Never mind, I'll find someone like you.

Draga Tu,

Da, sunt tot eu. Stiu, nu te surprinde cu nimic, probabil te asteptai, sau deja te-ai saturat de ochii astia caprui care te urmaresc incontinuu de atata timp. Asa e, pot fi enervanta, obositoare sau chiar cicalitoare, dar modul in care ma faci sa ma simt atunci cand sunt in preajma ta ma face sa vreau sa te cicalesc mai des. Sunt egoista, recunosc. Egoista si poate si putin stresanta, dar nu ma pot abtine. Sunt momente in care nu vorbim, momente in care nu mai stiu nimic de tine, momente in care dispari efectiv o perioada sanatoasa de timp... ei bine, ele sunt momente in care as pune mana pe telefon si ti-as da poate cel mai tampit si prostesc mesaj posibil, ceva care sa te faca sa realizezi ca ma gandesc, sau ma gandeam la tine. Asociez absolut orice nimic cu tine. De ce? Uite o intrebare buna, care are poate si un raspuns, cine stie? Eu cu siguranta nu. Un zambet, o foaie cu un vers pe ea, o frunza care cade dintr-un copac, un catel, doi ochi caprui, orice. Merg pe strada, si, absenta, vad ceva intr-o vitrina. Ma opresc, privesc mai atenta si zambesc, dar zambetul nu mai e numai al meu. Reflectia mea din geam imi zambeste inapoi, imaginandu-si ca esti in spatele meu, zambind la randul tau, in timp ce iti pui barbia pe capul meu. Da, poate parea prostesc, dar zambesc si, abia atunci cand vanzatoarea incepe sa se uite lung la mine realizez de fapt ceea ce fac. Asa ca, ma intorc pe calcaie si plec rosind pana in varful urechilor. Habar nu ai ce efect ai asupra mea, ce efect incredibil are zambetul tau asupra pulsului meu. Zambesti, ridic privirea, ma uit in ochii tai, si incep sa ma balbai. Ma balbai, zambesc, ma rusinez, rosesc, si intorc privirea, doar ca s-o ridic inapoi si sa incep sa ma balbai din nou. Tu, inevitabil razi de mine (de, altceva nu stii si tu sa faci!) si iti continui ideea, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Niciodata nu te-am inteles. Stiu ca esti acolo pentru mine, ca m-ai ajuta, ca ma asculti si ma intelegi, dar... dar, parca nu e de ajuns. Cum am spus mai devreme, sunt egoista, asta-i. Dar, sincer, prefer sa te stiu langa mine chiar si asa, decat sa nu fii acolo si sa nu aiba cine sa te inlocuiasca. Nu-mi pare rau ca m-am straduit sa te cunosc, si ca am crezut in tine. Deloc. Insemni enorm. Serios. Ma opresc acum.

Cu drag,
Eu.

Orasul si culorile (partea a16a) :)

“Mara… Mara, ma auzi? Haide, stiu ca esti treaza.”
Am refuzat cu vehementa sa deschid ochii. Da, era adevarat, da, il auzeam, si da, stiam cine e langa mine. Si asta ma ingrozea la culme. “Nu, nu voi deschide ochii”, mi-am spus, “ nu pana cand va deveni atat de ingrijorat incat voi fi in pericol de a incasa cateva palme dupa ceafa.”
“Maraaaa, te rog!”
Si totusi, in momentul acea am deschis ochii, de uimire. Nu mai auzisem cuvintele “te rog” de atata timp din gura lui, incat m-au lasat efectiv cu garda jos. De fapt, daca stateam bine sa ma gandesc, nu il mai auzisem pe EL de asa de mult timp incat totul parea desprins din lumea mea, din dimineata mea nu tocmai perfecta. M-am holbat la el speriata, vazandu-i zambetul incredibil de relaxat. Incet, dar sigur, totul a inceput sa se deruleze in mintea mea. Seara, plimbarea prin parc, filmul, patul, vinul (cine naiba a mai inventat si bautura?)… noi doi, hainele aruncate prin camera, noi doi… totul parea asa de indepartat, un vis. Insa intrebarea care mi-a venit imediat in minte a fost: vis sau un cosmar?
“Ei bine? Ai de gand sa stai acolo si sa te benoclezi la mine toata dimineata, sau vrei sa mergem sa mancam ceva? Bucataria e foarte aproape.”
Dar nu am facut altceva decat sa ma in sus la el, simtind cum mana lui aluneca usor sub tricoul meu. M-am uitat cu teama in jos. Ah, pardon, tricoul lui. Am zambit si am ridicat ochii. Ce naiba facusem? Sau, mai bine zis, ce naiba faceam? Hmm, judecand dupa tricou, pat si freza lui ciufulita, cred ca totusi stiam raspunsul la intrebarea asta. Dar oare chiar imi pasa? Eram acolo cu baiatul la care tinusem intotdeauna, si sentimentul care incepea incet-incet sa ma invaluie era mult mai placut decat cel de panica de acum cateva secunde. Un zambet strengaresc mi s-a cimentat in coltul gurii, lucru care l-a facut si pe el sa ridice din sprancene, usor surprins.
“Saau, am putea sta aici…”
“Mhmmm…” am raspuns eu, in timp ce ma intindeam.
“Ooo, scoatem si sunete mai nou. Bai, esti copac?” a continuat el razand si jucandu-se cu o suvita din parul meu. “Deci?”
Am ramas putin pe loc, cantarindu-mi optiunile. Ce se intampla? Oare chiar merita?
“Hai pitic, vii?” mi-a spus, intinzandu-mi mana. Am privit-o putin pe ganduri, cu o tentativa de spranceana ridicata, si parca cu o oarecare teama de a o prinde. Baiatul asta ma ranise atat de mult in trecut. Ma ranise, si cu toate astea, mereu imi dorisem sa il am langa mine. Nu intelegeam. Si totusi, desi nu intelegeam, in acel moment, ma lovi. Ideea, minunata idee. Se parea ca soarta imi mai dadea o sansa la joc. De ce sa nu profit de ea? Adica, pe bune acum, cat de toanta ar trebui sa fiu? Fara sa mai stau sa ma gandesc, m-am intins instant dupa mana, acum parca cu frica de a nu o pierde, de a nu il pierde din nou. M-am strans langa el, am zambit si am murmurat fericita:
“Hmm, si deci, Mihai, ce spuneai ca avem de mancare?”

Orasul si culorile :) (partea a15a)

“Mi-a fost dor de tine, piciule.”
Am inchis ochii speriata, incercand sa ma linistesc. “Respira adanc”, mi-am spus, “nu poate fi adevarat”. Am numarat incet, lent, pana la 10, asteptand ca in momentul in care voi deschide din nou ochii, totul sa se fi petrecut doar in imaginatia mea. Insa, la finalul intervalului propus, nu am avut incotro si a trebuit sa ii deschid. Dar logic, tipic mie, nu i-am deschis pe amandoi in acelasi timp, ci doar pe unul, uitandu-ma pe sub sprancene, uimita. Apoi, in momentul in care am realizat ca lucrurile acestea chiar se petreceau, si nu era doar imaginatia mea plina de personalitate cea care le concepea, am inceput incet-incet sa privesc mai mult neincrezatoare decat speriata, monitorul, asteptand parca sa mai apara ceva scris, spre deosebire de cu cateva secunde in urma, cand imi doream ca totul sa fi disparut, sa nu fi fost niciodata acolo. Mi-am ridicat mainile tremurande, le-am pus pe tastatura, dar nu am avut deloc idee despre ce ar fi trebuit sa urmeze. Am respirat adanc. Trebuia sa raspund ceva. Sau… chiar trebuia? Am stat si m-am gandit, din nou, cateva secunde. Cum ma puteam lasa influentata atat de puternic de doar cateva cuvinte? Curios lucru, cuvintele astea. Niciodata nu stii, nu cunosti reactia pe care ti-o vor provoca. De cele mai multe ori, doar asta sunt. Cuvinte. Cuvinte care te pot inalta la cer sau te pot infunda cu 56 de centimetrii sub pamant. Poti face orice iti doresti cu niste simple cuvinte. Daca si de data asta erau doar, doar cuvinte?
“Oare?” au tastat degetele mele, involuntar, asteptand reactia. “Oare chiar asa sa fie, Mihai?”
A urmat o pauza. “De ce trebuie sa urmeze mereu o pauza?” m-am gandit, usor iritata. Apoi, ca din senin, el a inceput din nou sa scrie, incet, fara graba, iar raspunsul a venit sec, total diferit de ceea ce asteptasem, cu sufletul la gura.
“Nu ma crezi, Mara, nu-i asa?”
“De ce faci asta, Mihai?”
“Daca nu ma crezi, atunci cred ca nici nu vei fi in statie, pe banca noastra, peste o ora, nu-i asa?”
“Mihai… De ce?”
Insa nu am mai primit nici un raspuns. Logic, niciodata nu primesc nici un raspuns. M-a ignorat. Ca intotdeauna, m-a ignorat pentru a obtine ce vrea.

No rules in Wonderland. :D

“Ai grija cum calci, bolovanco!”
Am suras pe sub mustati. „Ce dezastru pe picioare trebuie sa fiu” m-am gandit eu, si am pasit atenta, uitandu-ma in acelasi timp in sus la el. Am ridicat din sprancene, curioasa. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, inca sunt uimita in fiecare zi, in fiecare minut, de ceva timp incoace. In mod normal n-as fi lasat pe nimeni sa imi spuna asa, sa aiba grija de mine, sau sa imi vegheze pasii. Ranile din trecut au taiat prea adanc pentru a mai permite cuiva sa isi faca loc, dand din coate insistent, intr-un coltisor din sufletul meu. Asta pana acum. Ce are el diferit de toti ceilalti? Nu stiu. Incerc de aproape doua luni sa descopar raspunsul la intrebarea asta, si nu reusesc. Dar, de fapt, acum nici macar nu il mai vreau. L-am tot cautat cu inversunare in fiecare conversatie, in fiecare minut petrecut impreuna, in fiecare privire, suras, strangere de mana, si, ghici ce? Nimic. De fapt, ba da. Am descoperit ceva. Un „ceva” colorat si plin de viata. Nu pot defini exact ce, dar vorbim despre „ceva” care, chiar daca el nu realizeaza chestia asta, ma poate face sa calc pe nori si sa zambesc necontenit, in loc sa pasesc in baltoacele permanent prezente pe strazile Bucurestiului. Am invatat din nou sa rad din toata inima de cele mai nesemnificative si amuzante intamplari ale vietii, am redescoperit cum e sa iti fie dor de vocea cuiva, sa te pierzi in ochii celuilalt, sa vrei sa nu-i mai dai drumul din brate, ce amuzant e sa lesini de ras de la atata gadilat, si ce frumos e sa fii acceptata, iubita, respectata si protejata in permanenta, asa cum esti. Imi colorezi viata in verde si albastru de cand ai aparut (nu in roz, pentru ca nu-mi place rozul:D) si chiar daca uneori mai avem nevoie si de o guma pentru ca se nimereste sa coloram in interiorul conturului, nu conteaza. Conteaza ca mi-am gasit biletul, dus, spre Tara Minunilor. Zambesc. Zambesc si iti multumesc. Te iubesc.
Simona :)

Oare?

El ii atinse obrazul ingrijorat, cautand neincetat privirea care parca ii dadea energie de cateva luni incoace. Astepta o reactie, oricare ar fi fost aceea, insa ea intarzia cu vehementa sa apara. Ultimele raze ale soarelui se ivira si ele pe obrazul fetei, incalzindu-l si dandu-i o oarecare stralucire. Ea ridica ochii din pamant intr-un final, si, uitandu-se la el, deschise gura sa spuna ceva, dar nu mai apuca. Se apleca si-l saruta pe nerasuflate, apoi se retrase, si, inchizand ochii ofta, ceva mai usurata.
„Deci, chiar esti real. Ce bine.”
„Cum adica „sunt real”? Cris, ce-i cu tine? Nu te mai inteleg. Sunt eu, Luca. Eu! Eu, cel care iti sunt alaturi de atata timp, pe care il strangi in brate in fiecare seara, sub acelasi cer, eu! Ce se intampla cu tine?”
„Oare? Sa fie chiar asa?”
Baiatul o privi nedumerit, nestiind ce sa creada. Se simtea jignit, tradat. Fata se schimbase. Nu mai era zglobie, nu mai fugea dupa fluturi, nu mai zambea din orice tampenie. Parca nu mai era aceasi. Nu mai era ea, fata de care se indragostise. Toate-l dureau, mai ales ca nu avea nici o explicate pentru ele. Toate, si acum asta. Asta? De ce? De ce asta?
„Plangi...”
„Da?” intreba fata, stergandu-si lacrimile. „Oau, nici macar nu realizasem.”
„Sa stii ca ironia nu a fost niciodata punctul tau forte, pitic.”
„A mentionat cineva ceva despre ironie? Nu mai inteleg, Luca. Parca te-ai schimbat. Nu te mai recunosc.”
Luca deschise larg ochii, nevenindu-i sa creada.
„Vrei sa zici ca e vina mea, acum? Cum reusesti mereu sa dai vina pe mine?”
„Vina? Nu e vorba de nici o vina aici. E vorba de mine. De mine si de nesiguranta mea. De nesiguranta mea in persoana ta. Nu inteleg de ce nu pot trece de pragul asta invizibil care ma impiedica sa iti pot spune tot ceea ce simt. Parca cineva-mi taie aripile in momentul in care prind intr-un final curajul sa-ti vorbesc despre asta. Dispari. Dispari cand am nevoie de tine, cand nu ma astept, sau cand pur si simplu nu se intampla nimic. Inevitabil, mi se face dor de tine. Te caut, te caut in disperare, dar nu mai esti. Iar apoi, din neant, reapari. Reapari cu zambetul tau tipic pe buze si te astepti sa o luam de la capat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Nu, nu e vina ta. E vina mea pentru ca am permis atatea.”
Fata ei se afunda in palme, insa lacrimile refuzara sa mai curga din ochii sai. El o saruta pe par, apoi privi incet spre cer. Nori grei se adunasera deasupra lor, si o picatura ii ateriza brusc pe obraz. Se ridica si pleca de pe banca in tacere, lasandu-i fetei un bilet. Cristina, se ridica si ea incet, nesigura, mult prea ametita pentru a mai vedea ce se intampla in jurul sau si, plecand in directia opusa fara sa-si mai arunce privirea inapoi, il lasa sa fie, la randul sau, luat de vant.

DA.

Frustrare. Iritare. Nervi. Crize. Atac. Oare asta e reteta ideala, spre o viata fara riduri? Mai nou, ne lovim in ziua de azi din ce in ce mai mult de oamenii coplesiti de problemele personale, care nu au cum sa isi exprime frustrarea si tristetea altcumva decat prin diverse atacuri la adresa altora. Stateam ieri si ma gandeam. Ce rezolvi tu, ca persoana, daca deschizi gura si spui in momentul acela ce te doare, urland, in loc sa iei persoana care te deranjeaza intre 4 ochi si sa ii detaliezi problema? Ce castigi? Poate persoanele x sau y, care asista intamplator la rabufnire, nu au nici o treaba cu tine, au si ele problemele lor si clar nu vor sa le mai auda si pe ale tale. Dar de, asa e romanul. El e cel mai important, centrul universului, el trebuie sa fie ascultat atunci cand vrea sa vorbeasca, sa-si exprime naduful, sa tipe, sa urle, sa dea cu pumnul in masa si sa bata cu piciorul in pamant. Incep sa ma satur de asta, sincer. Exista o calitate pe care nu multi o mai au astazi, din pacate. Subtilitate se numeste. Ce sa zic, mai dragut e sa „facem pe superman”si sa ne traim propriul „americandrim”, asa cum zice Puya in melodiile lui, decat sa ii ascultam pe ceilalti si sa invatam sa fim ceva mai toleranti. Si totusi, poate, toleranta nu e tocmai cuvantul cel mai potrivit aici. Cred ca mai repede vorbim despre corectitudine si despre atitudinea ta, ca individ, fata de toti ceilalti, decat de o intoleranta fata de oamenii din jurul tau. Din pacate insa, uite asa ne indreptam incetul cu incetul spre o autodistrugere lenta a caracterului fiecarei persoane. Eu una inca mai sper la o lume mai buna, cu o gandire oarecum mai corecta, mai logica, si mai putin frustrata. Dar oare pentru cat timp? :)

Questions.

When we were 5 they asked us what we wanted to be when we grew up.

Our answers were things like astronaut, president or in my case a princess. When we were ten they asked again. We answered rock star, cowboy, or in my case, a gold medalist. But now that we’ve grown up, they want a serious answer. Well, how about this: WHO THE HELL KNOWS?


This isn’t the time to make hard and fast decisions. This is the time to make mistakes. Take the wrong train and get stuck somewhere, fall in love… a lot, major and philosophy because there’s no way to make a career out of that, change your mind, and change it again because nothing’s permanent. So, make as many mistakes as you can. That way someday when they’ll ask what we want to be, we won’t have to guess. We’ll know.