat, ca şi cum ar fi plutit, vântul învolburându-i din nou părul scurt şi ciufulit.
“Ne învârtim?” întrebă ea curioasă.
“Nu ştiu, tu ce crezi? Ah, drace, am ameţit. Ooo, nuu!”
Brusc, senzaţia de plutire fu înlocuită de una ceva mai dureroasă decât s-ar fi aşteptat probabil, amândoi. Mara deschise ochii speriată, fără să stie ce se întâmplă şi că, de fapt, şi altcineva o mai privea, nu numai Sebi. Cât despre ei, ei bine, erau întinşi pe iarbă, amândoi buimaciţi de căzătură.
“Aah, Sebii, nu pot să cred că ai căzut peste mine!!! Parcă eşti un buldozer, zău! Mă striveşti!!”
“Hei, nu e corect, trişezi. Cine ţi-a dat voie să deschizi ochii? Închide-i imediat la loc. E un ordin, soldat!”
“Biine, bine, dacă asta te face să taci! Şi dă-te de pe mine!” protestă fata, însă închise totuşi ochii. Nu avea nici cea mai vagă idee la ce ar fi trebuit să se întâmple, dar, având în vedere că era vorba despre Sebi, orice se putea întâmpla. Şi apoi, dintr-o dată, în urma unei mişcări line, îi simţi respiraţia foarte aproape de faţa ei. Deschise un ochi şi asteptă curioasă, când…
“Ah, drăguţ moment ţi-ai găsit, oricine ai fi!” spuse ea râzând şi scotându-şi cu greu telefonul din buzunar. “Hei, e un mesaj.” Îl deschise repede, voioasă, şi citi: “Acum am înţeles. Nu pot să cred că m-am străduit atât să îmi dau seama ce fel de fată eşti. Eşti la fel ca toate celelalte. Şi eu care am crezut în tine. Te-am crezut specială. Să îmi spui cum sărută.”
Mara încremeni, lacrimile năvălindu-i încet în ochii atât de plini de fericire până atunci. Era Bogdan.

Oraşul şi culorile (Partea a9a) :)

”Soare! În sfârşit, soare!”
Mara inspiră aerul proaspăt de primăvară şi simţi cum o undă de fericire îi invadează corpul. Se simţi revitalizată de-a dreptul, plină de energie şi mai capabilă să mute munţii din loc decât fusese în ultimul timp. Îşi scosese ghipsul de ceva vreme, însă nu fusese în stare să meargă în primă fază din cauză urmei de durere ce îi rămăsese atunci când păsea. Dar, cum trecuseră câteva luni bune de la mica ei întâlnire cu ”admiratorul său secret”, putem spune deci că acum alerga singură, de nebună prin parc. Telefonul începu să vibreze din nou de undeva din buzunarele fetei, spre disperarea acesteia, care îl scoase la lumină şi răspunse:
“Da, Sebi, scuză-mi nesimţirea dar voi întarzia. Da, ştiu că nu cunoşti pe nimeni, dar ajung cât de repede pot! E, hai, nu fii jidan, că altfel nu mai vin după tine!” îl ameninţă fata, închizându-i telefonul în nas. Sebi, prieten bun cu Mara deşi nu se cunoscuseră de fapt niciodată, sosise pentru prima oară de când vorbeau, în Bucureşti, spre încântarea ei. O mai ameninţase el de câteva ori cu prezenţa, dar de fiecare dată intervenise ceva. Acum, în schimb, băiatul aştepta nerăbdător pe peronul Gării de Nord, iar ea nici măcar nu ajunsese la metrou. Îl văzu totuşi la orizont şi mări şi mai tare pasul, alergând de-a binelea acum. Coborî în fugă scările, compostă, şi se rezemă impacientată cu spatele de perete, aşteptând trenul. 10 minute mai târziu, era în gară. Alergă într-un suflet spre tabela ce anunţa sosirile, şi, cu ochii la ea, îşi scoase din nou telefonul din buzunar, exact în momentul în care acesta începea să sune.
“DA SEBIII, unde eeeeşti?!!”
“Uşurel Ruzo, nu mai urla că sunt aici!”
Avu loc o mişcare foarte ciudată. Surprinsă, Mara făcu o întoarcere de 180 de grade tocmai în momentul în care Sebi se apleca după bagaj. Rezultatul fu unul pe cât de amuzant, pe atât de dureros si de previzibil pentru amândoi: dădură cap în cap, dezechilibrându-se reciproc. După momentul de perplexitate, Sebi se îndreptă şi spuse râzând şi ţinându-şi mâna pe frunte:
“Trebuia să mă aştept la ceva de genul din partea ta piticot, nici nu ştiu de ce mă mai mir, sincer. Sau, dacă stau bine să mă gândesc, ba da, stiu de ce mă mir. Nu mă aşteptam să fii chiar atât de pitică…” :)