Oraşul şi culorile (Partea a2a) :)

Mara stătea rezemată de pervazul de pe holul facultăţii şi se uita afară, amuzată. Avea căştile în urechi, deci era practic ruptă de mai toată lumea din jurul ei. Nu auzea murmurul interminabil de pe hol, nu auzea râsetele colegilor, nu auzea nimic. Tocmai de aceea se şi sperie când simţi telefonul vibrând în buzunar. Era Andreea.

“Ce faci, domne?!! Pentru ce îţi mai ţii telefonul ăla nenorocit? Mişcă-te imediat în curte, da?”

“La tonul pe care-l ai, mai pot să zic ceva? Bine, vin imediat.”

“Ai păţit ceva?” se auzi vocea puţin îngrijorată a Andreei. Însă Mara nu mai răspunse. Închise telefonul şi începu să se uite din nou pe fereastă. Zâmbi la vederea cetei de băieţi ce juca “Lapte gros”. Văzându-i cum cădeau grămadă unul peste altul, se ridică în mâini pentru a se putea uita mai bine. Şi atunci, simţi cum cineva îi trase elasticul din păr…

“Hei, ce faci? Dă-mi ăla înapoi!” spuse ea un pic indignată. Însa, în momentul în care se întoarse, tinându-şi părul cu mâna, brusc realiză că de fapt nu o deranja deloc această mică băgare în seamă. Zâmbi şi întrebă:

“Aşa deci, asta e cea mai nouă metodă de agăţat?”

“Nu ştiu dacă agăţat se voia a fi ceea ce am vrut eu sa fac.” răspunse baiatul puţin încurcat.

“Crezi că cer prea mult dacă te rog să îmi dai înapoi elasticul de păr? Nu de alta, dar mă doare mâna, sincer,” îi spuse fata, zâmbindu-i.

“Aha, deci ştii să vorbeşti! Şi mai mult de 4 cuvinte!” se prefăcu el mirat.

“Ai fi surprins chiar,” spuse aceasta pe sub mustaţi. Băiatul îi întinse elasticul şi ea, după ce îl lua, totuşi îşi lăsă părul să cadă pe umeri, spre mirarea acestuia.

“Nu spuneai că vrei să ţi-l prinzi? Ah, voi fetele. Nu v-am înteles niciodată, serios,” spuse el, examinând-o cu sprâncenele ridicate. Era destul de micuţă de statură în comparaţie cu el, avea părul şaten până la umeri, cu un breton lung ce îi acoperea parţial ochii căprui. Dacă stătea să se gândească mai bine, zâmbetul pişicher din colţul gurii ei nu era chiar aşa inocent precum părea.

“Şi deci, cum ziceai că te cheamă?” îl trezi ea din reverie, urcându-se cu fundul pe pervaz. El se uită la ea cu ochii mari, parcă realizand în momentul acela că ei de fapt nu făcuseră cunoştinţă, şi intrebă la rândul său:

“Dar pe tine?”

“Eu te-am întrebat prima,” îi răspunse ea, uitându-se la el.

“Păi, uhm… Bogdan.” spuse el, puţin stânjenit.

“Ce-i cu tine? E un nume genial, chiar îmi place mult. Eu sunt Mara, apropos!” spuse fata, întinzându-i o mână micuţă. Acesta i-o strânse cu putere, moment în care simţi cum ea şi-o trage repede înapoi.

“Ah, scuze, mă sună,” spuse, încercând să îşi scoată telefonul din buzunar, “în disperareeeee!” continuă, nereuşind si începând să ţopăie pe coridorul facultaţii. Pe fundalul râsetelor lui Bogdan, Mara o auzi pe Andreea:

“Ce dracu’ faci, mă? Te-ai pierdut pe drum? Ai căzut in WC? Vrei să vin să te pescuiesc? Cred că Vlad ar fi şi el dispus să te ajute.” spuse ea dintr-o răsuflare.

“Nu, mersi, sunt perfect ok. Vin acum jos.” îi răspunse Mara, închizând din nou. “Uhm, era Andreea, prietena mea cea mai bună, mă chema să mă duc jos, să mă întâlnesc cu ea… “

“Păăăi, şi te-ar deranja dacă aş veni şi eu cu tine?”

Orasul si culorile (Partea 1) :)

Mara se intoarse pe partea cealalta, incercand sa gaseasca un mod cat mai comod de a adormi la loc. Uitase complet ca era prima ei zi de facultate, si cu atat mai mult ca trebuia sa se trezeasca devreme. Telefonul, insa, avea alte planuri cu ea. Acesta incepu sa sune din nou, insistent, de undeva de sub perna, spre disperarea Marei.

“Cine pisicii mei ma cauta la ora asta?” intreba ea somnoroasa. Uitandu-se la ceas si vazand ca de fapt, cea care suna era alarma, si nu telefonul propriu-zis, Mara intelese si isi aminti. Era prima zi de facultate, prima ei zi de studenta. “La dracu’, nu pot sa cred ca am uitat de ieri pana azi. E grav, deja ma ramolesc!” isi spuse ea in gand. “Maybe, I am crazy, but baby, I am crazy about you!” continua telefonul sa sune din mana fetei care se intinsese inapoi pe pat sperand sa mai fure cateva secunde de somn. “Bine, bine, am inteles ca esti crazy dupa mine, acum poti sa taci?” spuse ea exasperata, oprind alarma pentru a doua oara si ridicandu-se totusi din pat pentru a se indrepta agale la baie. “O, Doamne, ce fata am!” spuse ea uitandu-se in oglinda. “Tragic!” continua ca pentru sine. Se dezbraca si pasi amortita in dus, pe care il lua in mana si dadu drumul la apa…

“AAAAAA, NUUUU, va dau in judecataaaa!” urla Mara. Auzind tipetele, mama ei veni speriata din bucatarie sa vada ce se intampla. Nici macar nu auzise fata cand iesise din camera pentru a merge la baie.

“Ce e, draga, ai patit ceva?” o intreba aceasta, bagand capul pe usa.

“Nu pot sa cred, iar nu e apa calda si am pus dusul cu apa asta sloi pe mine!!!! NU POT SA CRED!” continua ea sa se planga.

“Eh, asta e daca nu esti atenta si nu incerci apa inainte sa intrii in dus.” ii raspunse mama razand. “Asteapta putin, sunt convinsa ca va veni si apa calda, la bucatarie este,” o asigura aceasta.

Dupa dusul de rigoare, Mara iesi rapid din baie cu un halat pe ea si cu prosopul infasurat in jurul parului scurt si saten, indreptandu-se tinta spre dulapul din camera ei.

“MAMAAAAA! Cu ce ma imbrac?” intreba ea.

“Pai, e prima ta zi de facultate, imbraca-te si tu lejer si totusi dragut.” ii raspunse aceasta.

“Ok, s-a facut!”

15 minute mai tarziu, o Mara imbracata cu o fustita neagra, balerini, un tricou albastru si cu o geanta pe-o parte, pasea grabita afara din scara blocului, ascunsa in spatele unor ochelari de soare.

“Ah, nu pot sa cred ca pana si azi voi intarzia!” isi spuse ea descumpanita, incepand sa alerge. Ajunsa in statie, composta, si fugi pe scari auzind metroul. 3 metrii, doi metrii, un metru, si usile se inchisera in fata ei. “Incredibil!” isi zise ea. “Astazi chiar nu e ziua mea cea mai buna.” Reusi totusi sa ajunga la facultate in timp util, cu doar doua minute inainte de inceperea festivitatii de deschidere. Asculta impreuna cu toti ceilalti studenti, in liniste, discursurile ce urmara unul dupa altul. Din cand in cand mai arunca o privire speriata de jur imprejur, asteptand parca pe cineva. Si atunci, fata i se lumina: “Andreea, in sfarsit!” spuse ea, imbratisandu-si una din cele mai bune prietene. “Nu credeam ca voi prinde ziua in care chiar voi ajunge eu inaintea ta undeva. Am avut un inceput de zi ingrozitor. Pe langa faptul ca am inghetat facand dus cu apa rece, am mai si ratat metroul la mustata! Super, nu?” continua ea zambind.

“Da, se mai intampla si astfel de accidente,” ii raspunse aceasta imbratisand-o. “Si troleul meu a mers groaznic, nici nu pot sa cred ca am ajuns!”

“Jurnalismul, anul 1, jurnalismul, anul 1, aici va rog!” se auzi o voce in microfon.

“Trebuie sa plec, vorbim. Ne vedem la pauza”

“Clar, daca apare cineva sau ceva nou sub soare, imi spui!” ii raspunse Andreea facandu-i complice cu ochiul. “Te sun cand ies in curte.”

“Oki!”

Ajunsa in fata, la grupul de studenti care se stransesera in jurul femeii ce tocmai facuse anuntul, Mara o auzi spunand: “Va rog frumos sa veniti aici pentru a va lua o foaie, pentru ca apoi, in functie de grupa, sa va indreptati spre salile indicate. Mara? Exista vreo Mara printre noi?”

“Aah, cred ca aia sunt eu. Multumesc frumos!”

“Esti grupa 127. Sala 35, etajul 3. Mult succes!”

Mara ii multumi din priviri profesoarei si se indeparta de grupul zumzaitor, mergand agale spre scarile facultatii. Intra in holul principal, urca scarile si, ajunsa la etaj, incepu sa caute din priviri sala in care urma sa aiba primul curs. Nici nu avu timp sa observe grupul de baieti ce se indrepta cu viteza spre ea. Se feri in ultimul moment, insa tot fu luata pe sus si trantita la pamant de unul dintre ei.

“Ce faci, esti idiot?!!” striga ea, enervata.

“Doamne, iarta-ma, chiar imi pare rau, sincer. N-am vrut. Dar, na, ne jucam si noi ca baietii. Sper ca nu te-am lovit prea rau,” spuse acesta ajutand-o sa se ridice de pe jos. Fata se uita in sus la el, si, pe moment, uita parca intamplarea de acum cateva secunde. Era inalt, cu ochi caprui, par saten, dat intr-o parte si cu un zambet adorabil cimentat pe fata.

“Mmnu, sunt ok.” raspunse ea.

“Ah, ok, atunci e bine. Pai, nu stiu, inca o data imi pare rau ca te-am trantit la pamant, cred ca e ultimul lucru de care mai aveai nevoie,” ii spuse el zambind.

Ea dadu din cap afirmativ, inrosindu-se, fara sa mai poata scoate un cuvant.

“Si apropo, culoarea aia din obrajii tai e chiar draguta!”

“Nu ma mai tachina!” ii raspunse ea un pic iritata. “Vezi ca esti pe o muchie foarte subtire in momentul asta, domnule draga!” ii raspunse ea, uitandu-se cu coada ochiului la el.

“HEI! Amice, ce faci? Hai incoace!”

“Uhm, trebuie sa plec, ma cheama datoria… pai, banuiesc ca o sa ne mai vedem, pitico!”

“Da, bine…” raspunse Mara inca putin incurcata, vazandu-l cum se indeparteaza. Gandurile zburara cu viteza luminii prin mintea ei. Lovitura, cazatura, el, ochii lui, cazatura, din nou ochii lui, ochii lui… “Hei, dar cum te cheama?” striga fata dupa el. Insa el se intoarse doar, ii facu cu mana, apoi pleca mai departe iar Mara intra intr-un final in sala de curs, cu un zambet foarte tamp pe fata. Asezandu-se in banca, isi scoase telefonul si incepu sa tasteze. Dupa o jumatate de minut, cu 2 etaje mai jos, Andreea isi scoase discret telefonul din buzunar si citi: “Huston, se pare ca totusi ziua asta nu a fost chiar atat de rea… :”>“

Google generation

Internet Explorer -> Google.ro -> Google translate -> traducere engleza – romana -> cuvantul “nunta” -> translate -> rezultat: “Copilul de aur”” Incercati. Va asigur ca vor urma trei reactii cat se poate de previzibile. Unu: te vei uita ca idiotul sau idioata (depinde de gen) la monitor, fara sa-ti vina sa crezi ca ceea ce vezi chiar a aparut de fapt pe ecran, nu ca ti se pare. Doi: te va bufni un ras isteric ce poate dura de la 1 pana la 5 minute, in functie de persoana, si trei, inevitabil, vei incepe sa trimiti minunea in stanga si in dreapta pentru a nu rade de unul singur, sau sa o pui la status, din nou, dupa persoana. Asa am facut si eu, desigur. Prima persoana, a doua, a treia, a patra, pana cand, a cincea persoana, dupa criza de ras initiala, a infipt de fapt cutitul in rana, pana la os: “Stii, Simo? Gluma-i gluma, dar iti dai seama cat de tragic trebuie sa fie asta daca pana si Google translate a ajuns sa asocieze nuntile noastre cu Copilul de Aur?” Am inceput din nou sa radem, dar, asa cum era de asteptat, dupa amuzamentul de rigoare mi-am dat seama ca Andreea chiar avea dreptate. Oare chiar am atins stadiul acela de incultura si ce lipsa de traditie incat sa ajunga pana si un traducator automat de pe Internet sa ne trimita la Copilul de AUR :)) in momentul in care tastam cuvantul “nunta”? Daca eu una pana acum mai aveam speranta, mai credeam intr-o muzica mai buna, acum pot spune cu mana pe inima ca tocmai mi-a disparut si ultimul dram de incredere in ceea ce se voia a fi o lume predominant ascultatoare de muzica relativ ok. Si stiti ce e cel mai trist? Ca eu nici macar nu stiu cum arata idolul asta al meu… :))

P.s: imi cer scuzele de rigoare daca in cazul unora dintre voi Google se va dovedi anti - manelist si nu va traduce cuvantul, dar va asigur ca faza este 100% adevarata, fara nici un fel de trucaj. :)

Revedere... - din perspectiva ei -

Se uita la el cu un amestec de uimire si repulsie in acelasi timp. Apoi, ca o furtuna, se intoarse pe calcaie, hotarata sa nu raspunda replicilor sale obraznice. Insa, in timp ce se indeparta, dorinta de a fi totusi politicoasa disparu cu desavarsite. Se intorse deci inapoi la masa individului si ii raspunse furioasa:

“De fapt, n-am stat in fata ta pe scaun, ci mai degraba in fata ta pe scena, pentru ca eram personajul principal al acelei piese, dar acum din pacate, trebuie sa lucrez in aceasta carciuma plina de badarani ca dumneata.”

Cuvintele i-au iesit din gura fara sa le mai poata opri si, ca si palma pe care i-o darui cu atata placere, o facura sa se simta pe moment ceva mai bine, intr-un mod ciudat. Apoi, cu cea mai mare indiferenta posibila, ii intinse nota si, primind banii, disparu in spatele barului, unde isi facu de lucru. Si totusi, acum ca se gandea mai bine, parca n-ar fi trebuit sa fie chiar atat de drastica. Da, e adevarat, tipul trebuia scuturat un piculet, dar parca totusi exagerase. Avu un moment de ezitare in care voi sa se duca la el si sa ii explice excesul de furie, dar vazandu-l cum iese spasit pe usa localului, ramase totusi pe loc. Apoi, dupa ce isi termina treaba, isi puse geaca si pleca fara sa spuna un cuvant, fara sa isi ia banii macar. Nu lasase nimic in urma, nici macar numele nu si-l lasase. De ce? Nici ea nu stia. Mergand pe strazile intunecate ale orasului, ii veni in minte un adevar. Cat de linistit si de frumos era Bucurestiul noaptea. Fara griji, fara oameni grabiti ce te dau la o parte cu coatele si murmura pe sub mustati cand nu vrei sa le faci loc, fara badarani, doar o liniste cu care oricine si-ar dori sa se obisnuiasca. Si atunci il zari. Din nou. Statea pe o banca, intins pe spate si uitandu-se la stele de unul singur. Se apropie cat de mult putu, si ramase uitandu-se la el prin garduletul ce imprejmuia parcul. Parea atat de linistit, incat, crezand ca doarme, porni incet spre el pentru a-l saruta pe frunte. Insa, vazandu-l ca deschide ochii, fugi cat de repede putu din nou in spatele gardului si ramase ascultand. El se ridica de pe banca, se intinse si porni hotarat spre iesire, spunandu-si:

“Da, trebuie sa ma duc sa ii cer iertare. Dar nu mai pot face asta acum, e deja mult prea tarziu. Voi face asta maine, cu prima ocazie. Trebuie sa o scot la capat cumva.” Mergand, se opri, ca si cand ar fi stiut ca cineva il urmarea, se uita inapoi, dar, nevazand nimic se intoarse si isi continua linistit drumul spre casa.

“Da…” isi spuse ea incet. “Dar oare cum vei reactiona tu, copile, cand nu ma vei mai gasi langa tine?”

P.s: sper sa nu te deranjeze ca am continuat eu povestea in locul tau. :)

Ce s-ar intampla daca... ? :)

M-am trezit si in dimineata asta cu o intarziere de cam 20 de minute, asa cum fac de fiecare data. Am sarit efectiv din pat la vederea ceasului care arata aproape ora 7, mi-am luat hainele si am fugit la dus, ca alta metoda de trezire mai rapida nu cred ca am gasit in 3 ani de zile. In timp ce ma imbracam, am insfacat si o felie de placinta, am mancat-o, am incuiat usa si am fugit pe scari, pana cand, iesind pe usa blocului, am alunecat si am cazut in fund. Am ramas acolo cateva secunde, zambind. Oricine ar fi trecut si m-ar fi vazut in ipostaza respective m-ar fi considerat nebuna, si oricine s-ar fi aflat in locul meu, ar fi injurat de mama focului in momentul acela. M-am ridicat de jos, m-am scuturat de praf si mi-am continuat drumul, si mai grabita decat pana atunci. In timp ce alergam dupa 619 probabil (lenea din mine e prea mare dimineata incat sa merg o statie INTREAGA pana la metrou pe jos) m-am gandit cum ar fi fost ziua mea daca n-as fi cazut. Ce ar fi fost daca?... cred ca e intrebarea pe care fetele si-o pun cel mai des posibil. Ce ar fi fost daca nu as fi cazut? Pai, in mod sigur as fi patit altceva, dar parca totusi nu m-ar mai fi durut. Sau ce ar fi daca iarasi ar fi greva la metrou? Am merge pe jos la liceu, facultate, servici, cimitir, etc. Sau (asta e preferata mea) ce s-ar intampla daca el mi-ar zambi? Sunt atat de multe intrebari cu atat de multe raspunsuri incat atunci cand vrei sa le insiri pe o foaie de hartie, nu iti mai vine nici unul in minte. Chiar, voi v-ati pus astazi intrebarea “ce s-ar intampla daca…?”

Mara & Mihnea.

“Heeeey! Moniiii, unde te uiti?!!”

Am clipit buimaca si m-am uitat in jur. Fusesem trezita din visare de un Edi suparat, sau mai bine zis indignat de simplul fapt ca nu mai era el centrul atentiei mele. Am zambit. “Lasa, puiule, ca tot tu ramai preferatul meu, indiferent de ce s-ar intampla!” i-am raspuns, imbratisandu-l, iar copilul s-a linistit pe loc. S-a cuibarit la mine in brate, dand-o la o parte pe Mariuca. Ea insa neacceptand infrangerea fara lupta, a trebuit sa fiu atenta la ei, sa nu se loveasca prea tare. In timp ce incercam sa ii conving ca amandoi au loc la mine in brate, Maria ma apuca de mana si imi zise cu vocea ei de copil nevinovat:

“Moni, dar de ce se uita baiatul ala asa la tine?”

Am ridicat ochii si m-am uitat in directia in care privea si ea. Inalt, saten, cu ochii verzi, parul facut cu placa si un zambet incredibil cimentat pe fata, statea rezemat de perete, razand de situatia in care picii mei ma pusesera, mai ales ca Luca, cel de-al treilea “copil de ocazie”, simtindu-se exclus, voi cu tot dinadinsul sa isi faca si el loc la mine in brate. Rezultatul a fost, in mod logic, cazatura lor in laturi, asa ca am ales calea cea mai pasnica, lasandu-i sa stea ei pe scaune iar eu pe scari.

“Lasa ca am vazut eu ca se uita la tine si cand a dansat!” spuse Edi morocanos.

“Da, am vazut ca ti-a facut si cu ochiul” adauga Mariuca zambind.

E absolut incredibil cate chestii pot vedea niste copilasi de numai 5 ani! Am ramas putin perplexa gandindu-ma la ceea ce tocmai imi spusesera cu cateva secunde inainte, in timp ce ei se ridicara de pe scaun si fugira in Dumnezeu-stie-ce colt al restaurantului, lasandu-ma singura pe scarile scenei. M-am ridicat si m-am asezat la masa. In momentul in care mi-am luat cartea si am inceput sa citesc, un trandafir alb imi ateriza pe masa. M-am uitat din nou buimacita la femeia ce ma privea zambind si i-am raspuns sec: “Nu am bani sa-l cumpar tanti,” intinzandu-i floarea inapoi. Insa ea imi intoarse spatele si imi facu un semn spre partea restaurantului in care se jucau si picii mei. Iar atunci am inteles. Statea si se juca cu ei, razand din toata inima. Mi-am intors deci scaunul si am inceput sa urmaresc scenele amuzata, tinand floarea in mana. Intai Luca voia in carca lui, apoi Edi la etajul 10, ca mai apoi Maria sa inceapa sa bata din picioare ca ea vrea in brate. Rezultatul era unul pe cat de alarmant, pe atat de amuzant. Dar nu m-am panicat. Simteam ca picii mei nu aveau ce sa pateasca. Asa ca am ramas pe scaun si am privit in continuare, pana cand ei, zarindu-ma, venira la mine si imi spusera: “Hai Moniiii, hai sa te joci si tu cu noi!!!” Le-am raspuns ca vin imediat, insa am ramas neclintita la masa si m-am cufundat inapoi in cartea mea. La maximum 10 minute, chelnerita veni pe neobservate sa adune farfuriile si pleca la fel de tiptil. Intamplator, m-am intins dupa suc… abia atunci am observat servetelul pe care era scris in graba: “Grei mai sunt piticii tai! Sper ca ti-a placut trandafirul”. Am zambit, l-am intors pe spate si am scris la randul meu: “Da, stiu. Eu stau cu ei de 8 zile incoace. Iti dai si tu seama cum se simte spatele meu. By the way, trandafirii albi sunt florile mele preferate. Jack pot, baby!:))” apoi m-am ridicat de la masa si am plecat spre copii. Ne-am jucat, au ras, am ras, din nou am dansat cu fiecare in parte, cand, deodata, m-am trezit ca fug de langa mine si se strang in jurul lui. Mi-am incrucisat bratele si i-am mustrat: “Asa deci, tradatorilor! Eu stau cu voi de 8 zile si voi ce faceti, ticalosi mici?” le-am spus, zambind. Ei au inceput sa rada si l-au adus langa mine. Am inceput sa vorbim, din nou sa radem si sa glumim pe fundalul unei melodii lente. “Presupun ca dansezi. Am vazut ca iti mergeau picioarele la sarba.” “Eee, sarba e sarba,” am raspuns eu inrosindu-ma. “Nu sunt tocmai cea mai buna persoana cand vine vorba de dans.” “Haide, nu poti fi atat de groaznica!” imi spuse, luandu-ma de mana. L-am urmat pana pe ringul de dans unde din nou am dat peste cei mici, care, incercand sa imite pe toata lumea se adunasera toti trei la un loc si se strangeau in brate, miscandu-se in stanga si in dreapta mult mai repede decat ar fi trebuit in comparatie cu melodia.

“Nu stiu cum sa-ti zic, dar picii tai sunt absolut deliciosi! Unde i-ai gasit? Vreau si eu sa inchiriez unul!”

Am zambit. “Da, stiu. Sunt copii de ocazie. Stii tu, parintii se cunosc, suntem veniti impreuna la mare, si asa mai departe. Sunt singura mea alinare de vreo 8 zile incoace. Nu stiu ce m-as face fara ei!”

“Te-am auzit!” imi raspunse Edi in timp ce dansa in continuare cu ceilalti doi.

“Aaa, si am uitat sa zic ca au niste urechi de elefant. Aud absolut tot ce se poate auzi! Sunt incredibili! Si uneori atat de enervanti! Doamne Daomne!” i-am raspuns eu, strambandu-ma la el.

“Si tu care ziceai ca esti o dansatoare proasta!”

“Ce vrei sa spui? Sunt groaznica! Cred ca te-am calcat pe picior de cel putin 6 ori pana acum!”

“Care picior?”

“Ma tachinezi cumva?”

“Eh, poate doar un pic.”

“Tradatorule!” am spus, rupandu-ma de langa el. Stiam ca va veni dupa mine. Si asa a si facut. Baietii pot fi atat de previzibili cateodata! Asa ca ne-am asezat la o masa separata si am inceput sa vorbim… si am vorbit, am ras, am glumit, ne-am zambit si iar am vorbit.

“Faci asta des?” l-am intrebat eu.

“Ce anume? Nu inteleg.”

“Nu stiu, trimiti flori fetelor si toate cele?”

“Nu stiu, de obicei nu prea imi sta in caracter. Dar acum a fost altceva. Ti-am zis.”

“Am inteles.”

“Stii, am impresia ca te cunosc de atata timp! Scuza-ma, sunt atat de dobitoc incat am uitat sa pun cea mai elementara intrebare posibila! Cum te cheama?”

“Pai, nu stiu. Tu cum crezi ca ma cheama?” i-am raspuns eu zambind.

“Ma tachinezi cumva?” mi-a intors el replica, un pic uimit.

“Chiar deloc. Intra putin in joc. Lasa regulile clasice deoparte. Deci?”

“Deci…”

Am ridicat din sprancene curioasa.

“Pe tine te cheama Mara.” Am ramas traznita. Cum dintre toate numele din lume, l-a nimerit fix pe cel pe care il ador cel mai mult?

“Ok, pentru tine, eu de acum inainte sunt Mara. Dar pe tine cum te cheama?”

“Nu stiu, cum ma cheama pe mine?”

“Pe tine te cheama Mihnea.”

“Si ce ai zice tu, Mara, daca te-as saruta eu, acum?”

“Aici si acum?” am intrebat eu, inrosindu-ma.

“Da. Aici si acum.”

“Pai, nu stiu, am mancat peste sii…”

“Ee hai, fii serioasa!” mi-a raspuns el pufnind in ras.

“Glumeam,” i-am raspuns eu razand. “Pai, eu prefer un pic de mister. Si pana la urma, avem nevoie si de o continuare a povestii si in anul urmator, nu crezi?”

“Dar pana la anul mai e mult!...”

“Asta inseamna ca va trebui sa asteptam. Pana una alta, ti-am scris numarul meu de telefon in agenda cand dansai cu Mariuca. Si uite, bratara asta e a ta,” i-am spus, scotandu-mi o bratara de ate de la mana. A luat-o si si-a pus-o imediat pe mana.

“E facuta de tine?”

“In persoana,” i-am raspuns, putin multumita de mine.

“Multumesc!”

“Pe curand, Mihnea!”

“O sa-mi lipsesti, Mara!”

P.s: si tu imi lipsesti mie, Mihnea!

Ovidiu :P

Sincera sa fiu, am stat ceva sa ma gandesc cum ar trebui sa incep post’ul acesta. Parca totusi nu voiam sa fie ceva banal, asa cum am mai spus si inainte. Asa ca am inceput sa scriu fara sa ma mai gandesc prea mult. De obicei, atunci am ideile cele mai geniale. :)) Deci, dupa cum probabil v-ati dat seama, vorbim despre un baiat, un amic, un prieten al meu, Ovidiu. Nici nu stiu cum sa-l numesc sincer. E genul acela de persoana cu care vorbesti foarte rar, cam odata la 2 luni, dar si atunci cand vorbesti, nu scapi mai usor de 2 ore pe putin. Si daca stau bine sa ma gandesc, nici macar nu stiu cand anume l-am cunoscut de fapt. Imi amintesc ca atunci cand aveam vreo 14 ani l-am gasit intr-o fotografie de la Impartasanie, deci, ceva ceva tot era de pe atunci :)). Apoi, imi amintesc ca ma tot loveam de el prin generala, lucru care la vremea aceea trebuie sa recunosc ca nu prea ma deranja avand in vedere ca imi placea putintel de el prin clasa a7a [el nu trebuie sa stie asta, asa ca ssst! :))] iar cand am intrat la liceu, undeva prin clasa a10a am descoperit ca stie chiar sa si vorbeasca! Oaau! Si chiar mai mult de 3 replici! :)) asa ca am facut schimb de id’uri, dar o buna perioada de timp nu cred ca am vorbit. Iar apoi, dintr-o banalitate cred, au inceput discutiile. Apoi pauza. Apoi iar discutii. Apoi iar pauza. Oricum, ideea e ca si de data asta m-am convins ca prima impresie chiar poate fi inlaturata. Ma amuza copilul asta, serios. Daca inainte aveam impresia ca nu poate sa ma suporte, acum sper totusi sa ma fi inselat. De la scoala pana la jucarii, poti vorbi despre orice cu el, cu conditia sa nu-l plictisesti prea tare. [se trage de la zodie, trebuie sa-l intelegeti :P] iar de curand am aflat ca poate fi chiar foarte amuzant sa-l tachinezi:)) o sa ma bata cand o sa citeasca asta, sigur. Tot Ovidiu ramane si pana in ziua de azi singurul baiat care a reusit vreodata sa ma bage cu fata in zapada, in clasa a6a, din cauza faptului ca i s-a parut lui ca stateam prea bine ascunsa dupa usa de la intrarea in scoala [o sa te tin minte pe veci pentru asta!] si tot el ramane cel mai amuzant Inter pe care l-a avut 88’ul:)). [ar fi trebuit sa vedeti meciurile! Pe principiul :”Frate, cine a mutat poarta aia?”:)))] Oricum, una peste alta, nu-mi pare rau ca poate am dat peste un nou prieten. :)) si cum o provocare trebuie intotdeauna respectata, a aparut postul acesta. Din nou, ca si in postul anterior, sper sa fie totusi ceva de capul lui. :)

P.s: Ovidiu: si am ramas si singurul care a jucat in 88 care a nimerit sistemul de ventilatie al salii, incercand sa arunce la poarta!