Oraşul şi culorile (Partea a9a) :)

”Soare! În sfârşit, soare!”
Mara inspiră aerul proaspăt de primăvară şi simţi cum o undă de fericire îi invadează corpul. Se simţi revitalizată de-a dreptul, plină de energie şi mai capabilă să mute munţii din loc decât fusese în ultimul timp. Îşi scosese ghipsul de ceva vreme, însă nu fusese în stare să meargă în primă fază din cauză urmei de durere ce îi rămăsese atunci când păsea. Dar, cum trecuseră câteva luni bune de la mica ei întâlnire cu ”admiratorul său secret”, putem spune deci că acum alerga singură, de nebună prin parc. Telefonul începu să vibreze din nou de undeva din buzunarele fetei, spre disperarea acesteia, care îl scoase la lumină şi răspunse:
“Da, Sebi, scuză-mi nesimţirea dar voi întarzia. Da, ştiu că nu cunoşti pe nimeni, dar ajung cât de repede pot! E, hai, nu fii jidan, că altfel nu mai vin după tine!” îl ameninţă fata, închizându-i telefonul în nas. Sebi, prieten bun cu Mara deşi nu se cunoscuseră de fapt niciodată, sosise pentru prima oară de când vorbeau, în Bucureşti, spre încântarea ei. O mai ameninţase el de câteva ori cu prezenţa, dar de fiecare dată intervenise ceva. Acum, în schimb, băiatul aştepta nerăbdător pe peronul Gării de Nord, iar ea nici măcar nu ajunsese la metrou. Îl văzu totuşi la orizont şi mări şi mai tare pasul, alergând de-a binelea acum. Coborî în fugă scările, compostă, şi se rezemă impacientată cu spatele de perete, aşteptând trenul. 10 minute mai târziu, era în gară. Alergă într-un suflet spre tabela ce anunţa sosirile, şi, cu ochii la ea, îşi scoase din nou telefonul din buzunar, exact în momentul în care acesta începea să sune.
“DA SEBIII, unde eeeeşti?!!”
“Uşurel Ruzo, nu mai urla că sunt aici!”
Avu loc o mişcare foarte ciudată. Surprinsă, Mara făcu o întoarcere de 180 de grade tocmai în momentul în care Sebi se apleca după bagaj. Rezultatul fu unul pe cât de amuzant, pe atât de dureros si de previzibil pentru amândoi: dădură cap în cap, dezechilibrându-se reciproc. După momentul de perplexitate, Sebi se îndreptă şi spuse râzând şi ţinându-şi mâna pe frunte:
“Trebuia să mă aştept la ceva de genul din partea ta piticot, nici nu ştiu de ce mă mai mir, sincer. Sau, dacă stau bine să mă gândesc, ba da, stiu de ce mă mir. Nu mă aşteptam să fii chiar atât de pitică…” :)

Way of living. :D

“Stii ce ar trebui sa faci tu astazi? Sa RAZI! Da, sa razi! Sa razi ca ti-a picat pasta de dinti pe piele si tricou. Sa razi ca ti-a plecat troleul din fata, sa razi ca ai oboist degeaba fugind dupa el, sa razi ca soferul era nervos.
Ar trebui sa ADMIRI! Nu in fiecare zi razi in fata ghinioanelor de dimineata, right? So, admira-te pentru atitudinea ta foarte joviala de mai inainte. Admira apoi soarele somnoros si toate fetele adormite ce apar pe parcurs in statie. Unii sunt in intarziere, altii prea punctuali, unii merg in aceasi directie cu tine, altii vor cobori la gara, unii iti vor zambi, altii nici nu or sa te observe. Tu admira-i! Habar nu ai cati te-au admirat pe tine de cand ai primit viza spre lumea asta si pana azi.
Nu uita sa SCANEZI. Atentie, necesita subtilitate. Nu sunt admine privirile insistente. Scaneaza cu stil. Pastreaza doar ce-ti place.
IMBRATISEAZA! Pune toate trairile tale, toate gandurile bune, toata dragostea intr-o imbratisare. Nu te feri sa le dai mai departe. Se impregneaza in tricoul persoanei pe care o iei in brate si implicit in corpul ei. La randul ei, persoana X are trairi, ganduri, dragoste. Se adauga toata dragostea, gandurile si trairile tale expediate anterior. De rezultat se bucura urmatoarea persoana imbratisata. Sau urmatoarea persoana care-i poarta tricoul persoanei X. Te-am zapacit? Tot e pe trend chestia asta cu imprumutatul hainelor. La fete, in special. Ideea e sa imbratisezi. E un ciclu continuu.
ASCULTA. Trage cu urechea. O sa vezi ca zilnic aflii o multime de chestii de care, mai devreme sau mai tarziu, maine sau niciodata, te vei lovi. Unii or sa te surprinda prin ce spun. Poate nici nu iti imaginai ca au un mod atat de intens de a privi viata si ii credeai altfel. Desigur, altii te vor surprinde in alt sens, cu judecata lor limitata. Din nou, pastreaza doar ce iti place.
CITESTE! Citeste ce ai tu chef, nu ce ti se impune. Citeste cand ai tu pofta, nu cand au ei. Cartile cerute la scoala n-or sa te intereseze si nici initieze, asa cum se pretinde. Citeste ce ii place mintii tale, ce iti striga firea. Tot ce stiu, stiu din literatura universala, proprie experienta si explorare. Nici tu nu ar trebui sa citesti obligat, nici copilul tau, nici copilul copilului tau.
MISCA-TE! Alearga, corpul tau te va iubi pentru asta. Sau danseaza. Stii senzatia de oboseala cauzata de dans? E pentru ca si inima ta danseaza in interior. Si inima inimii tale danseaza in inima ta. Si tot asa. Deci, practic, n-ai cum sa dansezi singur niciodata. O sa fie mereu o mie de inimi interne care danseaza cu tine. Corpul tau e un club. Si stii cat de viu iti simti pulsul dupa ce dansezi, da? Te-ai ticnit daca crezi ca numai o inima provoaca bum – bumul ala. E, de fapt, basul inimii inimii inimii inimii tale. That explains everything. ;)
COLOREAZA! Coloreaza-ti peretii, draperiile, pielea, timpul. Monotonia e monotona. Nu-ti fie teama de schimbari. Oamenii adevarati zambesc oamenilor colorati.
MANANCA. Nu te prosti cu toate dietele posibile. Hraneste-te. Corpul tau trebuie sa reziste tuturor situatiilor in care il pui. Ai dreptul sa mananci ciocolata. La fel cum ai dreptul sa te misti. Pastreaza mereu un echilibru!
EXPRIMA-TE. Scrie, povesteste, suna. Nu uita sa te eliberezi. Spune ce simti fara sa te rusinezi de opinia ta. Esti o persoana cu multe calitati, ai incredere in tine!
IUBESTE. Iubeste cu toate cele o mie de inimi. Nici nu ai idee cata lume te iubeste pe ascuns, asa ca lasa-te iubit sau iubita.
EXPLOREAZA. Nu-ti fie teama de necunoscut. Cand descoperi melodii, lucruri, carti, oameni, locuri noi, senzatia-i unica.
Mergi la concerte.
CANTA!!
FII IMPASIBILA in fata barfelor. Semi – oamenii or sa-ti analizeze gesturile, hainele, faptele, viata, foarte des. Si asta inseamna ca semi – vietile lor nu ajung la un nivel sufficient de roz, verde, albastru sau orice alta culoare iti doresti, pentru a fi traite la intensitate maxima, cum e viata ta. Or sa ramana intotdeauna la stadiul de “semi”. Si vor stationa, tu vei evolua.
JOACA ROLURI. Nu uita, in final, sa te intorci la tine.
MULTUMESTE. Multumeste pentru ca ai, multumeste pentru ca esti!
VISEAZA!
FII RECEPTIVA la nou. Da, uita-te putin la mine. Da, esti cel mai frumos om pe care l-am vazut in ultimul timp.
ASUMA-TI riscuri!
INVATA! Invata sa razi, admire, scanezi, imbratisezi, asculti, citesti, misti, colorezi, exprimi, iubesti, explorezi, canti, joci, multumesti, visezi cat mai des!

P.s: Nu am nici cea mai vaga idee cine a scris articolul, despre ea, pentru ca da, este o ea,(asta e tot ce stiu) ci pot doar sa ii multumesc, pentru ca, intr-un fel, a pus pe hartie tot modul meu de a gandi si de a actiona. Pe scurt, ca mi-a facut, si poate nu numai mie, un motto de viata. Multumesc!

Orasul si culorile (partea a8a) :)

“Pentru moment, abonatul Vodafone nu poate fi contac…” “MAMICA TA de casuta vocala!” urla Bogdan in telefon. “Deci nu mai suport, jur!” se gandi el, speriat. Era in statia de tramvai in care el si Mara obisnuiau sa se vada in fiecare dimineata pentru a merge la cursuri, si, din nou, asa cum se intamplase si in ultimele cateva zile, fata nu aparuse. “Nu mai pot sta, iarasi o sa intarzii la facultate daca o mai astept. Oh, super! Another day, another no show…” isi spuse el, scotandu-si castile din ghiozdan.
“Bogdan, hei, Bogdaaan!” se auzi cineva strigandu-l. Baiatul se intoarse si raspunse:
“Ah, in sfarsit, unde ai fost atata timp? Am fost ingrij… ce dracu’ ai patit?” Ramase transit la vederea ei. Fata abia mergea, sprijinindu-se intr-o pereche de carnje din cauza piciorului ce se afla in ghips si avea o vanataie enorma pe tampla dreapta. “Cine ti-a facut asta?”
“Iti dai seama ca daca as fi stiut, acum nu mai erau vii, nu?” ii raspunse Mara, razand. “S-a intamplat in seara aia in care vorbeam cu tine la telefon si mergeam pe strada, stii tu, dup ace am mers sa il vedem pe Andrei . Pe unul din telefoane l-au calcat in picioare in graba lor de a ma jefui, pe celalalt mi l-au furat, piciorul este in ghips din cauza ca m-au calcat pe glezna ca sa nu pot fugi, iar lovitura din tampla a fost ca sa ma puna la pamant dintr-o data. Urmatorul lucru pe care mi-l mai amintesc a fost ca m-am trezit in spital. Nu ti-a zis Andrei nimic?”
“Ce sa imi spuna? Aaa, si de asta nu raspundeai tu la telefon? Sau nu puteam eu sa dau de tine?”
“Da. Exact. Iar cu Andrei, eu am fost colega de salon cat am stat in spital. A fost chiar amuzant.”
“Ticalosul, nu mi-a spus nimic.” se rasti Bogdan pe sub mustati.
“Pai, da. A facut asta pentru ca eu l-am rugat. Nu am vrut sa te ingrijorezi, era ultimul lucru de care mai aveam nevoie, sincer…”
“Dar…”
“Dar sunt ok si asta e tot ce mai conteaza,” spuse ea, imbratisandu-l.
“Mi-am facut griji pentru tine, piciule. Uite-te la tine, cum sa nu te atace cand esti atat de micuta? Mi-a fost dor de tine, serios.” Mara se inrosi si privi in pamant, incepand sa mearga din nou, incet, spre facultate. Vazand-o cum se chinuie, Bogdan se repezi la ea si ii insfaca ghiozdanul. “Si, incepand de astazi, domnisoara nu mai are voie sa poarte ghiozdan. Este prea greu pentru ea. O sa ma ocup eu de asta.” Fata ii intinse povara fara a spune nimic, realizand ca nu avea cum sa se impotriveasca. Ii multumi din priviri, iar baiatul o intreba. “Deci, cat spuneai ca vei sta cu piciorul in ghips?” Ea deschise gura sa raspunda, insa, in momentul acela, telefonul cel jerpelit pe care mama ei i-l daduse ca sa poata fi in contact permanent cu ea, incepu sa ii vibreze din buzunar. Se opri grabita, il scoase la lumina, si raspunse:
“Hei, Sebi! Da, sunt ceva mai bine. Tu? Ei na, pe bune? Si spui ca vii in Bucuresti? GE-NI-AL!!”

Oraşul şi culorile (Partea a7a) :)

„Aaaah, nu, nu, lasă-mă-n pace!!” stigă Mara în somn. Se întoarse pe partea cealaltă a patului, în mod clar luptându-se cu un vis urât.

„Ar trebui să o trezim?”

„Nu cred că mai e cazul, m-am trezit singură. Aaah, nu, perfuzii!” spuse fata disperată, încercând cu lacrimi în ochi să le dea jos de pe încheietura mâinii. Ura perfuziile de mică. La vârsta de 2 ani fusese operată pe viu la gât, şi, de atunci, deşi nu îşi mai amintea nimic, rămăsese cu o repulsie foarte puternică faţă de tot ceea ce însemna ace, perfuzii, injecţii, analize, şi aşa mai departe. Se opri numai în momentul în care una din fetele ce o priviseră consternate până atunci se aplecă şi o luă de mâini, încercând să o liniştească.

„Mara, e ok, suntem aici, cu tine. Calmează-te!...”

„Dana? Tu ce cauţi aici?” spuse fata, dezmeticindu-se. Dana îi era cea mai bună prietenă, pe care aceasta nu o mai văzuse de cam 2 luni. Era, sau cel puţin aşa ştia Mara, plecată în Australia la studii şi până în momentul de faţă nu prea mai reuşiseră să vorbească decât la telefon sau pe internet, ele care înainte făceau absolut totul împreună, spre disperarea celor din jur. Nişte ochi mari şi căprui o priveau îngrijorată de undeva din spatele unor ochelari de vedere cu rame groase, figura ei de copil fiind încadrată de un par castaniu, frumos, ce i se revărsa rebel pe spate. Se răsuci spre cea de-a doua fată şi îi spuse, pe nerăsuflate:

„Irina, du-te după asistentă, ne-a zis să o chemăm în momentul în care se trezeste.”

Irina plecă în cea mai mare grabă, fără să se împotrivească, şi în mai puţin de 2 minute se întoarse cu o femeie creaţă şi rotofeie ce zâmbi la vederea pacientei.

„Ce bine, în sfârşit te-ai trezit! Cred că stau săracele de 5 ore şi aşteaptă să deschizi ochii!”

„Dar ce am păţit?” întrebă Mara, simţind cum capul îi vâjâie de-a dreptul.

„Nu îţi aminteşti nimic?” o întrebă cea de-a doua fată. Irina, prietenă bună cu ambele fete prezente, era o persoană deosebită, însă de multe ori se îngrijora foarte repede şi din orice fleac. O privea pe Mara cu nişte ochi mari si căprui, parcă nevenindu-i să creadă că fata chiar nu îşi amintea nimic. Apoi se întoarse speriată spre asistentă, care o linişti însă din priviri şi spuse:

„E perfect normal din moment ce atacatorul a lovit-o în tâmplă. Îţi spun eu ce ai păţit,” spuse ea, adresându-se Marei. „Ieri, pe la ora 8 seara, ai fost adusă la secţia de Urgenţe de doi băieţi care au spus că abia te-au scăpat de un individ ce aparent voia să te jefuiască. Dacă chiar a şi reuşit, asta nu mai ştiu să îţi zic. Ceea ce e important însă este că nu ai păţit nimic grav. Ai un ditamai cucuiul pe tâmpla dreaptă şi un picior luxat, iar perfuziile au fost doar ca să te stabilizeze. Mâine vei putea pleca acasă.”

„Grozav,” spuse Mara, ducându-şi mâna la tâmplă şi simţind un guguloi destul de măricel. „Sunt vânătă, nu?” întrebă ea.

„Foarte! Nici nu vrei să ştii!” o tachină Dana iar Irina aprobă din cap.

„Hai, ia nu mai faceţi mişto de mine, că nu pot să ripostez, şi nu e amuzant,” spuse fata, totuşi zâmbind. „Chiar, Dana, tu ce ziceai că faci aici? De ce nu mi-ai spus că te întorci?” continuă Mara atunci când asistenta se retrase, tiptil.

„Păi, nu am vrut să îţi spun, voiam să îţi fac o surpriză. Ştia Irina, şi urma să venim peste tine la facultate într-o zi cu soare şi fără nori. Dar nu mă aşteptam să te găsesc în halul ăsta la doar două luni după ce am plecat,” răspunse ea sinceră. „Mi-era dor de tine, băi!”

„Mie nu!” o tachină Mara.

„Ah, începi să îţi revii,” spuse Dana zâmbind. „Aualeu, Andreea, tu nu ştii să intrii mai delicat pe uşă?” întrebă ea, văzând-o pe fată cum năvăleşte efectiv în salon.

„Da, Dana, şi mie îmi era dor de tine!” îi întoarse Andreea vorba. „Cum te simţi, pişpirico?”

„Ceva mai bine... acum că sunteţi voi aici... „

Fetele continuară să vorbească mult şi tare, deranjând asistenta, care, la un moment dat, venind înapoi în salon, le luă aproape pe sus şi le conduse afară, plângându-se de faptul că nu îi lasă pacienta să doarmă. Ele se supuseră şi plecară, promiţând totuşi că vor reveni a doua zi spre disperarea acesteia si bucuria Marei. Fata adormi foarte repede, descumpănită de faptul că va rata competiţia de streetdance de săptămâna viitoare din cauza luxaţiei de la picior. Se trezi totuşi, târziu, cu o foame de lup, şi, în timp ce mânca, auzi o voce cunoscută vorbind în spatele ei. Brusc, fata realiză de ce salonul acela îi era atât de cunoscut.

„Ciudat mod de a ne reîntalni,” spuse vocea. „Nu-i aşa?” Mara se întoarse surprinsă că vocea i se adresa, iar în clipa aceea, un zâmbet slăbit i se cimentă pe faţă. Era Andrei.

Şi ce te faci când puricii vorbesc?

Întrerupem şirul întâmplărilor Marei într-un moment atât de delicat pentru a vă aduce în prim-plan un scurt moment publicitar. Nu, nu vă voi prezenta nici haine şi nici alte produse pe care le vedeţi în fiecare zi la televizor, ci un prieten, de data asta fără vreo provocare sau vreun impuls din exterior, doar din proprie iniţiativă. N-o să vă plictisesc prea mult cu detalii despre el, de genul: cine e, de unde e, ce culoare de indispensabili poartă (nu că aş sti) , pentru că, de, un post publicitar trebuie să fie scurt şi la obiect. Iar modul în care ne-am cunoscut este atât de banal încât nici măcar nu mai trebuie menţionat. Cred că nimeni, nici măcar noi nu ne aşteptam la prietenia asta care practic, s-a încăpăţânat să se lege de noi. Chiar dacă nu l-am văzut niciodată, ceea ce în viziunea unora ne-ar face cel puţin dubioşi, dacă nu nebuni, ceva din adâncul sufleţelului meu de copil inocent (ironia asta!) parcă îmi spune că totuşi pot avea încredere în el. Mă enervează nespus când nu mai are credit pe telefon, pentru că nu mai are cine să mă trezească dimineaţa şi deci întârzii mai mereu la primele 3 ore. Continuând şirul lucrurilor care nu îmi plac la el, voi spune că efectiv îmi vine să îi scot ochii aia superbi, (eu de ce nu pot avea norocul de aşa ochi?) şi că nu e corect că locuieşte la câteva sute de kilometrii de mine. Ador să-l tachinez, cred că e un defect de fabricaţie al subsemnatei, şi îmi place că mă provoacă permanent să descopăr chestii noi şi să mă autodepăşesc. Nu ştiu de ce m-am apucat, aşa, din senin să scriu despre tine, şi cred sincer că tu vei râde când vei citi asta, dar pur si simplu m-am trezit cu ideea în minte, de dimineaţă. Deci, în speranţa că ţi-a apărut măcar un zâmbet pe faţă la citirea acestor rânduri, te pup, purice!

Oraşul şi culorile (Partea a6a) :)

„Doarme?” întrebă Bogdan timid.

„Nu,” îi răspunse asistenta, „dar e puţin ameţit datorită calmantelor ce i-au fost administrate până de curând. V-aş sugera să nu-l obosiţi.” continuă aceasta.

„Ok, s-a făcut!” spuse Bogdan, şi împinse uşa de la salon. Înăuntru, Mara văzu 6 paturi de spital din care erau ocupate doar două. În primul, al doilea pat pe stânga de la intrare, dormea un bărbat de vreo 30 de ani, aparent violent lovit pe toată faţa, plin de vânătăi. Fata se cutremură toată şi se apropie de colegul său, ce se îndreptase alergând spre celălalt capăt al salonului, unde, într-un alt pat, stătea întins un băiat blond de vreo 18 ani, ce încerca din răsputeri să zâmbească, vădit fericit de vizita pe care tocmai o primise.

„Ţi-au cam făcut-o, nu-i aşa, amice?” întrebă Bogdan, strângându-i mâna cu putere prietenului său.

„Da. Aparent lama cuţitului m-a cam afectat, dar doctorii spun că nu vor exista efecte secundare odată ce mă voi vindeca total,” răspunse acesta. „Dar văd că ai adus pe cineva...” continuă Andrei.

„Ah, da, ea e Mara...” spuse Bogdan, şi, fără a mai ştii ce să zică, se ridică pentru a o aduce pe fată mai aproape de patul prietenului său. „Să nu te prind că începi să comentezi! Clar?”

„Hei, salut! Mă bucur să te cunosc.” spuse Andrei, dând mâna cu Mara. „Uite, frate, în sfârşit o fată care strânge mâna cum trebuie, nu se joacă.” continuă el, spre Bogdan. „Şi apropos de faza cu comentatul, ştii foarte bine că dacă nu comentez e ca şi cum n-aş respira, deci...”

„Ah, şi tu? Ai face o pereche perfectă cu prietena mea Alice, nici ea nu are darul de a se putea abţine,” spuse fata râzând şi retrăgându-şi mâna.

„Şi totuşi, e ceva dubios aici...”

„Ce anume?” întrebă ea, curioasă.

„Bogdan îmi povesteşte întotdeauna despre fetele cu care iese în oraş, dar despre tine, nimic. Eşti o enigmă pentru mine, încă,” îi răspunse Andrei.

„Da, eu şi Otilia,” râse fata. „Păi, eu cred că vă voi părăsi. Trebuie să ajung acasă şi mai am ceva de umblat prin nenorocitul ăsta de Bucureşti, plus că deja am de făcut un proiect la engleză, pentru facultate. Da, deja,” întări fata, văzând privirea contrariată a lui Bogdan. „Şi în plus, sunt convinsă că aveţi atâtea să vă spuneţi încât eu aş fi ca musca-n lapte pe aici,” adăugă ea, punându-şi sacoul şi trăgându-şi geanta peste cap. „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, dacă eşti aşa amuzant pe patul de spital, abia aştept să te văd în mediul tău natural! Sper să te faci bine repede!” spuse Mara, făcându-i cu mâna lui Andrei.

„Ai grijă de tine, pişpirico! Să mă suni când ajungi acasă, ca să fiu sigur că ai ajuns bine, da?” îi spuse Bogdan.

„Da Bogdanel, cel cu bani de păhărel, am înţeles, dar nu te îngrijora, cred că sunt destul de mare încât să îmi pot purta singurică de grijă,” îl asigură fata, aplecându-se şi pupându-l doar pe un obraz.

„Şi celălalt? Se supără, să ştii!”

„Celălalt mâine, la ora 8 în staţie. Ciao!”

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, rămânând totuşi puţin cu mâna pe clanţă pentru a auzi discuţia din spatele ei. „De ce nu mi-ai spus nimic despre ea, frate?!!” întreba, indignat, Andrei. „Hmm, nu ştiu, poate pentru că ai fost în COMĂ în spital până acum?” îi întoarse Bogdan vorba, râzând. Zâmbind la rândul ei, Mara împinse cu putere uşa salonului şi ieşi pe coridor.

„Uuuf, ce zi lungă!” se gândi ea, aproape ajunsă acasă. „Abia aştept să mă pot întinde în patul meu.” Scoase telefonul din buzunar şi, văzându-l că sună, răspunse. „Da, Bogdan, ce faci? Îţi era dor de mine? Dragul de tine, nici nu ne-am văzut de acum 2 ore.” îl ironiză Mara, râzând.

„Adevărul e că eu abia acum am plecat de la Andrei şi te-am sunat să văd dacă ai ajuns întreagă acasă.”

„Ah, încă nu, dar mai am pu... aaa, hei, ce faci... ce, CE FACI? AJUTOOOOOOOR!!!!!!!” urlă fata în telefon.

„Mara... Mara? Alo, ALOO, MARA!! Mara, eşti ok? MARAAA!!!” ţipă zadarnic băiatul. Se auzi sunetul telefonului căzând pe pământ şi piciorul ce îl călcă, pe fundalul strigătelor fetei. Şi apoi, spre disperarea lui Bogdan, tonul de apel.

Oraşul şi culorile (Partea a5a) :)

“Show off that body you got
You got that dance floor so hot…”

“I’m taking a moment just imagining that I’m dancing with you…” Mara se întinse după telefon şi se uită la el, curioasă. ”Bogdan vă apelează” apăru scris pe ecran. ”Ooo, Dumnezeule, oare ce vrea?” se gândi fata, exaltată. ”Ok Mara, poartă-te normal, vorbeşte frumos, calm, fii zen! Alo?” spuse ea.

”Salut, băi!” se auzi vocea băiatului din receptor. ”Ce faci? Sau, de fapt, ce făceai? De ce gâfâi?”

”Era să îţi spun eu ce făceam, dar după o să zici că sunt nesimţită. Uite, dansam. Stai puţin, că nu te aud!” îi răspunse ea, dând melodia mai încet pentru a putea auzi. ”Tu?” întrebă, simplu.

”Eu, spre deosebire de tine, nu am atât de multă energie şi nici cheful necesar de a dansa de nebun prin casă...”

”Heei!!” îl întrerupse Mara, ofuscată.

”Te rog frumos să nu mă întrerupi, domnişoară!” o necăji el mai departe. ”După cum spuneam deci, nu am cheful necesar pentru a dansa de nebun prin casă, dar am cheful necesar pentru un suc. Ce părere ai de apropo-ul meu foarte subtil?” continuă el.

”Aş spune că este mai mult decât binevenit. Şi cum tu ai propus ieşirea, eu voi propune locul. Dar până una - alta, hai să ne vedem la Universitate, în o oră. E ok aşa?” spuse fata pe nerăsuflate, cu inima bătându-i cu putere.

”Genia din tine a gândit bine şi de data asta. Ne vedem acolo!” spuse Bogdan, închizând.

Fata rămase câteva secunde cu telefonul în mână, uitându-se la el, perplexă. ”Nu pot să cred că tocmai am făcut asta...” murmură ea. ”CU CE MĂ ÎMBRAAAAC?!!” strigă, şi începu să îşi întoarcă tot dulapul cu fundul în sus. Bluze, fuste, tricouri, blugi, iar tricouri şi bluze... Dar să o lăsăm pe Mara să se îmbrace liniştită, doar nu vrem să întârzie la întâlnire. Afară era o zi superbă, aşa că, după ce depăşi criza de rigoare şi plecă de acasă, Mara ajunse la metrou, pe care chiar reuşi să îl prindă, la mustaţă, strecurându-se printre uşile ce tocmai se închideau. ”Avantajul de a fi mică.” îşi spuse. ”Nu pot să cred că în sfârşit voi ajunge şi eu undeva la timp. Şi tocmai când se impunea mai mult! YES!” se bucură ea. 10 minute mai târziu, îl aştepta pe Bogdan rezemată de peretele pasajului pietonal. Acesta veni pe la spatele ei şi o luă în braţe:

”Ciao bambina, ma che fai?”

”M-ai speriat, să-ţi fie ruşine!” îl mustră ea, râzând.

”Iarăşi?” întrebă el, sarcastic. ”Deci, unde mergem?” continuă, cu sprâncenele ridicate.

”Păi, e o ceainărie foarte drăguţă pe aici prin apropiere. Hai!” îi răspunse ea. Merseră agale până la localul respectiv şi, în spatele aburilor de ceai, atmosfera deveni parcă alta. Începură să îşi zâmbească peste ceşcuţele mici, discutând despre terţe lucruri. Atunci, Mara îşi luă inima în dinţi şi îl întrebă:

”Cum se mai simte prietenul tău?” văzându-i privirea contrariată, continuă, ”ştii tu, prietenul tău cel mai bun, de care mi-ai spus acum câteva zile, la facultate, când erai supărat. Andrei parcă îl chema.”

”Aaa, da. Nu mă aşteptam să mă întrebi asta.” spuse el, surprins. ”Păi, ce pot să-ţi zic? E ceva mai bine, astăzi îl vor muta în sfârşit într-un salon de zi, după 4 zile, deci voi putea să-l vizitez. Aparent atacatorii, nu i-au atins nici un organ vital când l-au înjunghiat, dar tot e slăbit ca naiba...”

”Dar din ce cauză l-au atacat, şi aşa, în mijlocul zilei?” întrebă Mara, speriată, gândindu-se la ce era mai rău.

”Din aceaşi cauză din care atacă întotdeauna. Pentru bani. Aparent tipii aveau nevoie de bani pentru cine ştie ce motive, aşa că l-au abordat pe stradă. Şi cum ei erau 4 iar Andrei doar 1, urmarea o ştii şi tu.

Mara se cutremură din toate încheieturile, vizibil terifiată. Văzând-o speriată, Bogdan se aplecă şi îşi puse mâna peste a ei.

”Dar acum e bine, iar asta e tot ce contează,” o linişti el, iar apoi, cu faţa zâmbitoare, îi spuse: ”Hei, ce-ai spune să mergem să-l vedem?”