Revedere... - din perspectiva ei -

Se uita la el cu un amestec de uimire si repulsie in acelasi timp. Apoi, ca o furtuna, se intoarse pe calcaie, hotarata sa nu raspunda replicilor sale obraznice. Insa, in timp ce se indeparta, dorinta de a fi totusi politicoasa disparu cu desavarsite. Se intorse deci inapoi la masa individului si ii raspunse furioasa:

“De fapt, n-am stat in fata ta pe scaun, ci mai degraba in fata ta pe scena, pentru ca eram personajul principal al acelei piese, dar acum din pacate, trebuie sa lucrez in aceasta carciuma plina de badarani ca dumneata.”

Cuvintele i-au iesit din gura fara sa le mai poata opri si, ca si palma pe care i-o darui cu atata placere, o facura sa se simta pe moment ceva mai bine, intr-un mod ciudat. Apoi, cu cea mai mare indiferenta posibila, ii intinse nota si, primind banii, disparu in spatele barului, unde isi facu de lucru. Si totusi, acum ca se gandea mai bine, parca n-ar fi trebuit sa fie chiar atat de drastica. Da, e adevarat, tipul trebuia scuturat un piculet, dar parca totusi exagerase. Avu un moment de ezitare in care voi sa se duca la el si sa ii explice excesul de furie, dar vazandu-l cum iese spasit pe usa localului, ramase totusi pe loc. Apoi, dupa ce isi termina treaba, isi puse geaca si pleca fara sa spuna un cuvant, fara sa isi ia banii macar. Nu lasase nimic in urma, nici macar numele nu si-l lasase. De ce? Nici ea nu stia. Mergand pe strazile intunecate ale orasului, ii veni in minte un adevar. Cat de linistit si de frumos era Bucurestiul noaptea. Fara griji, fara oameni grabiti ce te dau la o parte cu coatele si murmura pe sub mustati cand nu vrei sa le faci loc, fara badarani, doar o liniste cu care oricine si-ar dori sa se obisnuiasca. Si atunci il zari. Din nou. Statea pe o banca, intins pe spate si uitandu-se la stele de unul singur. Se apropie cat de mult putu, si ramase uitandu-se la el prin garduletul ce imprejmuia parcul. Parea atat de linistit, incat, crezand ca doarme, porni incet spre el pentru a-l saruta pe frunte. Insa, vazandu-l ca deschide ochii, fugi cat de repede putu din nou in spatele gardului si ramase ascultand. El se ridica de pe banca, se intinse si porni hotarat spre iesire, spunandu-si:

“Da, trebuie sa ma duc sa ii cer iertare. Dar nu mai pot face asta acum, e deja mult prea tarziu. Voi face asta maine, cu prima ocazie. Trebuie sa o scot la capat cumva.” Mergand, se opri, ca si cand ar fi stiut ca cineva il urmarea, se uita inapoi, dar, nevazand nimic se intoarse si isi continua linistit drumul spre casa.

“Da…” isi spuse ea incet. “Dar oare cum vei reactiona tu, copile, cand nu ma vei mai gasi langa tine?”

P.s: sper sa nu te deranjeze ca am continuat eu povestea in locul tau. :)