Am simtit cum efectiv imi mi se deschide gura, de uimire.
“Ce-ai spus?”
“Eu?! Nimic.”
“Bogdaaan…”
“N-am spus nimic Mara, ce ai?”
“De ce faci asta?”
“Fac asta? Ce fac?”
“Uite, stii ce? M-am saturat sa apari cand vrei, ca apoi sa dispari la fel de brusc, sa vii sa ma scoti din casa la 4 dimineata ca sa imi spui ca ma iubesti, ca mai apoi sa nu recunosti nimic si sa incerci sa ma prostesti in fata sau sa incerci sa ma convingi ca de fapt aud lucruri, sau, si mai mult, mi-am imaginat ca ai spus asta. Stii ce? Dispari! Sau, si mai bine, nu pleca tu, pentru ca stiu ca mi-ar lua prea mult sa te conving sa o faci.”
Am tras aer in piept si am asteptat o reactie din partea lui. 10, 20, 30 de secunde… nimic. Abia cand l-am vazut cum intinde mana spre buzunar si isi scoate o tigara, mi-am dat seama ca duceam o lupta deja pierduta. Asa ca n-am mai asteptat. Desi as fi vrut din tot sufletul sa raman acolo si sa il fac sa recunoasca faptul ca de fapt chiar spusese ceea ce auzisem mai devreme si ca nu mi se paruse, m-am intors pe calcaie si am plecat spre casa, brusc realizand cat de frig imi fusese, si tanjind dupa putina caldura si dupa perna mea in forma de caracatita in care sa imi scufund fata. Infranta. Nici nu am simtit cand a inceput sa imi vibreze telefonul din cizma. Abia dupa cateva minute l-am scos si am citit.
“Ok, o sa ma mai lasi sa astept mult la usa, sau o sa te gandesti sa imi si deschizi? Imi e frig. Am ceva ce o sa iti placa.”
Era Daniel.
miercuri, 7 martie 2012
vineri, 3 februarie 2012
Orasul si culorile (partea 22) :)
Mi-am rezemat capul de perete si am inchis ochii, obosita. In bucatarie era liniste. Daniel statea la masa, cu picioarele sprijinite pe un scaun si cu o tigara aprinsa in coltul gurii, numarand cu foarte mare interes punctele negre de pe tavan si refuzand cu vehementa sa imi vorbeasca. M-am lasat sa ma preling pe peretele de care ma rezemasem cu doar cateva secunde inainte pana cand m-am asezat pe podea. Aparent inca nu avea de gand sa ma priveasca. „Ii mai dau 2 minute, maximum, iar apoi mai incerc o evadare.” mi-am spus, deschizand un ochi si uitandu-ma pe furis la el, tocmai pentru a-l vedea cum face acelasi lucru. Am zambit in coltul gurii, urmarindu-l cum se ridica si se uita pe fereastra, numai pentru a se intoarce spre mine si a ma privi pe deasupra ochelarilor, spunand:
„Siiii, cum spuneai ca trebuie sa arate tipul asta, Bogdan?!”
Am ridicat din sprancene, socata, tasnind de la locul meu, spre fereastra, ca un copil in ajunul Craciunului. Din 3 pasi am fost langa geamul larg deschis, incercand din rasputeri sa ma uit afara, in intuneric. M-am ridicat pe varfuri in speranta de a vedea ceva, peste umarul lui.
„Te-ai inrosit.”
M-am dat un pas inapoi si m-am uitat la el, curioasa. Ochii lui caprui ma cercetau putin ingrijorati si oarecum amuzati in acelasi timp, nestiind pe care sentiment sa se concentreze mai mult. Am ridicat un umar in incercarea de a parea cat mai inocenta, si am strambat din bot, nestiind ce sa spun. Daca Bogdan chiar era acolo jos, asa cum spunea Daniel, asta inseamna ca tot ceea ce crezusem eu despre el pana in momentul respectiv se dadea peste cap in ultimul hal, si nu cred ca eram pregatita sa fac fata la asa ceva. Nu. Era mult prea mult.
„Ma lasi sa ma uit pe geam, ca sa fiu sigura?”
L-am privit cum da din cap, in semn de nu, amuzata. „Bine.” am concluzionat eu, intorcandu-ma pe calcaie si mergand spre usa de la iesire. M-am incaltat si cu cealalta cizma care ramasese undeva la intrarea in casa inca de cand Daniel ma luase pe sus cu aproximativ o ora inainte, pentru a ma impiedica sa plec de una singura, in toiul noptii si m-am mai intins dupa haina, inca odata, asa cum mai facusem cu putin timp in urma. Curios lucru, faptul ca de data asta nu s-a mai straduit sa ma opreasca. Probabil a intuit faptul ca nu m-as mai fi lasat asa de usor in cazul asta, si ca probabil s-ar fi ales cu cateva muscaturi din vreme ce palmele sau pumnii n-ar fi avut nici un efect asupra lui, avand in vedere cat de mare era pe langa mine. Am descuiat usa nesigura, cu mainile tremurande, mi-am aruncat geanta pe umar si am dat sa ies din casa, incercand sa ma conving ca era cel mai bun lucru pe care puteam sa-l fac in momentul respectiv.
„Mara?”
M-am oprit si m-am intors in prag, putin uimita, asteptand. „E nevoie sa vin cu tine?” l-am auzit spunand, din bucatarie. Am ramas masca. Brusc, mi-am dat seama de cat de mult imi lipsise persoana asta. Asa, dintr-o data. N-am mai stat sa ma gandesc. M-am intors pe calcaie, m-am dus la el, si l-am pupat pe obraz. Apoi, i-am zambit cat de tare am putut, si i-am raspuns, facandu-i cu ochiul: „Stai calm, sunt mica, ma descurc si singura. Dar daca e ceva, poti oricand sa ramai langa fereastra si sa vii sa ma salvezi, promit sa urlu dupa ajutor cat de tare voi putea.” Am mai asteptat doar cat sa il vad ca zambeste, moment in care am zbughit-o spre usa de la intrare si apoi in jos pe scari, arzand de nerabdare sa vad daca Bogdan chiar era la capatul lor. Am sarit cate 3 trepte in speranta de a ajunge mai repede la parter, de unde, l-am putut vedea stand langa intrarea blocului, sprijinit de unul dintre stalpii de sustinere, si fumand incet, lenes, in timp ce se uita la stele. Am inghetat. Ce naiba faceam? Primul impuls a fost sa o iau la goana inapoi pe scari, spre siguranta, spre mancare si prietenie. Mintea mea continua sa urle cu vehementa „NU FACE ASTA!!” in timp ce picioarele ma purtau spre iesirea din bloc, incet dar sigur. Ma purtau spre el. Odata ajunsa langa usa, am apasat butonul de deschidere al interfonului si am impins-o cu putere, atragandu-i atentia. S-a uitat la mine curios, vadit amuzat de stadiul de nehotarare si de indignare de pe fata mea nedormita. Asa ca am inchis usa si m-am sprijinit de ea, uitandu-ma direct in ochii lui, si asteptand o explicatie. Un minut, doua, trei... Nimic. Am ridicat din spranceana, usor iritata.
„Ok, bun, daca tu n-ai de gand sa vorbesti, o sa incep eu. Ce cauti aici? Sau m-ai chemat afara la ora 4 dimineata doar ca sa te uiti la mine?”
L-am privit cum mai trage un fum din tigara inainte s-o arunce in zapada si sa se uite la mine cu un zambet usor sarcastic in coltul gurii. „Stii, ma asteptam ca aceasta conversatie sa inceapa altfel, avand in vedere circumstantele in care se petrece.”
L-am privit curioasa. „Despre ce circumstante vorbim?”
„Paaai, sa zicem doar ca nu as fi iesit din casa mea calduroasa pentru oricine, la ora 4 dimineata.”
„Nu inteleg la ce te referi.”
„Ce cautai cu tipul ala, mai devreme? Cine e?”
Am incercat sa imi mentin calmul. Greu.
„Ti-am mai spus ca nu te priveste.”
„Cum sa nu ma priveasca?”
„Hmm, deci stai, n-am inteles, pe mine ma priveste Andrada?”
M-am uitat la el cum incepe sa deseneze cerculete in zapada, vadit incurcat de ultima mea intrebare, si asteptandu-i raspunsul linistita.
„Nu intelegi.”
„Ai dreptate, nu inteleg.”
A ridicat ochii spre mine, pentru prima oara o unda de tristete zarindu-se in ciocolatiul lor.
„Fa-ma sa inteleg. Sa te inteleg.”
„Nu pot.”
„Ba poti.”
„Nu pot.”
„Nu vrei.”
„Nu e adevarat.”
„Ba da, si stii asta.”
„Ba nu, Mara.”
„Ba da!”
„Ba nu.”
„Ba da.”
„Te iubesc.”
„Ba da!!! Stai. CE?!”
„Siiii, cum spuneai ca trebuie sa arate tipul asta, Bogdan?!”
Am ridicat din sprancene, socata, tasnind de la locul meu, spre fereastra, ca un copil in ajunul Craciunului. Din 3 pasi am fost langa geamul larg deschis, incercand din rasputeri sa ma uit afara, in intuneric. M-am ridicat pe varfuri in speranta de a vedea ceva, peste umarul lui.
„Te-ai inrosit.”
M-am dat un pas inapoi si m-am uitat la el, curioasa. Ochii lui caprui ma cercetau putin ingrijorati si oarecum amuzati in acelasi timp, nestiind pe care sentiment sa se concentreze mai mult. Am ridicat un umar in incercarea de a parea cat mai inocenta, si am strambat din bot, nestiind ce sa spun. Daca Bogdan chiar era acolo jos, asa cum spunea Daniel, asta inseamna ca tot ceea ce crezusem eu despre el pana in momentul respectiv se dadea peste cap in ultimul hal, si nu cred ca eram pregatita sa fac fata la asa ceva. Nu. Era mult prea mult.
„Ma lasi sa ma uit pe geam, ca sa fiu sigura?”
L-am privit cum da din cap, in semn de nu, amuzata. „Bine.” am concluzionat eu, intorcandu-ma pe calcaie si mergand spre usa de la iesire. M-am incaltat si cu cealalta cizma care ramasese undeva la intrarea in casa inca de cand Daniel ma luase pe sus cu aproximativ o ora inainte, pentru a ma impiedica sa plec de una singura, in toiul noptii si m-am mai intins dupa haina, inca odata, asa cum mai facusem cu putin timp in urma. Curios lucru, faptul ca de data asta nu s-a mai straduit sa ma opreasca. Probabil a intuit faptul ca nu m-as mai fi lasat asa de usor in cazul asta, si ca probabil s-ar fi ales cu cateva muscaturi din vreme ce palmele sau pumnii n-ar fi avut nici un efect asupra lui, avand in vedere cat de mare era pe langa mine. Am descuiat usa nesigura, cu mainile tremurande, mi-am aruncat geanta pe umar si am dat sa ies din casa, incercand sa ma conving ca era cel mai bun lucru pe care puteam sa-l fac in momentul respectiv.
„Mara?”
M-am oprit si m-am intors in prag, putin uimita, asteptand. „E nevoie sa vin cu tine?” l-am auzit spunand, din bucatarie. Am ramas masca. Brusc, mi-am dat seama de cat de mult imi lipsise persoana asta. Asa, dintr-o data. N-am mai stat sa ma gandesc. M-am intors pe calcaie, m-am dus la el, si l-am pupat pe obraz. Apoi, i-am zambit cat de tare am putut, si i-am raspuns, facandu-i cu ochiul: „Stai calm, sunt mica, ma descurc si singura. Dar daca e ceva, poti oricand sa ramai langa fereastra si sa vii sa ma salvezi, promit sa urlu dupa ajutor cat de tare voi putea.” Am mai asteptat doar cat sa il vad ca zambeste, moment in care am zbughit-o spre usa de la intrare si apoi in jos pe scari, arzand de nerabdare sa vad daca Bogdan chiar era la capatul lor. Am sarit cate 3 trepte in speranta de a ajunge mai repede la parter, de unde, l-am putut vedea stand langa intrarea blocului, sprijinit de unul dintre stalpii de sustinere, si fumand incet, lenes, in timp ce se uita la stele. Am inghetat. Ce naiba faceam? Primul impuls a fost sa o iau la goana inapoi pe scari, spre siguranta, spre mancare si prietenie. Mintea mea continua sa urle cu vehementa „NU FACE ASTA!!” in timp ce picioarele ma purtau spre iesirea din bloc, incet dar sigur. Ma purtau spre el. Odata ajunsa langa usa, am apasat butonul de deschidere al interfonului si am impins-o cu putere, atragandu-i atentia. S-a uitat la mine curios, vadit amuzat de stadiul de nehotarare si de indignare de pe fata mea nedormita. Asa ca am inchis usa si m-am sprijinit de ea, uitandu-ma direct in ochii lui, si asteptand o explicatie. Un minut, doua, trei... Nimic. Am ridicat din spranceana, usor iritata.
„Ok, bun, daca tu n-ai de gand sa vorbesti, o sa incep eu. Ce cauti aici? Sau m-ai chemat afara la ora 4 dimineata doar ca sa te uiti la mine?”
L-am privit cum mai trage un fum din tigara inainte s-o arunce in zapada si sa se uite la mine cu un zambet usor sarcastic in coltul gurii. „Stii, ma asteptam ca aceasta conversatie sa inceapa altfel, avand in vedere circumstantele in care se petrece.”
L-am privit curioasa. „Despre ce circumstante vorbim?”
„Paaai, sa zicem doar ca nu as fi iesit din casa mea calduroasa pentru oricine, la ora 4 dimineata.”
„Nu inteleg la ce te referi.”
„Ce cautai cu tipul ala, mai devreme? Cine e?”
Am incercat sa imi mentin calmul. Greu.
„Ti-am mai spus ca nu te priveste.”
„Cum sa nu ma priveasca?”
„Hmm, deci stai, n-am inteles, pe mine ma priveste Andrada?”
M-am uitat la el cum incepe sa deseneze cerculete in zapada, vadit incurcat de ultima mea intrebare, si asteptandu-i raspunsul linistita.
„Nu intelegi.”
„Ai dreptate, nu inteleg.”
A ridicat ochii spre mine, pentru prima oara o unda de tristete zarindu-se in ciocolatiul lor.
„Fa-ma sa inteleg. Sa te inteleg.”
„Nu pot.”
„Ba poti.”
„Nu pot.”
„Nu vrei.”
„Nu e adevarat.”
„Ba da, si stii asta.”
„Ba nu, Mara.”
„Ba da!”
„Ba nu.”
„Ba da.”
„Te iubesc.”
„Ba da!!! Stai. CE?!”
miercuri, 4 ianuarie 2012
Un alt fel de scrisoare. :)
Dragul meu,
Stiu ca poate parea neasteptat, dar da, aceasta este o scrisoare catre tine. O scrisoare catre tine, draga 2011, care tocmai te-ai decis sa ne parasesti acum cateva zile. Esti surprins sau nu-ti pasa, habar nu am, si sincer, nici pe mine nu prea ma intereseaza ceea ce vrei sau ce crezi. Voiam doar sa-ti multumesc, sa-ti multumesc din mai multe puncte de vedere pe care le voi insirui in randurile care urmeaza, cu punct si de la capat, la fel ca in clasa a3a, dar sa te si critic, pentru ca recunosc ca ai avut momente in care efectiv m-ai calcat pe bataturi extrem de rau. Asadar incepem. Voi incerca sa fiu cat mai scurta si mai la obiect posibil.
Draga 2011, iti multumesc pentru ca m-ai facut o persoana mai puternica si mai curajoasa. Iti multumesc ca m-ai ajutat sa imi infrunt fricile, si ca m-ai indemnat sa ma pun pe picioare cand credeam ca nu mai am nici un fel de baza solida sub talpile mele masura 35. Te iubesc pentru ca m-ai transformat intr-un fel de super-pitic, si ca mi-ai pus alaturi atatea persoane care sa ma ajute sa trec prin asta. M-ai invatat ca sanatatea este cel mai de pret lucru existent, si cum nu am valorificat-o suficient pana in prezent. Acum ca ai trecut stiu ca am puterea sa infrunt si sa ma vindec de orice. Iti multumesc pentru ca imi tii in permanenta langa mine parintii, ca le dai rabdarea sa ma suporte mereu, cu un zambet in coltul gurii indiferent de prostiile pe care le fac sau de tampeniile pe care le spun, si pentru ca mi-ai mai tinut bunicii in viata inca un an, asa cum te-am rugat.
Dragul meu, iti mai multumesc pentru prieteniile si experientele pe care le-am legat pe parcursul tau. Iti multumesc pentru increderea, prietenia si rabdarea cu care m-a suportat Ana pe toata durata ta, de fiecare data cand am profitat de ea ca ultima rautacioasa. Iti multumesc pentru ca mi-ai consolidat prietenia cu Maria dupa atata timp, si ca pot spune acum ca e Capitanul meu de suflet. Iti mai multumesc pentru ca ai tinut-o pe Iulia in permanenta langa mine, in timp ce incercam sa o ajut asa cum am stiut eu mai bine, si ca mi-ai mentinut vie prietenia cu Alex, desi e la mii de kilometrii distanta de mine. Iti mai multumesc ca mi-ai oferit prietenii noi si puternice in persoanele Ilincai, Denisei, Andreei, sau ca mi le-ai intarit pe cele ale Codrutei, Anei si Ioanei, si ca mi-ai aratat ca exista persoane pe care te poti baza in permanenta fara sa iti fie teama de ce ar putea spune, sau cum ar putea sa te faca sa te simti. Mai mult, iti zambesc pentru increderea pe care am capatat-o in Ovidiu, si sa iti multumesc ca m-ai lasat sa il stresez atat de mult in ultimele luni.
Tot tu draga 2011, m-ai invatat sa repronunt cuvintele „Te iubesc”, si iti multumesc pentru asta si pentru faptul ca l-ai adus pe Giulio in viata mea.
Ca sa nu mai zic, dragul meu, iti multumesc din nou, negru pe alb, pentru ca mi-ai reinodat prietenia cu Andrei, exact la momentul potrivit si in modul potrivit, cand tanjeam dupa cineva care sa-mi fie aproape.
2012, imi vreau prietenia cu Cata inapoi, altfel jar mananci.
Stiu ca poate parea ciudat pentru majoritatea dintre voi, dar simteam enorm nevoia sa fac asta, sa scriu aceste randuri, ca o retrospectiva a anului trecut. Multumesc din nou, 2011 pentru tot ceea ce ai facut in ceea ce ma priveste. Cat despre tine, 2012, sincer, chiar vreau sa vad de ce esti in stare.
La multi ani! :)
Stiu ca poate parea neasteptat, dar da, aceasta este o scrisoare catre tine. O scrisoare catre tine, draga 2011, care tocmai te-ai decis sa ne parasesti acum cateva zile. Esti surprins sau nu-ti pasa, habar nu am, si sincer, nici pe mine nu prea ma intereseaza ceea ce vrei sau ce crezi. Voiam doar sa-ti multumesc, sa-ti multumesc din mai multe puncte de vedere pe care le voi insirui in randurile care urmeaza, cu punct si de la capat, la fel ca in clasa a3a, dar sa te si critic, pentru ca recunosc ca ai avut momente in care efectiv m-ai calcat pe bataturi extrem de rau. Asadar incepem. Voi incerca sa fiu cat mai scurta si mai la obiect posibil.
Draga 2011, iti multumesc pentru ca m-ai facut o persoana mai puternica si mai curajoasa. Iti multumesc ca m-ai ajutat sa imi infrunt fricile, si ca m-ai indemnat sa ma pun pe picioare cand credeam ca nu mai am nici un fel de baza solida sub talpile mele masura 35. Te iubesc pentru ca m-ai transformat intr-un fel de super-pitic, si ca mi-ai pus alaturi atatea persoane care sa ma ajute sa trec prin asta. M-ai invatat ca sanatatea este cel mai de pret lucru existent, si cum nu am valorificat-o suficient pana in prezent. Acum ca ai trecut stiu ca am puterea sa infrunt si sa ma vindec de orice. Iti multumesc pentru ca imi tii in permanenta langa mine parintii, ca le dai rabdarea sa ma suporte mereu, cu un zambet in coltul gurii indiferent de prostiile pe care le fac sau de tampeniile pe care le spun, si pentru ca mi-ai mai tinut bunicii in viata inca un an, asa cum te-am rugat.
Dragul meu, iti mai multumesc pentru prieteniile si experientele pe care le-am legat pe parcursul tau. Iti multumesc pentru increderea, prietenia si rabdarea cu care m-a suportat Ana pe toata durata ta, de fiecare data cand am profitat de ea ca ultima rautacioasa. Iti multumesc pentru ca mi-ai consolidat prietenia cu Maria dupa atata timp, si ca pot spune acum ca e Capitanul meu de suflet. Iti mai multumesc pentru ca ai tinut-o pe Iulia in permanenta langa mine, in timp ce incercam sa o ajut asa cum am stiut eu mai bine, si ca mi-ai mentinut vie prietenia cu Alex, desi e la mii de kilometrii distanta de mine. Iti mai multumesc ca mi-ai oferit prietenii noi si puternice in persoanele Ilincai, Denisei, Andreei, sau ca mi le-ai intarit pe cele ale Codrutei, Anei si Ioanei, si ca mi-ai aratat ca exista persoane pe care te poti baza in permanenta fara sa iti fie teama de ce ar putea spune, sau cum ar putea sa te faca sa te simti. Mai mult, iti zambesc pentru increderea pe care am capatat-o in Ovidiu, si sa iti multumesc ca m-ai lasat sa il stresez atat de mult in ultimele luni.
Tot tu draga 2011, m-ai invatat sa repronunt cuvintele „Te iubesc”, si iti multumesc pentru asta si pentru faptul ca l-ai adus pe Giulio in viata mea.
Ca sa nu mai zic, dragul meu, iti multumesc din nou, negru pe alb, pentru ca mi-ai reinodat prietenia cu Andrei, exact la momentul potrivit si in modul potrivit, cand tanjeam dupa cineva care sa-mi fie aproape.
2012, imi vreau prietenia cu Cata inapoi, altfel jar mananci.
Stiu ca poate parea ciudat pentru majoritatea dintre voi, dar simteam enorm nevoia sa fac asta, sa scriu aceste randuri, ca o retrospectiva a anului trecut. Multumesc din nou, 2011 pentru tot ceea ce ai facut in ceea ce ma priveste. Cat despre tine, 2012, sincer, chiar vreau sa vad de ce esti in stare.
La multi ani! :)
duminică, 4 decembrie 2011
Orasul si culorile (partea 21) :)
Brusc, n-am mai reusit sa inghit.
“Uhm? Ce-ai zis?”
“M-ai auzit. Cine era?”
“Nu te priveste.”
“Prietenul.”
“Nu te priveste.”
“De ce nu mi-ai spus?”
“Taci.”
“Esti monosilabica.”
“Si tu esti un nesimtit.”
“Imi spui cumva ceva nou?”
“N-am realizat ca am devenit previzibila in ultimele 3 minute. Devii enervant, si nu in modul amuzant.”
“Cine mai poate deveni enervant la ora asta?”
Am ridicat ochii din podea alarmata, tocmai pentru a-l vedea pe Daniel sprijinit de usa bucatariei, cercetandu-ma din priviri. Zambetul pe care-l avusese pana in urma cu doar 3 secunde in coltul gurii disparu instantaneu la vederea stadiului de enervare si de iritare de pe fata mea. Am incercat sa ii zambesc, neajutorata, in timp ce el se intindea sa-mi ia telefonul din mana, pentru a vedea cu cine vorbesc. I-am dat peste mana teatral, ascultand in acelasi timp tacerea de la celalalt capat la undelor. Aparent si Bogdan urmarea mica noastra confruntare cu la fel de mult interes ca si Daniel.
“Acum de ce taci?” l-am atacat eu, pe neasteptate.
“E acolo cu tine, nu?”
“Si?”
“Draguta de tine.”
“Esti gelos?”
“Termina-te.”
“Stiam eu.”
“N-ai dreptate.”
“Iar tu habar n-ai despre ce vorbesti.”
“Esti asa de fraiera.”
“I-aauzi cine-a ajuns sa-mi spuna chestii d-astea.”
“Hai sa ne vedem.”
Gura de suc pe care tocmai ma pregateam s-o inghit se intoarse instantaneu inapoi, facandu-i lui Daniel un dus din cap pana-n picioare. M-am intors cu spatele, incercand sa-mi ascund zambetul ironic de pe fata, in timp ce el incepuse sa arunce cu macaroane nefierte in capul meu drept razbunare. Tipic. Circ, ce sa mai.
“Vrei sa ne vedem? ACUM?”
“Ce-are?”
“E 3 dimineata, idiotule.”
“Te rog? Vin eu oriunde trebuie sa vin.”
“De ce? Nu poate sa astepte?”
“Trebuie sa vorbim.”
“Uhm? Ce-ai zis?”
“M-ai auzit. Cine era?”
“Nu te priveste.”
“Prietenul.”
“Nu te priveste.”
“De ce nu mi-ai spus?”
“Taci.”
“Esti monosilabica.”
“Si tu esti un nesimtit.”
“Imi spui cumva ceva nou?”
“N-am realizat ca am devenit previzibila in ultimele 3 minute. Devii enervant, si nu in modul amuzant.”
“Cine mai poate deveni enervant la ora asta?”
Am ridicat ochii din podea alarmata, tocmai pentru a-l vedea pe Daniel sprijinit de usa bucatariei, cercetandu-ma din priviri. Zambetul pe care-l avusese pana in urma cu doar 3 secunde in coltul gurii disparu instantaneu la vederea stadiului de enervare si de iritare de pe fata mea. Am incercat sa ii zambesc, neajutorata, in timp ce el se intindea sa-mi ia telefonul din mana, pentru a vedea cu cine vorbesc. I-am dat peste mana teatral, ascultand in acelasi timp tacerea de la celalalt capat la undelor. Aparent si Bogdan urmarea mica noastra confruntare cu la fel de mult interes ca si Daniel.
“Acum de ce taci?” l-am atacat eu, pe neasteptate.
“E acolo cu tine, nu?”
“Si?”
“Draguta de tine.”
“Esti gelos?”
“Termina-te.”
“Stiam eu.”
“N-ai dreptate.”
“Iar tu habar n-ai despre ce vorbesti.”
“Esti asa de fraiera.”
“I-aauzi cine-a ajuns sa-mi spuna chestii d-astea.”
“Hai sa ne vedem.”
Gura de suc pe care tocmai ma pregateam s-o inghit se intoarse instantaneu inapoi, facandu-i lui Daniel un dus din cap pana-n picioare. M-am intors cu spatele, incercand sa-mi ascund zambetul ironic de pe fata, in timp ce el incepuse sa arunce cu macaroane nefierte in capul meu drept razbunare. Tipic. Circ, ce sa mai.
“Vrei sa ne vedem? ACUM?”
“Ce-are?”
“E 3 dimineata, idiotule.”
“Te rog? Vin eu oriunde trebuie sa vin.”
“De ce? Nu poate sa astepte?”
“Trebuie sa vorbim.”
vineri, 2 decembrie 2011
Orasul si culorile (partea a20a) :)
“Ah, pisica idioata, dispari din pat!”
Am deschis un ochi si mi-am dat parul la o parte de pe fata. Ce dracu’? Unde eram? M-am sprijinit in cot speriata, pe moment nerecunoscand camera din cauza intunericului. Am privit uimita in stanga si in dreapta, agitandu-ma, pana cand o figura aparu langa mine pe pat, de parca s-ar fi asteptat sa ma sperii atunci cand m-as fi trezit. M-am uitat lung la Daniel, pe moment neintelegand. N-a durat mult insa pana mi-am amintit. Am vazut perna, patura si hanoracul de pe mine, si toate s-au legat de faptul ca adormisem ca busteanul cu cateva ore mai devreme. De fapt, aparent, cu mult mai multe ore inainte avand in vedere ca ceasul electronic de pe noptiera lui arata acum ora 2 dimineata, iar afara era intuneric bezna. Tipic lui, sa nu ma trezeasca. Si tipic mie, sa dorm atat. Tipic. M-am sprijinit in coate zambind, inca incercand sa imi dau la o parte bretonul din ochi, si ascunzandu-mi fata in perna in momentul in care am realizat ca el de fapt radea de mine, la lumina monitorului.
„Esti o jigodie!” i-am reprosat eu, din perna, razand la randul meu. „De ce nu m-ai trezit, perna rea?”
Am scos capul la loc din patura, asteptandu-i reactia, cu un zambet in coltul gurii. S-a uitat la mine de parca eram cel putin nebuna, asa cum facea intotdeauna, apoi s-a ridicat si s-a asezat inapoi la calculator, de parca acum ca eram treaza, nu mai avea nici un fel de grija. M-am ridicat si eu in fund, am insfacat perna si am tintit spre capul lui, tipand: „Sa nu care cumva sa indraznesti sa ma ignoooori!!”
„Auzi, dupa ce ca te gazduiesc, te hranesc, imi porti hainele si mai si dormi in patul meu, mai vrei si explicatii? N-am vrut sa te trezesc pentru ca dormeai prea adanc, parca nu dormisei de cel putin 321 de ani. Am vrut la un moment dat sa incerc sa-ti iau perna pentru ca-mi amortise spatele si-mi era frig, dar am esuat lamentabil la halul in care o tineai. Bestie.”
Am zambit oarecum rusinata. Nu planuisem de fapt sa stau decat cateva minute la el, si uite-ma cum deja dormisem pe putin 6 ore chiar fara sa vreau, intr-un pat mult prea comod. M-am ridicat deci si am inceput sa ma dezbrac de hanoracul in care dormisem, sub privirile curioase ale lui Daniel, pentru ca apoi sa i-l arunc direct in cap, si am iesit din camera, luand cana din care bausem ceaiul mai devreme si ducand-o la bucatarie, ca s-o spal. Apoi, m-am indreptat incet spre usa de la intrare, unde am inceput sa ma incalt, in liniste. A aparut langa mine, surprins, neintelegand ce voiam de fapt sa fac. Abia cand m-am intins dupa geaca, si apoi sa deschid usa, a inteles, si s-a pus intr-o parte, in fata mea, blocandu-mi iesirea din casa. Am ridicat ochii inspre el, curioasa.
„Tuu, nebuna draga, ce crezi ca faci?”
„Ma inchei la geaca, ce ti se pare ca fac?”
„Nu nu, stii ca nu la asta ma refeream. Deci, revenind. Ce dracu’ crezi ca faci?”
„Ma duc acasa.”
„Nu.”
„De ce?”
„E 3 DIMINEATA, FEMEIE!”
„Si?”
Deja incepeam sa-l enervez, stiam asta. Si ma amuza la culme.
„Sincer Mara, tu chiar crezi ca o sa te las sa pleci din casa asta pana maine dimineata? Macar daca am avut grija de tine azi, sa am grija pana la capat. Serios acum, unde naiba vrei tu sa crezi ca te duci?”
„Acasa, nu ti-am zis?” i-am raspuns, incercand sa-l dau la o parte din drumul meu. Ghici ce. Logic ca n-am reusit. Rezultatul a fost de fapt ca am fost luata pe sus cu forta, intoarsa cu capul in jos ca sa nu mai pot protesta, si dusa inapoi in camera unde mi s-a ordonat sa ma descalt si sa las deoparte orice tentativa de evadare pana in dimineata urmatoare, cand as fi fost eliberata de buna voie. M-am supus zambind, stiind ca lupta fusese pierduta fara drept de apel. Abia cand mi-am scos prima cizma am realizat de fapt cat de foame imi era, si cum nu realizasem lucrul asta pana atunci. Mi-am croit deci drum spre frigiderul lui Daniel, pe jumatate incaltata, si am inceput sa il scotocesc, in cautare de ceva comestibil, in momentul in care am simtit cum ceva vibreaza de undeva de langa glezna mea. Mi-am scos telefonul la lumina si am raspuns fara sa ma uit la el.
„Alo?”
„Mara, tu esti?”
M-am uitat intrebatoare la telefon. Ah, Bogdan. Logic. Idiotul.
„Da Bogdan, surprinzator, chiar eu. Ce s-a intamplat? Ce-i cu tine de ma suni la ora asta?”
„Eram ingrijorat.”
„Ingrijorat? De ce?” am intrebat la randul meu, cu gura plina, putin surprinsa.
„Nu conteaza.”
„Ba conteaza.”
„Bine.”
Pauza.
„Deci?” am intrebat, putin iritata.
„Cine naiba ti-a raspuns la telefon mai devreme?”
Am deschis un ochi si mi-am dat parul la o parte de pe fata. Ce dracu’? Unde eram? M-am sprijinit in cot speriata, pe moment nerecunoscand camera din cauza intunericului. Am privit uimita in stanga si in dreapta, agitandu-ma, pana cand o figura aparu langa mine pe pat, de parca s-ar fi asteptat sa ma sperii atunci cand m-as fi trezit. M-am uitat lung la Daniel, pe moment neintelegand. N-a durat mult insa pana mi-am amintit. Am vazut perna, patura si hanoracul de pe mine, si toate s-au legat de faptul ca adormisem ca busteanul cu cateva ore mai devreme. De fapt, aparent, cu mult mai multe ore inainte avand in vedere ca ceasul electronic de pe noptiera lui arata acum ora 2 dimineata, iar afara era intuneric bezna. Tipic lui, sa nu ma trezeasca. Si tipic mie, sa dorm atat. Tipic. M-am sprijinit in coate zambind, inca incercand sa imi dau la o parte bretonul din ochi, si ascunzandu-mi fata in perna in momentul in care am realizat ca el de fapt radea de mine, la lumina monitorului.
„Esti o jigodie!” i-am reprosat eu, din perna, razand la randul meu. „De ce nu m-ai trezit, perna rea?”
Am scos capul la loc din patura, asteptandu-i reactia, cu un zambet in coltul gurii. S-a uitat la mine de parca eram cel putin nebuna, asa cum facea intotdeauna, apoi s-a ridicat si s-a asezat inapoi la calculator, de parca acum ca eram treaza, nu mai avea nici un fel de grija. M-am ridicat si eu in fund, am insfacat perna si am tintit spre capul lui, tipand: „Sa nu care cumva sa indraznesti sa ma ignoooori!!”
„Auzi, dupa ce ca te gazduiesc, te hranesc, imi porti hainele si mai si dormi in patul meu, mai vrei si explicatii? N-am vrut sa te trezesc pentru ca dormeai prea adanc, parca nu dormisei de cel putin 321 de ani. Am vrut la un moment dat sa incerc sa-ti iau perna pentru ca-mi amortise spatele si-mi era frig, dar am esuat lamentabil la halul in care o tineai. Bestie.”
Am zambit oarecum rusinata. Nu planuisem de fapt sa stau decat cateva minute la el, si uite-ma cum deja dormisem pe putin 6 ore chiar fara sa vreau, intr-un pat mult prea comod. M-am ridicat deci si am inceput sa ma dezbrac de hanoracul in care dormisem, sub privirile curioase ale lui Daniel, pentru ca apoi sa i-l arunc direct in cap, si am iesit din camera, luand cana din care bausem ceaiul mai devreme si ducand-o la bucatarie, ca s-o spal. Apoi, m-am indreptat incet spre usa de la intrare, unde am inceput sa ma incalt, in liniste. A aparut langa mine, surprins, neintelegand ce voiam de fapt sa fac. Abia cand m-am intins dupa geaca, si apoi sa deschid usa, a inteles, si s-a pus intr-o parte, in fata mea, blocandu-mi iesirea din casa. Am ridicat ochii inspre el, curioasa.
„Tuu, nebuna draga, ce crezi ca faci?”
„Ma inchei la geaca, ce ti se pare ca fac?”
„Nu nu, stii ca nu la asta ma refeream. Deci, revenind. Ce dracu’ crezi ca faci?”
„Ma duc acasa.”
„Nu.”
„De ce?”
„E 3 DIMINEATA, FEMEIE!”
„Si?”
Deja incepeam sa-l enervez, stiam asta. Si ma amuza la culme.
„Sincer Mara, tu chiar crezi ca o sa te las sa pleci din casa asta pana maine dimineata? Macar daca am avut grija de tine azi, sa am grija pana la capat. Serios acum, unde naiba vrei tu sa crezi ca te duci?”
„Acasa, nu ti-am zis?” i-am raspuns, incercand sa-l dau la o parte din drumul meu. Ghici ce. Logic ca n-am reusit. Rezultatul a fost de fapt ca am fost luata pe sus cu forta, intoarsa cu capul in jos ca sa nu mai pot protesta, si dusa inapoi in camera unde mi s-a ordonat sa ma descalt si sa las deoparte orice tentativa de evadare pana in dimineata urmatoare, cand as fi fost eliberata de buna voie. M-am supus zambind, stiind ca lupta fusese pierduta fara drept de apel. Abia cand mi-am scos prima cizma am realizat de fapt cat de foame imi era, si cum nu realizasem lucrul asta pana atunci. Mi-am croit deci drum spre frigiderul lui Daniel, pe jumatate incaltata, si am inceput sa il scotocesc, in cautare de ceva comestibil, in momentul in care am simtit cum ceva vibreaza de undeva de langa glezna mea. Mi-am scos telefonul la lumina si am raspuns fara sa ma uit la el.
„Alo?”
„Mara, tu esti?”
M-am uitat intrebatoare la telefon. Ah, Bogdan. Logic. Idiotul.
„Da Bogdan, surprinzator, chiar eu. Ce s-a intamplat? Ce-i cu tine de ma suni la ora asta?”
„Eram ingrijorat.”
„Ingrijorat? De ce?” am intrebat la randul meu, cu gura plina, putin surprinsa.
„Nu conteaza.”
„Ba conteaza.”
„Bine.”
Pauza.
„Deci?” am intrebat, putin iritata.
„Cine naiba ti-a raspuns la telefon mai devreme?”
luni, 14 noiembrie 2011
Orasul si culorile (partea a19a) :)
“Ce ti-a luat atat?” am murmurat eu, fara sa ridic fruntea de pe genunchi. S-a oprit, probabil uimit de intuitia mea, moment in care eu am intins mana in sus, asteptand ceva. Iar ceva-ul acela a venit instantaneu, exact asa cum ma asteptam. Palmele mi se incalzira imediat la atingerea paharului de ciocolata calda care imi fusese pus in maini cu doar cateva secunde inainte. Am zambit, tot cu figura ascunsa sub gluga, dar stiu ca de data asta a simtit si el asta. S-a asezat langa mine pe banca si mi-a ridicat gluga din cap, intorcandu-se cu fata in jos pentru a imi putea vedea chipul.
“De unde stiai ca sunt eu? Ai radar?”
Am ridicat din sprancene, amuzata. “Te cunosc, Daniel. Multumesc pentru ciocolata. Cum ai ghicit?” l-am intrebat eu, putin uimita de intuitia excelenta pe care o avusese. Era incredibil cat de mult inca ma cunostea baiatul asta, chiar si dupa cativa ani de pauza in prietenia noastra. Curios lucru ca se hotarase sa reapara fix in momentul asta. Curios, dar benefic. Am zambit din nou, uitandu-ma la el, in timp ce imi povestea cu extrem de mult patos o chestie atat de marunta. Aceiasi ochelari, aceiasi ochi caprui, acelasi zambet pisicher in coltul gurii in timp ce vorbea, aceleasi ticuri si modalitate de a vorbi, de parca nici nu fusese vreodata plecat. Nu se schimbase deloc. Am ramas putin pe ganduri, pierzand de mult sirul povestirii lui, insa aproband la momentul potrivit, ca sa-i dau totusi impresia ca il urmaresc. Daca el nu se schimbase pentru mine chiar deloc, oare eu cum eram pentru el? Mi-am dat seama ca poate nu mai stiam absolut nimic despre el, dar, sincer, in momentul ala chiar nu imi pasa. Aveam timp destul sa aflu, sa redescopar, sa prind din urma toata perioada pierduta.
„Mara, esti atenta?” m-a intrebat el, trezindu-ma din gandurile mele.
Am scuturat din cap exact ca in desenele animate. „Uhm? Ce ai zis?”
„Incredibil, nici macar nu m-ai ascultat! Da-mi aia!” mi-a spus, intinzandu-se sa-mi ia ciocolata calda din mana.
„NUUU, nu-mi lua ciocolataa, promit ca o sa fiu atenta, promit, promiiiiit!” m-am plans eu, ca un copil de 3 ani, batand cu cizmele in betonul inghetat.
„Stii, acum daca stau sa ma gandesc, inseamna ca esti chiar extrem de suparata din moment ce nici macar sa te concentrezi la o banala conversatie n-ai mai reusit. Ce s-a intamplat? Cine-i idiotul?”
„Nu vreau sa vorbesc despre asta.” i-am spus eu, intinzandu-i totusi paharul de ciocolata calda, doar ca sa-l vad cum se stramba la ideea de a gusta din bautura. „Stiam ca asa o sa faci daca iti ofer ceva dulce, asa ca am adus niste saratele, ca sa iti multumesc intr-un mod sarat ca ai venit sa te vezi cu mine asa de repede. Nu ma asteptam.”
„SARATELEE!” exclama el, infigandu-se un mana in punga pe care tocmai o scosesem din geanta. „Deci, cine este idiotul?” ma intreba din nou, cu gura plina.
„CHIAR vrei sa stii?” l-am intrebat eu, accentuand fiecare silaba. Mi-era oarecum greu sa vorbesc cu el despre chestia asta, putin peste mana. Dar, vazandu-l interesat, am deschis totusi gura, iar cuvintele au inceput sa curga incet dar sigur de la sine, legand parca intamplarile, si la randul ei, povestea in sine. Am urmarit cum pe masura ce vorbeam, mimica sa a trecut incet de la stadiul de amuzament la ingrijorare, iritare, si in cele din urma enervare. Abia cand am inceput sa tremur de frig am realizat ca de fapt inghetasem si ca vocea imi devenise ragusita de la cat statusem pe loc si cat de mult vorbisem. M-am strans cat de mult am putut, incercand sa fac in asa fel incat sa nu observe, in timp ce continuam sa vorbesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Proasta miscare. Logic ca n-am reusit. S-a uitat curios la modul cum imi trageam manecile de la haina cat de mult puteam, spunand cu un aer usor nonsalant, dar totusi sigur:
„Stiu ca n-ai uitat ca stau aproape. Am caldura, o patura, un hanorac si poate inca ceva cald, daca esti cuminte. Sunt singur acasa, deci n-o sa te ciocnesti de nimeni. Ce spui?”
Am acceptat fara sa crancesc. Eram oricum singura acasa, si deci nu aveam nici un fel de impunere pentru cand ar fi trebuit sa ma intorc sau pe unde nu ar fi trebuit sa imi petrec timpul, asa ca nu a contat. Am urcat scarile blocului in graba, oprindu-ma in fara usii in momenul in care am realizat ca el avea de fapt cheile, si ca era cu vreo 3 etaje mai jos, asa ca l-am asteptat mutandu-ma de pe un picior pe altul, nerabdatoare. A aparut zambind si mergand si mai incet decat de obicei, tocmai pentru a ma tachina, asa cum facea intotdeauna. Abia cand usa se deschise si am intrat in casa, dand de caldura, m-am oprit si eu din tremurat si am zambit. Din nou, nimic nu se schimbase, toate erau la fel cum le lasasem la ultima mea vizita. Primul meu instinct a fost sa fug in camera si sa verific ceva. Si asa am si facut, spre surprinderea lui.
„Ce draguuut, e inca aiciiii!” am tipat din cealalta camera, extrem de fericita la vederea ramei si a fotografiei pe care chiar eu o agatasem acolo in urma cu trei ani.
„Normal, doar nu credeai ca am dat-o jos,” mi-a raspuns el, intrand in camera dupa mine si intinzandu-mi un hanorac proaspat spalat, pe care l-am tras imediat peste cap, recunoscatoare.
„Nu ma asteptam,” am recunoscut, inca emotionata, din interiorul hanoracului.
„Tampo, e deja a doua oara pe ziua de azi cand imi spui ca nu te asteptai la ceva facut de mine. O sa incep sa cred ca ai avut o parere destul de proasta despre mine!” imi reprosa el, in timp ce eu ma cuibaream la el in pat, fara sa fi cerut macar voie, exact asa cum faceam mereu.
„Nu ca nu as fi avut-o, acum ceva timp,” am murmurat eu pe sub mustati, dar indeajuns de tare incat sa fiu sigura ca ma aude.
„Oooh, SNAP! Cred ca o meritam pe asta,” izbucni el in ras si plecand spre bucatarie, insa nu inainte de a tinti cu telecomanda spre capul meu. Am ras si eu cu el. Era asa de cald in hanoracul lui enorm, incat m-am cuibarit si mai adanc in pat, in timp ce schimbam canalele televizorului si ascultam cu interes cum Daniel demola bucataria din cealalta parte a casei, injurand de fiecare data cand scapa ceva pe jos. M-am intins sprea cealalta parte a patului si am tras patura spre mine cu putere, fara sa realizez ca de fapt ceva se misca de undeva de sub ea.
„AAAAAAAAH, ia pisica de pe mineeeee!” am urlat la vederea animalului care sarise pe mine pentru ca ii deranjasem somnul de frumusete. „DANIEEEEEEEEL!!” am continuat eu sa zbier.
„Imediat, imediat,” spuse el, venind inapoi in camera cu o cana mare de ceai cald, extrem de indulcit si luand pisica pe sus. „Multumita?” ma intreba sarcastic, aruncand pisica pe hol si intinzandu-mi bautura.
„Extrem.” i-am raspuns sec dar amuzata, in timp ce schimbam posturile in cautare de ceva interesant. L-am lasat sa se aseze langa mine pe pat, si mi-am pus capul pe umarul lui, in timp ce sorbeam incet din ceai. Da, am avut dreptate, era mult prea dulce. M-am cuibarit si mai bine in patura, punand cana pe noptiera si uitandu-ma la filmul pe care ramasese programul, in timp ce el isi butona telefonul. Era asa de cald si bine. Mai mult, era fix lucrul de care aveam nevoie in momentul asta. Prietenul meu, din nou langa mine. Clar, mult mai bine decat m-as fi asteptat. Asa ca am inchis ochii, linistita. Urmatorul lucru pe care l-am mai simtit a fost o perna pusa sub capul meu, si cum cineva ma intinde mai bine in pat. Atat. Am adormit.
“De unde stiai ca sunt eu? Ai radar?”
Am ridicat din sprancene, amuzata. “Te cunosc, Daniel. Multumesc pentru ciocolata. Cum ai ghicit?” l-am intrebat eu, putin uimita de intuitia excelenta pe care o avusese. Era incredibil cat de mult inca ma cunostea baiatul asta, chiar si dupa cativa ani de pauza in prietenia noastra. Curios lucru ca se hotarase sa reapara fix in momentul asta. Curios, dar benefic. Am zambit din nou, uitandu-ma la el, in timp ce imi povestea cu extrem de mult patos o chestie atat de marunta. Aceiasi ochelari, aceiasi ochi caprui, acelasi zambet pisicher in coltul gurii in timp ce vorbea, aceleasi ticuri si modalitate de a vorbi, de parca nici nu fusese vreodata plecat. Nu se schimbase deloc. Am ramas putin pe ganduri, pierzand de mult sirul povestirii lui, insa aproband la momentul potrivit, ca sa-i dau totusi impresia ca il urmaresc. Daca el nu se schimbase pentru mine chiar deloc, oare eu cum eram pentru el? Mi-am dat seama ca poate nu mai stiam absolut nimic despre el, dar, sincer, in momentul ala chiar nu imi pasa. Aveam timp destul sa aflu, sa redescopar, sa prind din urma toata perioada pierduta.
„Mara, esti atenta?” m-a intrebat el, trezindu-ma din gandurile mele.
Am scuturat din cap exact ca in desenele animate. „Uhm? Ce ai zis?”
„Incredibil, nici macar nu m-ai ascultat! Da-mi aia!” mi-a spus, intinzandu-se sa-mi ia ciocolata calda din mana.
„NUUU, nu-mi lua ciocolataa, promit ca o sa fiu atenta, promit, promiiiiit!” m-am plans eu, ca un copil de 3 ani, batand cu cizmele in betonul inghetat.
„Stii, acum daca stau sa ma gandesc, inseamna ca esti chiar extrem de suparata din moment ce nici macar sa te concentrezi la o banala conversatie n-ai mai reusit. Ce s-a intamplat? Cine-i idiotul?”
„Nu vreau sa vorbesc despre asta.” i-am spus eu, intinzandu-i totusi paharul de ciocolata calda, doar ca sa-l vad cum se stramba la ideea de a gusta din bautura. „Stiam ca asa o sa faci daca iti ofer ceva dulce, asa ca am adus niste saratele, ca sa iti multumesc intr-un mod sarat ca ai venit sa te vezi cu mine asa de repede. Nu ma asteptam.”
„SARATELEE!” exclama el, infigandu-se un mana in punga pe care tocmai o scosesem din geanta. „Deci, cine este idiotul?” ma intreba din nou, cu gura plina.
„CHIAR vrei sa stii?” l-am intrebat eu, accentuand fiecare silaba. Mi-era oarecum greu sa vorbesc cu el despre chestia asta, putin peste mana. Dar, vazandu-l interesat, am deschis totusi gura, iar cuvintele au inceput sa curga incet dar sigur de la sine, legand parca intamplarile, si la randul ei, povestea in sine. Am urmarit cum pe masura ce vorbeam, mimica sa a trecut incet de la stadiul de amuzament la ingrijorare, iritare, si in cele din urma enervare. Abia cand am inceput sa tremur de frig am realizat ca de fapt inghetasem si ca vocea imi devenise ragusita de la cat statusem pe loc si cat de mult vorbisem. M-am strans cat de mult am putut, incercand sa fac in asa fel incat sa nu observe, in timp ce continuam sa vorbesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Proasta miscare. Logic ca n-am reusit. S-a uitat curios la modul cum imi trageam manecile de la haina cat de mult puteam, spunand cu un aer usor nonsalant, dar totusi sigur:
„Stiu ca n-ai uitat ca stau aproape. Am caldura, o patura, un hanorac si poate inca ceva cald, daca esti cuminte. Sunt singur acasa, deci n-o sa te ciocnesti de nimeni. Ce spui?”
Am acceptat fara sa crancesc. Eram oricum singura acasa, si deci nu aveam nici un fel de impunere pentru cand ar fi trebuit sa ma intorc sau pe unde nu ar fi trebuit sa imi petrec timpul, asa ca nu a contat. Am urcat scarile blocului in graba, oprindu-ma in fara usii in momenul in care am realizat ca el avea de fapt cheile, si ca era cu vreo 3 etaje mai jos, asa ca l-am asteptat mutandu-ma de pe un picior pe altul, nerabdatoare. A aparut zambind si mergand si mai incet decat de obicei, tocmai pentru a ma tachina, asa cum facea intotdeauna. Abia cand usa se deschise si am intrat in casa, dand de caldura, m-am oprit si eu din tremurat si am zambit. Din nou, nimic nu se schimbase, toate erau la fel cum le lasasem la ultima mea vizita. Primul meu instinct a fost sa fug in camera si sa verific ceva. Si asa am si facut, spre surprinderea lui.
„Ce draguuut, e inca aiciiii!” am tipat din cealalta camera, extrem de fericita la vederea ramei si a fotografiei pe care chiar eu o agatasem acolo in urma cu trei ani.
„Normal, doar nu credeai ca am dat-o jos,” mi-a raspuns el, intrand in camera dupa mine si intinzandu-mi un hanorac proaspat spalat, pe care l-am tras imediat peste cap, recunoscatoare.
„Nu ma asteptam,” am recunoscut, inca emotionata, din interiorul hanoracului.
„Tampo, e deja a doua oara pe ziua de azi cand imi spui ca nu te asteptai la ceva facut de mine. O sa incep sa cred ca ai avut o parere destul de proasta despre mine!” imi reprosa el, in timp ce eu ma cuibaream la el in pat, fara sa fi cerut macar voie, exact asa cum faceam mereu.
„Nu ca nu as fi avut-o, acum ceva timp,” am murmurat eu pe sub mustati, dar indeajuns de tare incat sa fiu sigura ca ma aude.
„Oooh, SNAP! Cred ca o meritam pe asta,” izbucni el in ras si plecand spre bucatarie, insa nu inainte de a tinti cu telecomanda spre capul meu. Am ras si eu cu el. Era asa de cald in hanoracul lui enorm, incat m-am cuibarit si mai adanc in pat, in timp ce schimbam canalele televizorului si ascultam cu interes cum Daniel demola bucataria din cealalta parte a casei, injurand de fiecare data cand scapa ceva pe jos. M-am intins sprea cealalta parte a patului si am tras patura spre mine cu putere, fara sa realizez ca de fapt ceva se misca de undeva de sub ea.
„AAAAAAAAH, ia pisica de pe mineeeee!” am urlat la vederea animalului care sarise pe mine pentru ca ii deranjasem somnul de frumusete. „DANIEEEEEEEEL!!” am continuat eu sa zbier.
„Imediat, imediat,” spuse el, venind inapoi in camera cu o cana mare de ceai cald, extrem de indulcit si luand pisica pe sus. „Multumita?” ma intreba sarcastic, aruncand pisica pe hol si intinzandu-mi bautura.
„Extrem.” i-am raspuns sec dar amuzata, in timp ce schimbam posturile in cautare de ceva interesant. L-am lasat sa se aseze langa mine pe pat, si mi-am pus capul pe umarul lui, in timp ce sorbeam incet din ceai. Da, am avut dreptate, era mult prea dulce. M-am cuibarit si mai bine in patura, punand cana pe noptiera si uitandu-ma la filmul pe care ramasese programul, in timp ce el isi butona telefonul. Era asa de cald si bine. Mai mult, era fix lucrul de care aveam nevoie in momentul asta. Prietenul meu, din nou langa mine. Clar, mult mai bine decat m-as fi asteptat. Asa ca am inchis ochii, linistita. Urmatorul lucru pe care l-am mai simtit a fost o perna pusa sub capul meu, si cum cineva ma intinde mai bine in pat. Atat. Am adormit.
joi, 10 noiembrie 2011
Orasul si culorile (partea a18a) :)
Am clipit buimaca si m-am uitat in sus la el.
“Hei, ma bucur enorm sa te cunosc. Stii, Bogdan vorbeste foarte mult despre tine.”
“Mda? Si ce anume ti-a spus, mai exact?” i-am raspuns eu, fara sa ma uit la ea.
“Mmm, pai, stii tu, cat de buni prieteni sunteti, terte chestii.”
“Am inteles.” am spus eu, intorcandu-mi privirea spre ea. Inca mai zambea, desi vedeam ca de data asta facea eforturi supraomenesti de a il mentine in colturile gurii. Nesiguranta incepea sa se citeasca in ochii sai frumosi, oarecum intimidati de lipsa mea de reactie in ceea ce o privea. “Pai, atunci o sa fiu draguta si nu o sa va mai incomodez cu prezenta mea, banuiesc ca aveti multe de discutat.” am continuat eu, aruncand o bancnota pe masa si luandu-mi geaca in mana.
“Deja pleci?” ma intreba Andrada, cu expresie de falsa surprindere intiparita pe chip. “Mai stai, te rog.”
“Las-o sa plece, Dadu.”
Am ridicat privirea din nou, de data asta uimita si enervata in acelasi timp. “Las-o sa plece?!! Pe bune?” i-a urlat vocea din capul meu. Nu, asta era prea mult. M-am intors imediat pe calcaie, lacrimile dand navala in ochii mei mult mai repede decat m-as fi asteptat, agatand si cana cu gluga in momentul in care am inceput sa fug spre usa. Abia cand am auzit-o lovind podeaua si facandu-se tandari mi-am dat seama ca poate exagerasem, dar nu imi pasa deloc. Am impins cu putere usa baruletului in care fusesem atat de fericita pana in urma cu cateva minute, iesind din nou afara, in frig. Mi-am tras incet dar sigur geaca pe mine, gluga acoperindu-mi jumatate de fata si facandu-ma sa arat ca un strumf nebun. Urmatoarea miscare logica a fost sa imi scot telefonul din cizma si sa incep sa caut in agenda, cu mainile tremurandu-mi din cauza enervarii si a frigului. Abia cand degetele incepura sa mi se inroseasca mi-am dat seama ca imi uitasem manusile in cafenea, dar nici moarta nu ma mai intorceam dupa ele. “A, B, C, E, wtf, de cand in alfabet E e inainte de D? AAAAh!” am tipat, scapand telefonul din mana, speriata, in momentul in care acesta incepu sa sune. M-am uitat la el cum licarea din zapada, si vazand cine apeleaza, l-am ridicat rapid si am raspuns, aproape inecandu-ma:
“Daniel? Te rog, am nevoie de tine, unde dracu’ esti?”
“Hei, ma bucur enorm sa te cunosc. Stii, Bogdan vorbeste foarte mult despre tine.”
“Mda? Si ce anume ti-a spus, mai exact?” i-am raspuns eu, fara sa ma uit la ea.
“Mmm, pai, stii tu, cat de buni prieteni sunteti, terte chestii.”
“Am inteles.” am spus eu, intorcandu-mi privirea spre ea. Inca mai zambea, desi vedeam ca de data asta facea eforturi supraomenesti de a il mentine in colturile gurii. Nesiguranta incepea sa se citeasca in ochii sai frumosi, oarecum intimidati de lipsa mea de reactie in ceea ce o privea. “Pai, atunci o sa fiu draguta si nu o sa va mai incomodez cu prezenta mea, banuiesc ca aveti multe de discutat.” am continuat eu, aruncand o bancnota pe masa si luandu-mi geaca in mana.
“Deja pleci?” ma intreba Andrada, cu expresie de falsa surprindere intiparita pe chip. “Mai stai, te rog.”
“Las-o sa plece, Dadu.”
Am ridicat privirea din nou, de data asta uimita si enervata in acelasi timp. “Las-o sa plece?!! Pe bune?” i-a urlat vocea din capul meu. Nu, asta era prea mult. M-am intors imediat pe calcaie, lacrimile dand navala in ochii mei mult mai repede decat m-as fi asteptat, agatand si cana cu gluga in momentul in care am inceput sa fug spre usa. Abia cand am auzit-o lovind podeaua si facandu-se tandari mi-am dat seama ca poate exagerasem, dar nu imi pasa deloc. Am impins cu putere usa baruletului in care fusesem atat de fericita pana in urma cu cateva minute, iesind din nou afara, in frig. Mi-am tras incet dar sigur geaca pe mine, gluga acoperindu-mi jumatate de fata si facandu-ma sa arat ca un strumf nebun. Urmatoarea miscare logica a fost sa imi scot telefonul din cizma si sa incep sa caut in agenda, cu mainile tremurandu-mi din cauza enervarii si a frigului. Abia cand degetele incepura sa mi se inroseasca mi-am dat seama ca imi uitasem manusile in cafenea, dar nici moarta nu ma mai intorceam dupa ele. “A, B, C, E, wtf, de cand in alfabet E e inainte de D? AAAAh!” am tipat, scapand telefonul din mana, speriata, in momentul in care acesta incepu sa sune. M-am uitat la el cum licarea din zapada, si vazand cine apeleaza, l-am ridicat rapid si am raspuns, aproape inecandu-ma:
“Daniel? Te rog, am nevoie de tine, unde dracu’ esti?”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
