“Mara! MARAAA!”
Fata se intoarse uimita, nerecunoscand vocea care i se adresa. Da, de ea trebuia sa fie vorba, doar persoana o strigase clar pe nume. Se uita in stanga si in dreapta nestiind ce sa creada, pana cand il vazu. Un zambet interminabil i se asternu imediat pe fata. Tudor, inalt si putin creol, cu ochii negrii si parul ca taciunele ii facea cu mana fericit de pe cealalta parte a trecerii de pietoni. Isi incrucisa bratele si astepta ca baiatul sa traverseze si sa ajunga langa ea. Cand intr-un final se aflara fata in fata, Mara se ridica pe varfuri si se atarna ca o maimuta de gatul sau.
“Tuudor, a trecut atata timp! Nu-mi vine sa cred! Parca ieri plecai pe meleaguri straine sa se mai bucure si alte fete de tine, nu numai noi. Cum e in Olanda? Tell me everything!” se impacienta ea.
“Amuzant, vad ca desi a trecut ceva timp, ai ramas exact la fel. Totusi, parca ti s-a mai ingrosat putin vocea…”
“Haine bai, nu ma mai tachinaa, nu esti amuzant.” ii raspunse fata razand. “Nu mi-ai raspuns la intrebare,” continua ea, ridicand din sprancene. “Tudor? De ce te uiti asa la mine?”
“Mara? Unde iti e parul?” spuse acesta trecandu-si mana prin parul scurt si negru al fetei. Ea se imbujora instantaneu, lasandu-si ochii in pamant. Da, aparent el nu stia de incercarea sa de schimbare a imaginii care o lasase cu un par scurt si negru spre deosebire de pleata lunga si satena pe care o avea inainte sip e care implicit, o stia si baiatul. Tudor astepta linistit pana cand fata ridica ochii si recunoscu pe sub mustati.
“Am avut nevoie de o schimbare.”
“Esti ok?”
“Conteaza?”
“Pentru mine, da.”
“Uite ce e, eu zic sa lasam subiectul “eu” pentru data viitoare cand o sa ne mai intalnim, sau mai bine zis, cand o sa vin eu la tine in Olanda. Pana una alta, inca nu mi-ai raspuns la intrebari.:D”
“Pai, de unde sa incep? Facultatea e super, e exact ceea ce mi-am dorit…”
Mara se pierdu printre ganduri in timp ce Tudor continua sa povesteasca despre verzi si uscate, emotionat ca avea cu cine sa impartaseasca aceste lucruri atat de banale dar atat de importante pentru el. Zambea si povestea cu pasiune, parca neobservand ca fata nu il asculta cu atentie. Cateva aprobari sau onomatopee spuse la momentul potrivil erau fix camuflajul de care ea avea nevoie. Reveria ii fu insa brusc intrerupta de un trecator grabit ce dadu din coate un pic cam prea tare pentru a isi face loc prin multime.
“Aaaah, multumesc pentru sucul de visine aruncat pe tricoul meu alb!” urla ea furioasa catre cel ce tocmai o impinsese. “Sper sa iti stea in gat pateul, fraiere!” continua ea, imbufnata.
Baiatul se intoarse, vadit uimit de inversunarea fetei. Se apropie de ea timid si, vazand imensa pata visinie de pe tricoul ei intreba: “E vina mea?”
“Hell yeah, poate ar trebui sa mai vezi si pe unde mergi din cand in cand!!” ii tranti Mara replica in fata in timp ce se indeparta, luandu-l pe Tudor de brat.
“Hei, stai putin.”
“Ce faci?” intreba ea speriata. Mana strainului o prinsese strans pe a ei.
“Mara?” intreba el, ridicand din sprancene.
“Ne cunoastem?” intreba ea uimita. Se uita in sus la el, incruntandu-se si incercand sa isi aminteasca unde mai zarise acel chip. Inalt, saten, cu parul putin zburlit, ochi caprui si gropite. Unde mai vazuse figura aceasta?
Zambetul de pe fata baiatului straluci insa triumfator.
“Da. Am fost colegi la gradinita. Eu sunt Dan.”
miercuri, 14 iulie 2010
luni, 28 iunie 2010
Orasul si culorile (partea a11a) :)
Mara ridică nasul din pernă, morocanoasă. Deschise ochii şi işi dădu părul la o parte din faţa nedormită, încercând din răsputeri să realizeze cât era ceasul. Aprinse lampa şi se ridică buimacă din pat, căutându-l. Pe birou, sub birou, pe pat, sub pat, în ghiozdan, oare unde putea să fie telefonul ăla?
“Gata, asta e. Trebuie, şi subliniez, TREBUIE, să îmi cumpăr un ceas de perete zilele astea. Aşa nu se mai poate. E deja a3a noapte când sunt nevoită să ies din camera ca să văd ce oră este,” se gândi fata în timp ce se indrepta agale spre baie. Ajunse apoi la bucătarie unde aprinse lumina şi privi ceasul imens de pe perete. Arăta o ora undeva intre 2:30 si 3 dimineaţa, nici ea nu era sigură. De când parinţii ei plecaseră peste mari şi ţări, avea din ce în ce mai multe probleme cu somnul. Abia dacă mai dormea nopţile, şi asta nu din cauza că petrecea sau ieşea în oraş cu prietenii ci pur şi simplu pentru că nu mai avea somn. Unii ar fi zis că e de la sesiune. Mara atunci dădea din cap cu inţelepciune şi le răspundea tuturor că aşa e, cu un zâmbet slab în colţul gurii. Dar numai ea ştia cruntul adevăr. Adevărul era că nu mai trăsese un zambet adevărat de vreo câteva zile. Şi ce să mai vorbim despre un râs sănătos? Complet inutil! Faţa i se lumină totuşi atunci când se gândi la figurile vecinilor exasperaţi de sunetul găurii în perete pe care va fi nevoită să o dea pentru a îşi pune noul ceas la ea în cameră. Cine ştie? Poate dărâma tot blocul.
“Ar merge un pahar de lapte.” spuse ea îndreptându-se agale spre frigider. Scoase cutia dar renunţă la a îşi mai turna în pahar, rezumându-se la a bea direct din cutie. “Ce pot să fac acum? Oricum nu mai pot să adorm la loc. Shit, ce mai viaţă! Poate reuşesc mâine să îl conving pe Bogdan să vină să mă ajute cu gaura aia din perete. Ah, nu, stai. Bogdan incă nu vorbeşte cu mine…”
Faţa i se lăsă în pământ iar gura de lapte ce fusese inghiţită cu doar câteva secunde în urmă refuza acum cu vehemenţă să mai coboare în stomac. Da. Aşa era. Bogdan încă nu vorbea cu ea. Şi la urma urmei, fata nici măcar nu inţelegea de ce. Totul era aşa de confuz. Pe de o parte, da, îl plăcea pe Sebi, dar Sebi era pur şi simplu prietenul acela care îi era întotdeauna alături indiferent de ce s-ar fi întâmplat sau de situaţiile în care s-ar fi aflat. Şi pe de altă parte, ea şi cu Bogdan nici măcar nu erau împreună. Ok, înţelegea că înseamnă ceva pentru el, dar din moment ce nu îi arătase niciodată concret ce anume simţea pentru ea, nici ea nu putea sta pe loc atâta timp aşteptând, nu?
“Ooof, pe cine încerc eu să conving? Mara, ascultă-te puţin. Tu realizezi măcar ce spui?” îşi spuse ea, exasperată de propriile gânduri. ”Şi dacă m-aş duce să îi cer iertare? Stai puţin. Iertare? EU?!! Pentru ce? Nu am greşit cu nimic. Nu. De data asta nu o să mişc în front. Am zis!” hotărî ea. “Şi totuşi, mi-e dor să vorbesc cu el şi să fiu permanent tachinată că sunt mai mică de înălţime sau că spun numai tâmpenii. Ah, unde dracu’ e telefonul ăla?” se agită fata. “Uhm, logic, numai în blugi nu mi-a trecut prin cap să mă uit. D’oh!” îşi dădu ea ochii peste cap, amuzată. “Hmm, dar stai, nu, nu pot să îi dau mesaj acum, aş fi prea deplasată…” îşi spuse, oprindu-se cu mobilul în mână. Se sperie însă îngrozitor şi îl aruncă pe pat în momentul în care acesta începu să vibreze şi să sune, în ciuda orei înaintate din noapte. Fata se apropie speriată de el şi se uită pe ecran. “One message received”. “Cine Doamne iartă-mă dă mesaje la ora asta?” Îl deschise curioasă şi citi: “Ştiu că probabil dormi şi că nu vei vedea mesajul ăsta decât dimineaţa poate, dar mi-e frică de faptul că, dacă nu îl dau acum, mâine nu voi mai avea curajul. Nu, nici eu nu pot să dorm. Şi da. Şi mie îmi e dor de tine. Noapte bună. Vorbim maine, pitic. Şi îmi pare rău.”
Mara rămase perplexa, uitându-se la mesaj, recitindu-l din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou. Zâmbi pentru prima oară din tot sufletul în ultima săptămână şi, punând telefonul la ureche, spune:
“Hei, Dana! Cum? Dormeai? Lasă somnul. Irina e cu tine? Bun, perfect. Auziţi? Voi credeţi că există telepatie?”
“Gata, asta e. Trebuie, şi subliniez, TREBUIE, să îmi cumpăr un ceas de perete zilele astea. Aşa nu se mai poate. E deja a3a noapte când sunt nevoită să ies din camera ca să văd ce oră este,” se gândi fata în timp ce se indrepta agale spre baie. Ajunse apoi la bucătarie unde aprinse lumina şi privi ceasul imens de pe perete. Arăta o ora undeva intre 2:30 si 3 dimineaţa, nici ea nu era sigură. De când parinţii ei plecaseră peste mari şi ţări, avea din ce în ce mai multe probleme cu somnul. Abia dacă mai dormea nopţile, şi asta nu din cauza că petrecea sau ieşea în oraş cu prietenii ci pur şi simplu pentru că nu mai avea somn. Unii ar fi zis că e de la sesiune. Mara atunci dădea din cap cu inţelepciune şi le răspundea tuturor că aşa e, cu un zâmbet slab în colţul gurii. Dar numai ea ştia cruntul adevăr. Adevărul era că nu mai trăsese un zambet adevărat de vreo câteva zile. Şi ce să mai vorbim despre un râs sănătos? Complet inutil! Faţa i se lumină totuşi atunci când se gândi la figurile vecinilor exasperaţi de sunetul găurii în perete pe care va fi nevoită să o dea pentru a îşi pune noul ceas la ea în cameră. Cine ştie? Poate dărâma tot blocul.
“Ar merge un pahar de lapte.” spuse ea îndreptându-se agale spre frigider. Scoase cutia dar renunţă la a îşi mai turna în pahar, rezumându-se la a bea direct din cutie. “Ce pot să fac acum? Oricum nu mai pot să adorm la loc. Shit, ce mai viaţă! Poate reuşesc mâine să îl conving pe Bogdan să vină să mă ajute cu gaura aia din perete. Ah, nu, stai. Bogdan incă nu vorbeşte cu mine…”
Faţa i se lăsă în pământ iar gura de lapte ce fusese inghiţită cu doar câteva secunde în urmă refuza acum cu vehemenţă să mai coboare în stomac. Da. Aşa era. Bogdan încă nu vorbea cu ea. Şi la urma urmei, fata nici măcar nu inţelegea de ce. Totul era aşa de confuz. Pe de o parte, da, îl plăcea pe Sebi, dar Sebi era pur şi simplu prietenul acela care îi era întotdeauna alături indiferent de ce s-ar fi întâmplat sau de situaţiile în care s-ar fi aflat. Şi pe de altă parte, ea şi cu Bogdan nici măcar nu erau împreună. Ok, înţelegea că înseamnă ceva pentru el, dar din moment ce nu îi arătase niciodată concret ce anume simţea pentru ea, nici ea nu putea sta pe loc atâta timp aşteptând, nu?
“Ooof, pe cine încerc eu să conving? Mara, ascultă-te puţin. Tu realizezi măcar ce spui?” îşi spuse ea, exasperată de propriile gânduri. ”Şi dacă m-aş duce să îi cer iertare? Stai puţin. Iertare? EU?!! Pentru ce? Nu am greşit cu nimic. Nu. De data asta nu o să mişc în front. Am zis!” hotărî ea. “Şi totuşi, mi-e dor să vorbesc cu el şi să fiu permanent tachinată că sunt mai mică de înălţime sau că spun numai tâmpenii. Ah, unde dracu’ e telefonul ăla?” se agită fata. “Uhm, logic, numai în blugi nu mi-a trecut prin cap să mă uit. D’oh!” îşi dădu ea ochii peste cap, amuzată. “Hmm, dar stai, nu, nu pot să îi dau mesaj acum, aş fi prea deplasată…” îşi spuse, oprindu-se cu mobilul în mână. Se sperie însă îngrozitor şi îl aruncă pe pat în momentul în care acesta începu să vibreze şi să sune, în ciuda orei înaintate din noapte. Fata se apropie speriată de el şi se uită pe ecran. “One message received”. “Cine Doamne iartă-mă dă mesaje la ora asta?” Îl deschise curioasă şi citi: “Ştiu că probabil dormi şi că nu vei vedea mesajul ăsta decât dimineaţa poate, dar mi-e frică de faptul că, dacă nu îl dau acum, mâine nu voi mai avea curajul. Nu, nici eu nu pot să dorm. Şi da. Şi mie îmi e dor de tine. Noapte bună. Vorbim maine, pitic. Şi îmi pare rău.”
Mara rămase perplexa, uitându-se la mesaj, recitindu-l din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou. Zâmbi pentru prima oară din tot sufletul în ultima săptămână şi, punând telefonul la ureche, spune:
“Hei, Dana! Cum? Dormeai? Lasă somnul. Irina e cu tine? Bun, perfect. Auziţi? Voi credeţi că există telepatie?”
duminică, 20 iunie 2010
Prietenul numarul... ?
… poate ca nu reusesti intotdeauna sa fii ceea ce ei isi doresc sa fii. Nici nu ai avea cum. Dar, stii cum e, intotdeauna vor exista persoane care te vor iubi sau macar vor tine la tine intr-o oarecare masura. Sunt persoane la care nu te astepti, care rasar in viata ta cand te astepti mai putin sau fix cand ai nevoie de ele, oferindu-ti un zambet, o privire, o mana intinsa atunci cand esti prea distrusa ca sa te mai aduni de pe jos si un ras din tot sufletul cand simti nevoia sa zambesti oarecum printre lacrimi. Putem deci, avea ceva de genul acesta:
Prietenul numarul 1: este prietenul care ti-a fost intotdeauna alaturi, care te cunoaste de cand lumea si pamantul si care stie dupa voce cand nu ai chef de el, esti suparata, te uiti la un film si vrei sa fii lasata in pace sau ai nevoie de cineva cu care sa vorbesti. Este prietenul care iti spune ca ai cel putin 6 moduri diferite de a zambi, in functie de dispozitia in care te aflii si de situatia in care esti pusa. Este prietenul care a fost in stare sa te accepte din nou ca prietena atunci cand tu i-ai ranit orgoliul masculin, refuzandu-l si spunandu-i ca “vrei doar sa fiti prieteni in continuare”. Este prietenul dupa care stii ca vei plange atunci cand va pleca. Este prietenul fara de care, chiar daca suna ciudat, nu ti-ai putea imagina viata ta normala.
Prietenul numarul 2: este prietenul acela la care ai tinut mai mult decat ai fi crezut ca e posibil. Este prietenul care a aparut fix cand aveai nevoie de el si tocmai de asta ti-a devenit incetul cu incetul atat de indispensabil. Prietenul pentru care credeai ca ai putea muta si muntii din loc, caruia credeai ca ai putea sa ii spui 1000 de nimicuri in 100 de cuvinte fara a te ingrijora ca l-ai putea plictisi sau enerva. Este prietenul cate iti lua apararea cand aveai nevoie, pe care te puteai baza oricand, sau care te ajuta si te asculta indiferent de situatie, te facea sa razi chiar si atunci cand nu voiai si te putea face sa atingi norii indiferent cat de mica erai. Asta insa pana cand, intr-o zi, prietenul se hotaraste sa plece. De ce? Nu stii, si probabil nu vei afla niciodata. Dar, dupa un timp nici macar nu mai vrei sa aflii. Inchizi ochii, inspiri adanc, apoi ii deschizi din nou. Realizezi, dupa socul de rigoare ca nu este chiar asa de rau, ca nu a meritat oarecum sa plangi si ca viata te taraste dupa ea inainte indiferent ca tie iti place sau nu. Asa ca, da, te ridici, te scuturi de praf, si pleci mai departe.
Pe drumul tau, nu dupa mult timp, il vei intalni pe prietenul numarul 3. El te va intampina cu un zambet amuzat de freza ta ciufulita si de fata ta lipsita de chef, tocmai iesita din hibernare, insa nu iti va spune nimic initial. Te va examina de la distanta pana cand, intr-un final, va gasi oportunitatea sa iti vorbeasca. Si chiar o va face. Incet incet iti va deveni din ce in ce mai simpatic, insa, din pacate pentru el, va fi aproape permanent in umbra prietenului numarul 2. Asa ca, vrei - nu vrei, vei incerca sa nu-l ranesti. El se va bosumfla, e drept, dar, dupa o perioada de timp, veti redeveni prieteni buni. Din nou, este prietenul care va fi in stare sa isi calce oarecum pe orgoliu si sa te vada din nou ca pe prietena lui, chiar daca sa zicem ca la un moment dat ai fost un pic (mai mult) nesimtita cu el.
Prietenul numarul 4: ei bine, prietenul numarul 4 nu e tocmai un prieten. Este doar un amic care s-a nimerit a fi acolo cand ai avut nevoie de el. Dar care, din pacate, nu ramane decat un amic.
Prietenul numarul 5: hmm, prietenul acesta este oarecum complicat. Este prietenul acela care ar fi in stare sa strice tot ce ati avut pana atunci pentru un impuls de moment si care chiar va face acest lucru doar pentru ca asta simte atunci. Este prietenul acela care este sincer cu tine insa ii este teama ca ar putea sa te raneasca fiind sincer cu tine tot timpul. Este prietenul pentru care esti constienta ca ai fi in stare sa te lupti dar in acelasi timp esti si mai constienta ca nu vei putea lupta niciodata de una singura cu morile de vant si ca ai nevoie si de ajutorul lui. Este prietenul acela de care te vei bucura permanent ca il vei vedea si a carei simpla prezenta te va face sa te simti mai bine. Din nou, este un prieten fara a carei prezenta nu ti-ai putea imagina viata ta aproape normala.
Si in final, am ajuns la prietenul numarul 6. Prietenul numarul 6 este sau va/poate deveni unul dintre cei mai buni prieteni ai tai, desi initial nu aveati nici o tangenta. Este prietenul acela care te face sa zambesti cand iti e greu si sa razi din tot sufletul atunci cand se pune pe sotii. Tot el iti va spune ca ai 8 nu 6 moduri diferite de a zambi si te va tachina sau mai pe romaneste, va face misto de tine cu fiecare ocazie pe care o va prinde. Este cel pe care il vei stresa chiar si fara sa vrei sa il stresezi, insa pe el nu il va deranja acest lucru, sau cel putin nu iti va spune sau arata niciodata chestia asta. Este prietenul acela caruia, chiar daca 91,5% din discutiile voastre sunt numai din randul glumelor, simti totusi ca ii poti spune orice, daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva. Este prietenul acela care va disparea cand iti va fi lumea mai draga, de care nu vei mai auzi nimic cu lunile, dar atunci cand va reveni, va fi ca si cand nu ar fi fost fost plecat deloc. Veti rade si veti glumi impreuna. Poate suna ca un cliseu, dar nu e. Dar de multe ori va fi sau deja este pur si simplu persoana potrivita la momentul potrivit.
P.S: Tu in care categorie crezi ca te incadrezi?
Prietenul numarul 1: este prietenul care ti-a fost intotdeauna alaturi, care te cunoaste de cand lumea si pamantul si care stie dupa voce cand nu ai chef de el, esti suparata, te uiti la un film si vrei sa fii lasata in pace sau ai nevoie de cineva cu care sa vorbesti. Este prietenul care iti spune ca ai cel putin 6 moduri diferite de a zambi, in functie de dispozitia in care te aflii si de situatia in care esti pusa. Este prietenul care a fost in stare sa te accepte din nou ca prietena atunci cand tu i-ai ranit orgoliul masculin, refuzandu-l si spunandu-i ca “vrei doar sa fiti prieteni in continuare”. Este prietenul dupa care stii ca vei plange atunci cand va pleca. Este prietenul fara de care, chiar daca suna ciudat, nu ti-ai putea imagina viata ta normala.
Prietenul numarul 2: este prietenul acela la care ai tinut mai mult decat ai fi crezut ca e posibil. Este prietenul care a aparut fix cand aveai nevoie de el si tocmai de asta ti-a devenit incetul cu incetul atat de indispensabil. Prietenul pentru care credeai ca ai putea muta si muntii din loc, caruia credeai ca ai putea sa ii spui 1000 de nimicuri in 100 de cuvinte fara a te ingrijora ca l-ai putea plictisi sau enerva. Este prietenul cate iti lua apararea cand aveai nevoie, pe care te puteai baza oricand, sau care te ajuta si te asculta indiferent de situatie, te facea sa razi chiar si atunci cand nu voiai si te putea face sa atingi norii indiferent cat de mica erai. Asta insa pana cand, intr-o zi, prietenul se hotaraste sa plece. De ce? Nu stii, si probabil nu vei afla niciodata. Dar, dupa un timp nici macar nu mai vrei sa aflii. Inchizi ochii, inspiri adanc, apoi ii deschizi din nou. Realizezi, dupa socul de rigoare ca nu este chiar asa de rau, ca nu a meritat oarecum sa plangi si ca viata te taraste dupa ea inainte indiferent ca tie iti place sau nu. Asa ca, da, te ridici, te scuturi de praf, si pleci mai departe.
Pe drumul tau, nu dupa mult timp, il vei intalni pe prietenul numarul 3. El te va intampina cu un zambet amuzat de freza ta ciufulita si de fata ta lipsita de chef, tocmai iesita din hibernare, insa nu iti va spune nimic initial. Te va examina de la distanta pana cand, intr-un final, va gasi oportunitatea sa iti vorbeasca. Si chiar o va face. Incet incet iti va deveni din ce in ce mai simpatic, insa, din pacate pentru el, va fi aproape permanent in umbra prietenului numarul 2. Asa ca, vrei - nu vrei, vei incerca sa nu-l ranesti. El se va bosumfla, e drept, dar, dupa o perioada de timp, veti redeveni prieteni buni. Din nou, este prietenul care va fi in stare sa isi calce oarecum pe orgoliu si sa te vada din nou ca pe prietena lui, chiar daca sa zicem ca la un moment dat ai fost un pic (mai mult) nesimtita cu el.
Prietenul numarul 4: ei bine, prietenul numarul 4 nu e tocmai un prieten. Este doar un amic care s-a nimerit a fi acolo cand ai avut nevoie de el. Dar care, din pacate, nu ramane decat un amic.
Prietenul numarul 5: hmm, prietenul acesta este oarecum complicat. Este prietenul acela care ar fi in stare sa strice tot ce ati avut pana atunci pentru un impuls de moment si care chiar va face acest lucru doar pentru ca asta simte atunci. Este prietenul acela care este sincer cu tine insa ii este teama ca ar putea sa te raneasca fiind sincer cu tine tot timpul. Este prietenul pentru care esti constienta ca ai fi in stare sa te lupti dar in acelasi timp esti si mai constienta ca nu vei putea lupta niciodata de una singura cu morile de vant si ca ai nevoie si de ajutorul lui. Este prietenul acela de care te vei bucura permanent ca il vei vedea si a carei simpla prezenta te va face sa te simti mai bine. Din nou, este un prieten fara a carei prezenta nu ti-ai putea imagina viata ta aproape normala.
Si in final, am ajuns la prietenul numarul 6. Prietenul numarul 6 este sau va/poate deveni unul dintre cei mai buni prieteni ai tai, desi initial nu aveati nici o tangenta. Este prietenul acela care te face sa zambesti cand iti e greu si sa razi din tot sufletul atunci cand se pune pe sotii. Tot el iti va spune ca ai 8 nu 6 moduri diferite de a zambi si te va tachina sau mai pe romaneste, va face misto de tine cu fiecare ocazie pe care o va prinde. Este cel pe care il vei stresa chiar si fara sa vrei sa il stresezi, insa pe el nu il va deranja acest lucru, sau cel putin nu iti va spune sau arata niciodata chestia asta. Este prietenul acela caruia, chiar daca 91,5% din discutiile voastre sunt numai din randul glumelor, simti totusi ca ii poti spune orice, daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva. Este prietenul acela care va disparea cand iti va fi lumea mai draga, de care nu vei mai auzi nimic cu lunile, dar atunci cand va reveni, va fi ca si cand nu ar fi fost fost plecat deloc. Veti rade si veti glumi impreuna. Poate suna ca un cliseu, dar nu e. Dar de multe ori va fi sau deja este pur si simplu persoana potrivita la momentul potrivit.
P.S: Tu in care categorie crezi ca te incadrezi?
marți, 1 iunie 2010
Oraşul şi culorile (Partea a10a) :)
Soarele ieşi timid dintre nori, încălzindu-i faţa Marei, dându-i brusc senzaţia că cineva tocmai îi schimbase bateriile descărcate cu unele noi. Bucuroasă, fata începu să alerge ca un copil de 5 ani prin parcul aglomerat, ţopăind de colo-colo, sub privirile curioase ale atâtor oameni. Se întoarse şi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii albi, şi îl căută din priviri prin marea de străini. Apoi, nevăzându-l, se îngrijoră şi începu să se uite plină de speranţă în stânga şi în dreapta, aşteptându-l să apară iar din cine ştie ce loc, aşa cum îi făcuse de fapt toată ziua.
“Uuuf, mereu îmi face asta.” se văită ea. “Gata, asta e, în seara asta doarme pe preş. Ai auzit, Sebi? Am zis că dormi pe preeeş!”
“Nu ai face asta. Nu?” întrebă băiatul plin de speranţă, apărând chiar în spatele ei şi clipind galeş. Fata se întoarse şi îi răspunse, încrucişâdu-şi braţele.
“Ce e? Crezi că dacă faci ochişorii ăia, o să te iert? Doar nu crezi că o să funcţioneze? Eee! Drept cine mă iei? Eu nu…”
“Păi, nu aşa ar trebui? Cam ăsta era planul, da…”
“Nu funcţionează, îmi pare rău. Ar trebui să găseşti ceva mai bun, adică uite...”
“Dumnezeule, Mara, tu te opreşti vreodată din vorbit? M-ai înnebunit!!”
“Hmm, doar atunci când dorm, cred.”
Băiatul se încruntă. Ea zâmbi strengăreşte şi se îndepărtă fugind de el, spunând: “Hai Sebiii, nu fii molâu, prinde-măăăă!”
El rămase însă pe loc, uimit de sentimenul de copilărie pe care Mara îl emana. Era ceva despre ea, nu ştia ce, care îi plăcea extrem de mult. Avea totuşi impresia că trebuia să o protejeze cumva, să aibă grijă de ea, şi brusc, noua observaţie îl copleşi. Zâmbi văzând cum o pală de vânt îi învolbură părul şi îi umflă puţin fusta, făcând-o pe fată să şi-o ţină cu ambele mâini, râzând. Apoi, profitând de momentul ei de neatenţie, se repezi la ea şi o luă pe sus, exact atunci când ea începea să dea din picioare, nemulţumită.
“Nu e coreeect, lasă-mă jooos!!
“La la laa, nu te auuud!”
“Sebiiii, LASĂ-MĂ JOOS!!” îi urlă fata în ureche.
“Ştii că o să te ignor, nu-i aşa?” Ea dădu din cap în semn de aprobare, zâmbind descurajată. “Păi, şi atunci, de ce mai urlii ca scăpată de la zoo?”
“Eh, îmi încercam şi eu norocul,” ridică Mara din umeri.
“Închide ochii!” îi ordonă acesta. Ea îi făcu pe plac ascultătoare şi, în câteva secunde simţi cum ceva straniu se întampla. Era un sentiment foarte ciudat, ca şi cum ar fi plutit, vântul învolburându-i din nou părul scurt şi ciufulit.
“Ne învârtim?” întrebă ea curioasă.
“Nu ştiu, tu ce crezi? Ah, drace, am ameţit. Ooo, nuu!”
Brusc, senzaţia de plutire fu înlocuită de una ceva mai dureroasă decât s-ar fi aşteptat probabil, amândoi. Mara deschise ochii speriată, fără să stie ce se întâmplă şi că, de fapt, şi altcineva o mai privea, nu numai Sebi. Cât despre ei, ei bine, erau întinşi pe iarbă, amândoi buimaciţi de căzătură.
“Aah, Sebii, nu pot să cred că ai căzut peste mine!!! Parcă eşti un buldozer, zău! Mă striveşti!!”
“Hei, nu e corect, trişezi. Cine ţi-a dat voie să deschizi ochii? Închide-i imediat la loc. E un ordin, soldat!”
“Biine, bine, dacă asta te face să taci! Şi dă-te de pe mine!” protestă fata, însă închise totuşi ochii. Nu avea nici cea mai vagă idee la ce ar fi trebuit să se întâmple, dar, având în vedere că era vorba despre Sebi, orice se putea întâmpla. Şi apoi, dintr-o dată, în urma unei mişcări line, îi simţi respiraţia foarte aproape de faţa ei. Deschise un ochi şi asteptă curioasă, când…
“Ah, drăguţ moment ţi-ai găsit, oricine ai fi!” spuse ea râzând şi scotându-şi cu greu telefonul din buzunar. “Hei, e un mesaj.” Îl deschise repede, voioasă, şi citi: “Acum am înţeles. Nu pot să cred că m-am străduit atât să îmi dau seama ce fel de fată eşti. Eşti la fel ca toate celelalte. Şi eu care am crezut în tine. Te-am crezut specială. Să îmi spui cum sărută.”
Mara încremeni, lacrimile năvălindu-i încet în ochii atât de plini de fericire până atunci. Era Bogdan.
“Uuuf, mereu îmi face asta.” se văită ea. “Gata, asta e, în seara asta doarme pe preş. Ai auzit, Sebi? Am zis că dormi pe preeeş!”
“Nu ai face asta. Nu?” întrebă băiatul plin de speranţă, apărând chiar în spatele ei şi clipind galeş. Fata se întoarse şi îi răspunse, încrucişâdu-şi braţele.
“Ce e? Crezi că dacă faci ochişorii ăia, o să te iert? Doar nu crezi că o să funcţioneze? Eee! Drept cine mă iei? Eu nu…”
“Păi, nu aşa ar trebui? Cam ăsta era planul, da…”
“Nu funcţionează, îmi pare rău. Ar trebui să găseşti ceva mai bun, adică uite...”
“Dumnezeule, Mara, tu te opreşti vreodată din vorbit? M-ai înnebunit!!”
“Hmm, doar atunci când dorm, cred.”
Băiatul se încruntă. Ea zâmbi strengăreşte şi se îndepărtă fugind de el, spunând: “Hai Sebiii, nu fii molâu, prinde-măăăă!”
El rămase însă pe loc, uimit de sentimenul de copilărie pe care Mara îl emana. Era ceva despre ea, nu ştia ce, care îi plăcea extrem de mult. Avea totuşi impresia că trebuia să o protejeze cumva, să aibă grijă de ea, şi brusc, noua observaţie îl copleşi. Zâmbi văzând cum o pală de vânt îi învolbură părul şi îi umflă puţin fusta, făcând-o pe fată să şi-o ţină cu ambele mâini, râzând. Apoi, profitând de momentul ei de neatenţie, se repezi la ea şi o luă pe sus, exact atunci când ea începea să dea din picioare, nemulţumită.
“Nu e coreeect, lasă-mă jooos!!
“La la laa, nu te auuud!”
“Sebiiii, LASĂ-MĂ JOOS!!” îi urlă fata în ureche.
“Ştii că o să te ignor, nu-i aşa?” Ea dădu din cap în semn de aprobare, zâmbind descurajată. “Păi, şi atunci, de ce mai urlii ca scăpată de la zoo?”
“Eh, îmi încercam şi eu norocul,” ridică Mara din umeri.
“Închide ochii!” îi ordonă acesta. Ea îi făcu pe plac ascultătoare şi, în câteva secunde simţi cum ceva straniu se întampla. Era un sentiment foarte ciudat, ca şi cum ar fi plutit, vântul învolburându-i din nou părul scurt şi ciufulit.
“Ne învârtim?” întrebă ea curioasă.
“Nu ştiu, tu ce crezi? Ah, drace, am ameţit. Ooo, nuu!”
Brusc, senzaţia de plutire fu înlocuită de una ceva mai dureroasă decât s-ar fi aşteptat probabil, amândoi. Mara deschise ochii speriată, fără să stie ce se întâmplă şi că, de fapt, şi altcineva o mai privea, nu numai Sebi. Cât despre ei, ei bine, erau întinşi pe iarbă, amândoi buimaciţi de căzătură.
“Aah, Sebii, nu pot să cred că ai căzut peste mine!!! Parcă eşti un buldozer, zău! Mă striveşti!!”
“Hei, nu e corect, trişezi. Cine ţi-a dat voie să deschizi ochii? Închide-i imediat la loc. E un ordin, soldat!”
“Biine, bine, dacă asta te face să taci! Şi dă-te de pe mine!” protestă fata, însă închise totuşi ochii. Nu avea nici cea mai vagă idee la ce ar fi trebuit să se întâmple, dar, având în vedere că era vorba despre Sebi, orice se putea întâmpla. Şi apoi, dintr-o dată, în urma unei mişcări line, îi simţi respiraţia foarte aproape de faţa ei. Deschise un ochi şi asteptă curioasă, când…
“Ah, drăguţ moment ţi-ai găsit, oricine ai fi!” spuse ea râzând şi scotându-şi cu greu telefonul din buzunar. “Hei, e un mesaj.” Îl deschise repede, voioasă, şi citi: “Acum am înţeles. Nu pot să cred că m-am străduit atât să îmi dau seama ce fel de fată eşti. Eşti la fel ca toate celelalte. Şi eu care am crezut în tine. Te-am crezut specială. Să îmi spui cum sărută.”
Mara încremeni, lacrimile năvălindu-i încet în ochii atât de plini de fericire până atunci. Era Bogdan.
marți, 25 mai 2010
Oraşul şi culorile (Partea a9a) :)
”Soare! În sfârşit, soare!”
Mara inspiră aerul proaspăt de primăvară şi simţi cum o undă de fericire îi invadează corpul. Se simţi revitalizată de-a dreptul, plină de energie şi mai capabilă să mute munţii din loc decât fusese în ultimul timp. Îşi scosese ghipsul de ceva vreme, însă nu fusese în stare să meargă în primă fază din cauză urmei de durere ce îi rămăsese atunci când păsea. Dar, cum trecuseră câteva luni bune de la mica ei întâlnire cu ”admiratorul său secret”, putem spune deci că acum alerga singură, de nebună prin parc. Telefonul începu să vibreze din nou de undeva din buzunarele fetei, spre disperarea acesteia, care îl scoase la lumină şi răspunse:
“Da, Sebi, scuză-mi nesimţirea dar voi întarzia. Da, ştiu că nu cunoşti pe nimeni, dar ajung cât de repede pot! E, hai, nu fii jidan, că altfel nu mai vin după tine!” îl ameninţă fata, închizându-i telefonul în nas. Sebi, prieten bun cu Mara deşi nu se cunoscuseră de fapt niciodată, sosise pentru prima oară de când vorbeau, în Bucureşti, spre încântarea ei. O mai ameninţase el de câteva ori cu prezenţa, dar de fiecare dată intervenise ceva. Acum, în schimb, băiatul aştepta nerăbdător pe peronul Gării de Nord, iar ea nici măcar nu ajunsese la metrou. Îl văzu totuşi la orizont şi mări şi mai tare pasul, alergând de-a binelea acum. Coborî în fugă scările, compostă, şi se rezemă impacientată cu spatele de perete, aşteptând trenul. 10 minute mai târziu, era în gară. Alergă într-un suflet spre tabela ce anunţa sosirile, şi, cu ochii la ea, îşi scoase din nou telefonul din buzunar, exact în momentul în care acesta începea să sune.
“DA SEBIII, unde eeeeşti?!!”
“Uşurel Ruzo, nu mai urla că sunt aici!”
Avu loc o mişcare foarte ciudată. Surprinsă, Mara făcu o întoarcere de 180 de grade tocmai în momentul în care Sebi se apleca după bagaj. Rezultatul fu unul pe cât de amuzant, pe atât de dureros si de previzibil pentru amândoi: dădură cap în cap, dezechilibrându-se reciproc. După momentul de perplexitate, Sebi se îndreptă şi spuse râzând şi ţinându-şi mâna pe frunte:
“Trebuia să mă aştept la ceva de genul din partea ta piticot, nici nu ştiu de ce mă mai mir, sincer. Sau, dacă stau bine să mă gândesc, ba da, stiu de ce mă mir. Nu mă aşteptam să fii chiar atât de pitică…” :)
Mara inspiră aerul proaspăt de primăvară şi simţi cum o undă de fericire îi invadează corpul. Se simţi revitalizată de-a dreptul, plină de energie şi mai capabilă să mute munţii din loc decât fusese în ultimul timp. Îşi scosese ghipsul de ceva vreme, însă nu fusese în stare să meargă în primă fază din cauză urmei de durere ce îi rămăsese atunci când păsea. Dar, cum trecuseră câteva luni bune de la mica ei întâlnire cu ”admiratorul său secret”, putem spune deci că acum alerga singură, de nebună prin parc. Telefonul începu să vibreze din nou de undeva din buzunarele fetei, spre disperarea acesteia, care îl scoase la lumină şi răspunse:
“Da, Sebi, scuză-mi nesimţirea dar voi întarzia. Da, ştiu că nu cunoşti pe nimeni, dar ajung cât de repede pot! E, hai, nu fii jidan, că altfel nu mai vin după tine!” îl ameninţă fata, închizându-i telefonul în nas. Sebi, prieten bun cu Mara deşi nu se cunoscuseră de fapt niciodată, sosise pentru prima oară de când vorbeau, în Bucureşti, spre încântarea ei. O mai ameninţase el de câteva ori cu prezenţa, dar de fiecare dată intervenise ceva. Acum, în schimb, băiatul aştepta nerăbdător pe peronul Gării de Nord, iar ea nici măcar nu ajunsese la metrou. Îl văzu totuşi la orizont şi mări şi mai tare pasul, alergând de-a binelea acum. Coborî în fugă scările, compostă, şi se rezemă impacientată cu spatele de perete, aşteptând trenul. 10 minute mai târziu, era în gară. Alergă într-un suflet spre tabela ce anunţa sosirile, şi, cu ochii la ea, îşi scoase din nou telefonul din buzunar, exact în momentul în care acesta începea să sune.
“DA SEBIII, unde eeeeşti?!!”
“Uşurel Ruzo, nu mai urla că sunt aici!”
Avu loc o mişcare foarte ciudată. Surprinsă, Mara făcu o întoarcere de 180 de grade tocmai în momentul în care Sebi se apleca după bagaj. Rezultatul fu unul pe cât de amuzant, pe atât de dureros si de previzibil pentru amândoi: dădură cap în cap, dezechilibrându-se reciproc. După momentul de perplexitate, Sebi se îndreptă şi spuse râzând şi ţinându-şi mâna pe frunte:
“Trebuia să mă aştept la ceva de genul din partea ta piticot, nici nu ştiu de ce mă mai mir, sincer. Sau, dacă stau bine să mă gândesc, ba da, stiu de ce mă mir. Nu mă aşteptam să fii chiar atât de pitică…” :)
miercuri, 12 mai 2010
Way of living. :D
“Stii ce ar trebui sa faci tu astazi? Sa RAZI! Da, sa razi! Sa razi ca ti-a picat pasta de dinti pe piele si tricou. Sa razi ca ti-a plecat troleul din fata, sa razi ca ai oboist degeaba fugind dupa el, sa razi ca soferul era nervos.
Ar trebui sa ADMIRI! Nu in fiecare zi razi in fata ghinioanelor de dimineata, right? So, admira-te pentru atitudinea ta foarte joviala de mai inainte. Admira apoi soarele somnoros si toate fetele adormite ce apar pe parcurs in statie. Unii sunt in intarziere, altii prea punctuali, unii merg in aceasi directie cu tine, altii vor cobori la gara, unii iti vor zambi, altii nici nu or sa te observe. Tu admira-i! Habar nu ai cati te-au admirat pe tine de cand ai primit viza spre lumea asta si pana azi.
Nu uita sa SCANEZI. Atentie, necesita subtilitate. Nu sunt admine privirile insistente. Scaneaza cu stil. Pastreaza doar ce-ti place.
IMBRATISEAZA! Pune toate trairile tale, toate gandurile bune, toata dragostea intr-o imbratisare. Nu te feri sa le dai mai departe. Se impregneaza in tricoul persoanei pe care o iei in brate si implicit in corpul ei. La randul ei, persoana X are trairi, ganduri, dragoste. Se adauga toata dragostea, gandurile si trairile tale expediate anterior. De rezultat se bucura urmatoarea persoana imbratisata. Sau urmatoarea persoana care-i poarta tricoul persoanei X. Te-am zapacit? Tot e pe trend chestia asta cu imprumutatul hainelor. La fete, in special. Ideea e sa imbratisezi. E un ciclu continuu.
ASCULTA. Trage cu urechea. O sa vezi ca zilnic aflii o multime de chestii de care, mai devreme sau mai tarziu, maine sau niciodata, te vei lovi. Unii or sa te surprinda prin ce spun. Poate nici nu iti imaginai ca au un mod atat de intens de a privi viata si ii credeai altfel. Desigur, altii te vor surprinde in alt sens, cu judecata lor limitata. Din nou, pastreaza doar ce iti place.
CITESTE! Citeste ce ai tu chef, nu ce ti se impune. Citeste cand ai tu pofta, nu cand au ei. Cartile cerute la scoala n-or sa te intereseze si nici initieze, asa cum se pretinde. Citeste ce ii place mintii tale, ce iti striga firea. Tot ce stiu, stiu din literatura universala, proprie experienta si explorare. Nici tu nu ar trebui sa citesti obligat, nici copilul tau, nici copilul copilului tau.
MISCA-TE! Alearga, corpul tau te va iubi pentru asta. Sau danseaza. Stii senzatia de oboseala cauzata de dans? E pentru ca si inima ta danseaza in interior. Si inima inimii tale danseaza in inima ta. Si tot asa. Deci, practic, n-ai cum sa dansezi singur niciodata. O sa fie mereu o mie de inimi interne care danseaza cu tine. Corpul tau e un club. Si stii cat de viu iti simti pulsul dupa ce dansezi, da? Te-ai ticnit daca crezi ca numai o inima provoaca bum – bumul ala. E, de fapt, basul inimii inimii inimii inimii tale. That explains everything. ;)
COLOREAZA! Coloreaza-ti peretii, draperiile, pielea, timpul. Monotonia e monotona. Nu-ti fie teama de schimbari. Oamenii adevarati zambesc oamenilor colorati.
MANANCA. Nu te prosti cu toate dietele posibile. Hraneste-te. Corpul tau trebuie sa reziste tuturor situatiilor in care il pui. Ai dreptul sa mananci ciocolata. La fel cum ai dreptul sa te misti. Pastreaza mereu un echilibru!
EXPRIMA-TE. Scrie, povesteste, suna. Nu uita sa te eliberezi. Spune ce simti fara sa te rusinezi de opinia ta. Esti o persoana cu multe calitati, ai incredere in tine!
IUBESTE. Iubeste cu toate cele o mie de inimi. Nici nu ai idee cata lume te iubeste pe ascuns, asa ca lasa-te iubit sau iubita.
EXPLOREAZA. Nu-ti fie teama de necunoscut. Cand descoperi melodii, lucruri, carti, oameni, locuri noi, senzatia-i unica.
Mergi la concerte.
CANTA!!
FII IMPASIBILA in fata barfelor. Semi – oamenii or sa-ti analizeze gesturile, hainele, faptele, viata, foarte des. Si asta inseamna ca semi – vietile lor nu ajung la un nivel sufficient de roz, verde, albastru sau orice alta culoare iti doresti, pentru a fi traite la intensitate maxima, cum e viata ta. Or sa ramana intotdeauna la stadiul de “semi”. Si vor stationa, tu vei evolua.
JOACA ROLURI. Nu uita, in final, sa te intorci la tine.
MULTUMESTE. Multumeste pentru ca ai, multumeste pentru ca esti!
VISEAZA!
FII RECEPTIVA la nou. Da, uita-te putin la mine. Da, esti cel mai frumos om pe care l-am vazut in ultimul timp.
ASUMA-TI riscuri!
INVATA! Invata sa razi, admire, scanezi, imbratisezi, asculti, citesti, misti, colorezi, exprimi, iubesti, explorezi, canti, joci, multumesti, visezi cat mai des!
P.s: Nu am nici cea mai vaga idee cine a scris articolul, despre ea, pentru ca da, este o ea,(asta e tot ce stiu) ci pot doar sa ii multumesc, pentru ca, intr-un fel, a pus pe hartie tot modul meu de a gandi si de a actiona. Pe scurt, ca mi-a facut, si poate nu numai mie, un motto de viata. Multumesc!
Ar trebui sa ADMIRI! Nu in fiecare zi razi in fata ghinioanelor de dimineata, right? So, admira-te pentru atitudinea ta foarte joviala de mai inainte. Admira apoi soarele somnoros si toate fetele adormite ce apar pe parcurs in statie. Unii sunt in intarziere, altii prea punctuali, unii merg in aceasi directie cu tine, altii vor cobori la gara, unii iti vor zambi, altii nici nu or sa te observe. Tu admira-i! Habar nu ai cati te-au admirat pe tine de cand ai primit viza spre lumea asta si pana azi.
Nu uita sa SCANEZI. Atentie, necesita subtilitate. Nu sunt admine privirile insistente. Scaneaza cu stil. Pastreaza doar ce-ti place.
IMBRATISEAZA! Pune toate trairile tale, toate gandurile bune, toata dragostea intr-o imbratisare. Nu te feri sa le dai mai departe. Se impregneaza in tricoul persoanei pe care o iei in brate si implicit in corpul ei. La randul ei, persoana X are trairi, ganduri, dragoste. Se adauga toata dragostea, gandurile si trairile tale expediate anterior. De rezultat se bucura urmatoarea persoana imbratisata. Sau urmatoarea persoana care-i poarta tricoul persoanei X. Te-am zapacit? Tot e pe trend chestia asta cu imprumutatul hainelor. La fete, in special. Ideea e sa imbratisezi. E un ciclu continuu.
ASCULTA. Trage cu urechea. O sa vezi ca zilnic aflii o multime de chestii de care, mai devreme sau mai tarziu, maine sau niciodata, te vei lovi. Unii or sa te surprinda prin ce spun. Poate nici nu iti imaginai ca au un mod atat de intens de a privi viata si ii credeai altfel. Desigur, altii te vor surprinde in alt sens, cu judecata lor limitata. Din nou, pastreaza doar ce iti place.
CITESTE! Citeste ce ai tu chef, nu ce ti se impune. Citeste cand ai tu pofta, nu cand au ei. Cartile cerute la scoala n-or sa te intereseze si nici initieze, asa cum se pretinde. Citeste ce ii place mintii tale, ce iti striga firea. Tot ce stiu, stiu din literatura universala, proprie experienta si explorare. Nici tu nu ar trebui sa citesti obligat, nici copilul tau, nici copilul copilului tau.
MISCA-TE! Alearga, corpul tau te va iubi pentru asta. Sau danseaza. Stii senzatia de oboseala cauzata de dans? E pentru ca si inima ta danseaza in interior. Si inima inimii tale danseaza in inima ta. Si tot asa. Deci, practic, n-ai cum sa dansezi singur niciodata. O sa fie mereu o mie de inimi interne care danseaza cu tine. Corpul tau e un club. Si stii cat de viu iti simti pulsul dupa ce dansezi, da? Te-ai ticnit daca crezi ca numai o inima provoaca bum – bumul ala. E, de fapt, basul inimii inimii inimii inimii tale. That explains everything. ;)
COLOREAZA! Coloreaza-ti peretii, draperiile, pielea, timpul. Monotonia e monotona. Nu-ti fie teama de schimbari. Oamenii adevarati zambesc oamenilor colorati.
MANANCA. Nu te prosti cu toate dietele posibile. Hraneste-te. Corpul tau trebuie sa reziste tuturor situatiilor in care il pui. Ai dreptul sa mananci ciocolata. La fel cum ai dreptul sa te misti. Pastreaza mereu un echilibru!
EXPRIMA-TE. Scrie, povesteste, suna. Nu uita sa te eliberezi. Spune ce simti fara sa te rusinezi de opinia ta. Esti o persoana cu multe calitati, ai incredere in tine!
IUBESTE. Iubeste cu toate cele o mie de inimi. Nici nu ai idee cata lume te iubeste pe ascuns, asa ca lasa-te iubit sau iubita.
EXPLOREAZA. Nu-ti fie teama de necunoscut. Cand descoperi melodii, lucruri, carti, oameni, locuri noi, senzatia-i unica.
Mergi la concerte.
CANTA!!
FII IMPASIBILA in fata barfelor. Semi – oamenii or sa-ti analizeze gesturile, hainele, faptele, viata, foarte des. Si asta inseamna ca semi – vietile lor nu ajung la un nivel sufficient de roz, verde, albastru sau orice alta culoare iti doresti, pentru a fi traite la intensitate maxima, cum e viata ta. Or sa ramana intotdeauna la stadiul de “semi”. Si vor stationa, tu vei evolua.
JOACA ROLURI. Nu uita, in final, sa te intorci la tine.
MULTUMESTE. Multumeste pentru ca ai, multumeste pentru ca esti!
VISEAZA!
FII RECEPTIVA la nou. Da, uita-te putin la mine. Da, esti cel mai frumos om pe care l-am vazut in ultimul timp.
ASUMA-TI riscuri!
INVATA! Invata sa razi, admire, scanezi, imbratisezi, asculti, citesti, misti, colorezi, exprimi, iubesti, explorezi, canti, joci, multumesti, visezi cat mai des!
P.s: Nu am nici cea mai vaga idee cine a scris articolul, despre ea, pentru ca da, este o ea,(asta e tot ce stiu) ci pot doar sa ii multumesc, pentru ca, intr-un fel, a pus pe hartie tot modul meu de a gandi si de a actiona. Pe scurt, ca mi-a facut, si poate nu numai mie, un motto de viata. Multumesc!
luni, 3 mai 2010
Orasul si culorile (partea a8a) :)
“Pentru moment, abonatul Vodafone nu poate fi contac…” “MAMICA TA de casuta vocala!” urla Bogdan in telefon. “Deci nu mai suport, jur!” se gandi el, speriat. Era in statia de tramvai in care el si Mara obisnuiau sa se vada in fiecare dimineata pentru a merge la cursuri, si, din nou, asa cum se intamplase si in ultimele cateva zile, fata nu aparuse. “Nu mai pot sta, iarasi o sa intarzii la facultate daca o mai astept. Oh, super! Another day, another no show…” isi spuse el, scotandu-si castile din ghiozdan.
“Bogdan, hei, Bogdaaan!” se auzi cineva strigandu-l. Baiatul se intoarse si raspunse:
“Ah, in sfarsit, unde ai fost atata timp? Am fost ingrij… ce dracu’ ai patit?” Ramase transit la vederea ei. Fata abia mergea, sprijinindu-se intr-o pereche de carnje din cauza piciorului ce se afla in ghips si avea o vanataie enorma pe tampla dreapta. “Cine ti-a facut asta?”
“Iti dai seama ca daca as fi stiut, acum nu mai erau vii, nu?” ii raspunse Mara, razand. “S-a intamplat in seara aia in care vorbeam cu tine la telefon si mergeam pe strada, stii tu, dup ace am mers sa il vedem pe Andrei . Pe unul din telefoane l-au calcat in picioare in graba lor de a ma jefui, pe celalalt mi l-au furat, piciorul este in ghips din cauza ca m-au calcat pe glezna ca sa nu pot fugi, iar lovitura din tampla a fost ca sa ma puna la pamant dintr-o data. Urmatorul lucru pe care mi-l mai amintesc a fost ca m-am trezit in spital. Nu ti-a zis Andrei nimic?”
“Ce sa imi spuna? Aaa, si de asta nu raspundeai tu la telefon? Sau nu puteam eu sa dau de tine?”
“Da. Exact. Iar cu Andrei, eu am fost colega de salon cat am stat in spital. A fost chiar amuzant.”
“Ticalosul, nu mi-a spus nimic.” se rasti Bogdan pe sub mustati.
“Pai, da. A facut asta pentru ca eu l-am rugat. Nu am vrut sa te ingrijorezi, era ultimul lucru de care mai aveam nevoie, sincer…”
“Dar…”
“Dar sunt ok si asta e tot ce mai conteaza,” spuse ea, imbratisandu-l.
“Mi-am facut griji pentru tine, piciule. Uite-te la tine, cum sa nu te atace cand esti atat de micuta? Mi-a fost dor de tine, serios.” Mara se inrosi si privi in pamant, incepand sa mearga din nou, incet, spre facultate. Vazand-o cum se chinuie, Bogdan se repezi la ea si ii insfaca ghiozdanul. “Si, incepand de astazi, domnisoara nu mai are voie sa poarte ghiozdan. Este prea greu pentru ea. O sa ma ocup eu de asta.” Fata ii intinse povara fara a spune nimic, realizand ca nu avea cum sa se impotriveasca. Ii multumi din priviri, iar baiatul o intreba. “Deci, cat spuneai ca vei sta cu piciorul in ghips?” Ea deschise gura sa raspunda, insa, in momentul acela, telefonul cel jerpelit pe care mama ei i-l daduse ca sa poata fi in contact permanent cu ea, incepu sa ii vibreze din buzunar. Se opri grabita, il scoase la lumina, si raspunse:
“Hei, Sebi! Da, sunt ceva mai bine. Tu? Ei na, pe bune? Si spui ca vii in Bucuresti? GE-NI-AL!!”
“Bogdan, hei, Bogdaaan!” se auzi cineva strigandu-l. Baiatul se intoarse si raspunse:
“Ah, in sfarsit, unde ai fost atata timp? Am fost ingrij… ce dracu’ ai patit?” Ramase transit la vederea ei. Fata abia mergea, sprijinindu-se intr-o pereche de carnje din cauza piciorului ce se afla in ghips si avea o vanataie enorma pe tampla dreapta. “Cine ti-a facut asta?”
“Iti dai seama ca daca as fi stiut, acum nu mai erau vii, nu?” ii raspunse Mara, razand. “S-a intamplat in seara aia in care vorbeam cu tine la telefon si mergeam pe strada, stii tu, dup ace am mers sa il vedem pe Andrei . Pe unul din telefoane l-au calcat in picioare in graba lor de a ma jefui, pe celalalt mi l-au furat, piciorul este in ghips din cauza ca m-au calcat pe glezna ca sa nu pot fugi, iar lovitura din tampla a fost ca sa ma puna la pamant dintr-o data. Urmatorul lucru pe care mi-l mai amintesc a fost ca m-am trezit in spital. Nu ti-a zis Andrei nimic?”
“Ce sa imi spuna? Aaa, si de asta nu raspundeai tu la telefon? Sau nu puteam eu sa dau de tine?”
“Da. Exact. Iar cu Andrei, eu am fost colega de salon cat am stat in spital. A fost chiar amuzant.”
“Ticalosul, nu mi-a spus nimic.” se rasti Bogdan pe sub mustati.
“Pai, da. A facut asta pentru ca eu l-am rugat. Nu am vrut sa te ingrijorezi, era ultimul lucru de care mai aveam nevoie, sincer…”
“Dar…”
“Dar sunt ok si asta e tot ce mai conteaza,” spuse ea, imbratisandu-l.
“Mi-am facut griji pentru tine, piciule. Uite-te la tine, cum sa nu te atace cand esti atat de micuta? Mi-a fost dor de tine, serios.” Mara se inrosi si privi in pamant, incepand sa mearga din nou, incet, spre facultate. Vazand-o cum se chinuie, Bogdan se repezi la ea si ii insfaca ghiozdanul. “Si, incepand de astazi, domnisoara nu mai are voie sa poarte ghiozdan. Este prea greu pentru ea. O sa ma ocup eu de asta.” Fata ii intinse povara fara a spune nimic, realizand ca nu avea cum sa se impotriveasca. Ii multumi din priviri, iar baiatul o intreba. “Deci, cat spuneai ca vei sta cu piciorul in ghips?” Ea deschise gura sa raspunda, insa, in momentul acela, telefonul cel jerpelit pe care mama ei i-l daduse ca sa poata fi in contact permanent cu ea, incepu sa ii vibreze din buzunar. Se opri grabita, il scoase la lumina, si raspunse:
“Hei, Sebi! Da, sunt ceva mai bine. Tu? Ei na, pe bune? Si spui ca vii in Bucuresti? GE-NI-AL!!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
